EPOPEEA CARDULUI RĂTĂCITOR

Extraordinar de modernă modalitatea de livrare a cardurilor reînnoite de la una dintre băncile de mare anvergură și cu nesimțit de colosal profit din România: cu nu mai puțin de două luni înaintea expirării celui vechi, am fost înștiințat, prin intermediul unui SMS trimis pe numărul de telefon cu care sunt înregistrat la ea și pe care primesc toate aceste și tot felul de alte comunicări, inclusiv cu iz de reclamă, că după data de 10 a lunii în care va expira voi primi noul card prin curier, la adresa declarată, după care, în luna cu pricina, sunt informat și reasigurat că respectivul card, emis deja în urmă cu două luni, va fi într-adevăr trimis la aceeași adresă declarată, după care... nu se mai întâmplă nimic până în luna următoare, când, ușor impacientat, mă simt nevoit să intru în acțiune, astfel încât, mai întâi, iau legătura, pe site-ul băncii, cu o mostră a Inteligenței Artificiale în stadiu incipient, made in Romania, care izbutește, de pildă, să mă autentifice cu ajutorul vechiului card, practic expirat de vreo două săptămâni, dar nu mă poate ajuta mai departe și mă transferă la ceea ce pretinde că e, iar eu sper să fie cu adevărat, un operator uman, chiar dacă nu neapărat cu mult mai competent și inteligent, care, după verificări intense, mă anunță că nu a fost emis niciun nou card, deoarece nu am realizat operațiuni cu cel vechi (amănunt oarecum adevărat, fiindcă doar l-am băgat, din când în când, în vreun bancomat, să-mi verific soldul), așa că va trebui să fac, practic, cerere pentru unul cu adevărat nou-nouț, contra unei taxe corespunzătoare (în principiu, reînnoirea nu se taxează nicăieri, după cum pot să depun mărturie personală în legătură cu alte două bănci de soi cu care am de-a face), însă funcționara nu a reușit să mă lămurească de unde și până unde mesajele acelea liniștitoare din care eu nu aveam cum să înțeleg altceva decât că trebuie să aștept să-mi apară la ușă curierul cu cardul reînnoit deja de două luni, situație în care am zis că poate e cazul să sap mai adânc și m-am deplasat în persoană la cea mai apropiată sucursală, unde au început de fapt marile surprize.

Mai întâi și-întâi de toate, până să apuc să mă enervez și, eventual, să fiu eu însumi așa cum sunt când o fac, adică ironic și răutăcios, abia ținut în frâu de soția pe care o iau cu mine tocmai în acest scop, fătuca abia majoră de la ghișeu a etalat un aer înțepat și superior, cu o privire de tip bovin a unor ochi mari și albaștri de android încă mai robotizat decât cea/cele de pe site (în sensul că androizii ar trebui, în principiu, și conform puținelor mele lecturi de literatură SF, dar oleacă mai vastelor cunoștințe în materie de cinematografie de profil, să aibă și o cât de vagă componentă oarecum umană), fără vreun zâmbet oricât de artificial și vădit strict profesional, cerându-mi să-mi actualizez datele personale, lucru care a decurs fără incidente până la capitolul „loc de muncă”, unde îmi pretindea, în mod insistent, imperios și repetitiv, fix ca roboții de la (de)serviciile de relații cu clienții ai feluritelor companii (de telefonie mobilă, de pildă), CUI-ul firmei la care sunt angajat, în condițiile în care stabiliserăm deja că la profesie figurez ca „scriitor”, chestie care pe mine, nu știu de ce, poate pentru că am și vârsta corespunzătoare, m-a dus cu gândul la vremurile dinainte de 1989, când poate vreun milițian troglodit ar fi încercat aceeași dificultate de a corela noțiunea de scriitor cu cea de, eventual, liber-profesionist și nicidecum „angajat în câmpul muncii” la vreo întreprindere socialistă fruntașă pe cine știe ce ramură, eventual cultură (de cartofi, vreau să spun), iar singura alternativă pe care androida mi-o oferea era să mă treacă „întreprinzător”, moment de la care mi-am cam pierdut și eu cumpătul, explicându-i că, așa cum ea pretindea, cu oarecare îndreptățire, că se pricepe mai bine ca mine la treburi bancare, deși e angajată doar de trei ani, iar eu sunt clientul băncii ei de vreo 25 (avuseserăm un mic schimb de replici în sensul ăsta, dar într-un punct al discuției în care eu încă încercam să fiu simpatic și glumeț, pentru a destinde atmosfera și a-i scoate coada de mătură din fund), eu am pretenția că sunt mai familiarizat decât ea cu termenii din limba română, iar „întreprinzător” înseamnă un fel de afacerist, ceea ce n-are nici cea mai vagă legătură cu cel de scriitor, astfel încât, după ce a dispărut preț de câteva minute bune într-un ceva birou, probabil pentru a cere sfaturi de la un superior ierarhic cu vechime, adică angajat de trei ani jumate, a venit cu propunerea de a trece „neîncadrat” sau ceva, iar eu am acceptat doar ca să trecem la chestiunea propriu-zisă, a cardului, aflând, astfel, că am fost identificat în sistemele informatice ale băncii ca deținând un altul decât cel expirat (pe care îl aveam la mine și i l-am arătat, așa cum i-am arătat și cele două SMS-uri care mă anunțau că urmează să-l primesc pe cel nou), dar care a fost anulat, sau ceva, (tot) din lipsă de tranzacții sau activități sau pur și simplu pe motiv de (NE)intrare în posesie, pentru că nu am fost găsit de curier, alt moment de cumpănă, în care eu i-am explicat pe îndelete că nu aveam cum să nu fiu găsit de vreme ce nici n-am fost căutat, după cum stau drept dovezi incontestabile istoricul apelurilor și cel al mesajelor primite, din telefon, unde verificasem deja și văzusem că nu exista niciun apel sau SMS nu doar de la niciun curier, ci de la niciun număr necunoscut de mine în general (am aici avantajul decisiv că nu sunt sunat, cu lunile, practic de nimeni altcineva decât de soție, deci nu e de parcurs cine știe ce desfășurător stufos), dar firește că n-am convins-o, în schimb m-a asigurat că rezolvăm imediat situația prin emiterea altuia, la preț de reînnoire, adică achitând doar costul curierului prin care îmi va fi trimis, moment la care, tot mai degrabă pe un ton glumeț, dar care deja nu prea mai avea cum s-o păcălească în legătură cu adevărata mea stare de spirit, am întrebat-o ce se întâmplă dacă, vezi Doamne, nici de data asta „nu mă găsește” curierul, iar ea a avut nețărmurita amabilitate de a-mi explica, pe un ton chiar calm, ca pentru un gogoman deja bătrân și expirat precum cardul în cauză, ca mine, nefamiliarizat cu metodele moderne de livrare a coletelor de mare importanță, că respectivul card rămâne timp de cinci zile la firma de curierat, după care se întoarce la bancă, unde... e distrus, așa, hodoronc-tronc, în loc să fie păstrat, iar clientul – întâmplător, în cazul de față, eu însumi – anunțat (printr-un SMS de-ăla de care au știut să-mi trimită degeaba) să vină să-l ia dintr-un sediu, așa cum se întâmpla pe stil vechi, în vremurile apuse de înapoiere a societății, când încă nu evoluaserăm până la genunchiul broaștei în materie de informatizare și proliferare a firmelor de curierat, catering și alte chestii pentru putori prea leneșe să facă doi pași, până la birtul sau pizzeria din colț, nici măcar ca să-și ia de mâncare să nu crape de foame în propria bucătărie „open space” cu rol exclusiv decorativ (scuze pentru scurta divagație).

Acum, sigur că există foarte marea spre aproape certa posibilitate ca măcar una dintre cele două funcționare oarecum în carne și oase (în sensul că una era, totuși, doar online) să mă fi mințit cu nerușinare, sau să fie doar pur și simplu incompetent de proastă/e, ori să se fi făcut diverse erori în sistemele informatice ale băncii, inclusiv când mi s-au trimis (automat?) acele SMS-uri, dar eu tot nu m-am lămurit dacă, pe de-o parte, așa cum zicea prima, nici nu mi-a fost reînnoit vechiul card, pentru că nu l-am folosit (ipoteză altminteri logică, așa cum am și recunoscut mai devreme), dar atunci nu se explică de ce a doua a găsit ca figurând pe numele meu un altul decât cel vechi, expirat, reieșind clar că a mințit prima, ori, pe de alta, a fost emis, dar nu mi-a parvenit, ceea ce ridică alte mari nedumeriri și chiar îngrijorări din partea mea, pentru că se poate întâmpla la fel și cu următorul, și cu următorul etc., încât nu știu dacă să încadrez toată această schemă la escrocherie, în sensul că banca are tot interesul să nu-mi parvină cardurile ca să le declare pierdute și să-mi emită unele noi contra cost, ori la prostie/neglijență, în sensul că procedura e chiar cea descrisă de androidă, iar cardurile neajunse la destinatar se tot distrug și sunt emise altele în loc, gratis, deși eu am întrebat-o și pe ea ce siguranță am că s-a distrus cu adevărat și că nu plutește pe undeva prin neant, în posesia cine știe cui, așa cum mă tot întreb și în legătură cu soarta nenumăratelor facturi de la Digi, despre care cei de-acolo pretindeau că le-au emis și le-au trimis prin curier, dar n-au ajuns niciodată (și doar într-un caz am avut norocul de a o recupera pe-a mea dintr-un teanc lăsat de imbecilul de curier înfipt în grilajul exterior al ușii de intrare în bloc, unde le pusese pentru că, probabil, nu-i deschisese nimeni la interfon, așa că am cam înțeles cum decurg lucrurile!), doar că acum, totuși, e vorba de un card bancar și mi se pare absurd ca „procedura”, inclusiv a firmei de curierat, să nu prevadă nici măcar atâtea măsuri de siguranță și, mai ales, bun-simț câte sunt luate în cazul expedierii coletelor de... 12 lei (că abia ce-am scris) de la eMAG, când curierul îmi trimite un SMS, cu un PIN, apoi mă sună, mă întreabă dacă sunt acasă etc., încât până la urmă n-am cum să nu intru în posesia lui sau măcar să-i știu de soartă, inclusiv „urmărind starea livrării”, sau ceva, pe site-ul firmei.

Ideea e că, așa cum spuneam din capul locului, modalitatea aceasta de livrare o fi ea foarte ultramodernă, dar nu știu cum dracului se face că sfârșește prin a mă pune tot pe mine pe jar, pe telefoane sau conversații pe chat cu roboți adevărați ori falși (la funcționare mă refer în cazul din urmă) și pe nenumărate drumuri.

 

P.S. Între timp, noul card mi-a parvenit, dar conform procedurii cunoscute (și pe care am descris-o mai sus) din cazul coletelor de la eMAG, respectiv cu SMS trimis de firma de curierat în care să mă anunțe intervalul orar în care să fiu acasă, cu băiatul sunând la telefon și, ulterior, după ce i-am confirmat că sunt la domiciliu, apărând la ușă (întâmplător cu vreo trei ore înainte de cea mai mică a intervalului menționat în SMS, dar nu ne mai luăm dintr-atât, mai ales că pentru mine s-a nimerit perfect), cu PIN și tot tacâmul, dovadă deja irefutabilă că NU așa s-a întâmplat de prima oară și că oricum am fost mințit și/sau indus în eroare, într-un fel sau altul, de bancă prin cele două roboate (și cu cea de pe site, trei) și că nu am cum să aflu vreodată dacă a mai existat sau chiar mai există un card pe numele meu, care fie, Doamne ajută!, a fost distrus, fie, Doamne ferește!, rătăcește și acum cine știe pe unde.