BLESTEMUL ÎNVINGĂTORULUI

Spre fala propriilor familii şi a celorlalţi opt colegi, judecătorii Curţii Constituţionale au ocazia să iasă din nou la rampă, scoţând ţara din impas şi vârând-o, eventual, în altul. Dacă am înţeles eu bine, astăzi se tranşează (sau nu) conflictul dintre Guvern şi Preşedinţie în cazul Norica Nicolai. Din punctul meu de vedere, singura decizie de bun-simţ ar fi statuarea definitivă a principiului că prim-ministrul are dreptul să-şi stabilească echipa guvernamentală, cenzurat, în condiţiile prevăzute de Constituţie, numai şi numai de către Parlament. După ce că biata noastră ţărişoară e, din cauza câtorva accidente succesive ale istoriei, republică, chiar nu mi-aş dori s-o văd transformată şi-ntr-una prezidenţială!

Aşa judecând eu lucrurile, există mari şanse să fiu o dată-n plus contrazis. Însă şi dacă, prin absurd, hotărârea CC va fi totuşi în sensul firesc, nu m-aş simţi obligat să “o salut”, aşa cum n-am de ce să laud un om care e în stare să respire, putându-mi păstra şi pe mai departe rezervele faţă de întreaga activitate a înaltei instituţii. Asta ca să n-avem vorbe!

Dar altceva voiam să spun. Mă gândesc în ce situaţie ingrată se va afla beneficiarul deciziei de astăzi, indiferent cine va fi el, preşedintele sau premierul. Pe fondul proaspătului scandal legat de CNSAS, adversarii “învingătorului” (în special cei din societatea civilă şi presă) vor găsi un excelent prilej pentru a-l acuza că este favorizat în mod suspect de o Curte Constituţională tot mai vehement contestată, şi a-l face responsabil, cel puţin din punct de vedere moral, de toate deciziile aberante ale acesteia, pe principiul “prietenul duşmanului meu nu poate fi decât tot un ticălos”, al cărui corolar, în situaţia dată, este: “dacă o instituţie a luat o decizie vădit proastă, şi următoarea va fi la fel”!

LEGEA PERFECTĂ

După ce Curtea Constituţională a ieşit biruitoare din nimicitorul blitzkrieg declanşat peste noapte, în an electoral, împotriva CNSAS, o mulţime de politicieni şi jurnalişti viteji se arată, “confirmând”, pe sistemul “v-am spus eu, iar dacă nu v-am spus, vă repet”, cât de proastă era legea în baza căreia cei mai naivi dintre noi nădăjduiam că odată şi-odată securiştii vor fi scoşi la iveală.

Principalul reproş adus CNSAS-ului este algoritmul politic ce stă la baza organizării sale. Moralişti de talia lui Cristian Tudor Popescu sunt de părere că, pentru a fi credibilă, o astfel de instituţie ar trebui nu doar depolitizată complet, dar şi curăţată de elemente partizane, victime notorii ale represiunii comuniste, precum, bunăoară, Ticu Dumitrescu! Ca şi cum completul de judecată de la Nürnberg (exemplu adus în discuţie chiar de domnul Popescu) ar fi fost alcătuit numai din păstori elveţieni, la care ar fi bine să apelăm şi noi, în lipsa unor români cu adevărat neutri în perioada de tristă amintire.

Desigur, când vine vorba despre soluţii, toată lumea este de acord că ele trebuie găsite, însă nimeni nu avansează vreuna concretă. Nu ştiu cum se face, dar, deşi practic toate instituţiile noastre “independente”, începând cu Televiziunea Română şi terminând cu însăşi Curtea Constituţională sunt formate din oameni propuşi, după diferite formule, de clasa politică, nodul în papură e găsit doar la CNSAS. Din nefericire, o metodă mai bună încă nu s-a descoperit. Inclusiv societatea civilă este clar împărţită pe simpatii politice, iar suspicioşi din fire cum suntem noi românii, n-am nicio îndoială că şi dacă s-ar hotărî ca membrii CNSAS să fie selectaţi la întâmplare, din cartea de telefoane, tot s-ar găsi cineva care să-l conteste vehement pe cel care pune degetul pe pagini!

Optimiştii incurabili încă speră că din tot acest scandal va ieşi o lege a deconspirării Securităţii mai bună. Din păcate, eu am constatat de-a lungul timpului altceva: de fiecare dată când cineva propune îmbunătăţirea unei legi, “perfecţionarea” ei, adevăratul său scop e de a o îngropa definitiv!

PĂCATUL ORIGINAR

Întâmplător sau nu, personal am avut mari rezerve faţă de mai toate deciziile importante din ultima vreme ale Curţii Constituţionale – începând cu avizul dat în privinţa suspendării Preşedintelui şi terminând cu cea legată de CNSAS – care, în opinia mea, au oscilat între sfidarea bunului simţ şi lipsa de claritate (ca în cazul Cioroianu, de pildă). Din acest punct de vedere, într-o situaţie cu adevărat ingrată se află cei care anul trecut invocau cu satisfacţie în susţinerea lui Traian Băsescu avizul sus-menţionat, iar acum cer nici mai mult nici mai puţin decât revocarea irevocabililor judecători ai Curţii!

Cât priveşte CNSAS-ul, se dovedeşte o dată în plus cât de nefast este păcatul originar din legea sa de organizare – sintagma “Securitatea ca poliţie politică”. Dacă s-ar fi sancţionat, cum era normal, simpla colaborare cu Securitatea – ca orice o fi fost ea – nu ne-am mai fi confruntat cu avalanşa de contestaţii ale celor care, deşi s-a demonstrat mai presus de orice dubiu că au semnat un angajament, ori au dat note informative, încearcă să ne convingă că au făcut-o din spirit civic şi patriotic, conlucrând numai cu segmentul ei... “sănătos”. Fără această distincţie indusă chiar de lege, nici doamna Muscă, nici Dan Voiculescu, nici ceilalţi n-ar mai fi avut niciun pretext pentru o acţiune în Justiţie!

În altă ordine de idei, eu nu prea înţeleg cum pot fi anulate în totalitate, retroactiv, efectele unei legi din 1999, declarată într-adevăr neconstituţională, însă în raport cu o Constituţie adoptată abia în 2003! Măcar vreo 4 ani – din păcate nu tocmai prolifici în deconspirări, ce-i drept – s-ar presupune că a funcţionat... legal. Poate ne lămureşte doamna Lidia Bărbulescu, şefa CSM...

MÂNA LUI PÎRVULESCU?!

Implicaţiile deciziei de ieri a Curţii Constituţionale referitoare la CNSAS pot fi comentate în fel şi chip. Deocamdată constat numai că au fost declarate drept neconstituţionale două articole ale unei Ordonanţe a Guvernului Tăriceanu din anul 2006, de pe vremea când Alianţa DA încă funcţiona. Până acum, ori de câte ori a fost anulat în acest fel vreun act normativ emis de Cabinetul Tăriceanu II, democraţii au sărit ca arşi, susţinând că astfel se demonstrează fără putinţă de tăgadă modul “ilegal şi imoral” în care guvernează liberalii de când au rămas singuri în fruntea bucatelor. Presupun că, în stilul bine cunoscut, Emil Boc nu va întârzia nici acum să apară într-o conferinţă de presă extraordinară, pentru a explica naţiunii cum PD a fost încă de atunci împotriva celor două prevederi vizate, s-a opus din răsputeri prin forurile de conducere ale Alianţei, în Parlament, pe holuri etc., dar n-a avut încotro.

De asemenea, aştept cu nerăbdare ca Traian Băsescu să ne explice care este rolul lui Cristian Pîrvulescu în toată această poveste. Când au fost declarate neconstituţionale câteva articole din Legea votului uninominal asumat de Guvern, Preşedintele s-a prins din prima clipă că avem de-a face cu un complot bine pus la punct, liderul Pro Democraţiei şi liberalii elaborând dinadins o lege imperfectă ca să împiedice schimbarea actualului sistem de vot pe liste. Cum de data aceasta miza pare şi mai importantă, respectiv obstrucţionarea uneia dintre marile iniţiative ale domniei sale(?!), deconspirarea Securităţii – pentru care Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici & Co. îl iubesc necondiţionat – e imposibil de crezut că Tăriceanu însuşi şi acoliţii săi, domnul şi... doamna Pîrvulescu, ar putea fi străini de noua maşinaţiune!

NU NOI SUNTEM PROŞTII!

Că Varujan Vosganian, picat oarecum ca musca-n lapte în toată această poveste cu taxa auto – instituită înainte de a deveni domnia sa ministru – încearcă să scoată pe undeva cămaşa, poate fi un lucru de înţeles. Ce n-am să suport însă niciodată este ca un politician, indiferent din ce partid, să ne ia pe toţi de proşti.

Cu o seninătate dezarmantă, domnul Vosganian ne explică, la fiecare apariţie în public din ultimele zile, cât de firească este răsucirea cu 180 de grade a “filosofiei” taxei, de vreme ce ea a fost inventată în 2006, pe când încă nu intraserăm în Uniunea Europeană, iar acum, de când am intrat, trebuie adaptată regulilor de acolo. Ce omite cu bună ştiinţă să spună domnia sa este că taxa urma oricum să fie aplicată de la 1 ianuarie 2007, adică DUPĂ aderare, scopul ei declarat fiind tocmai acela de a împiedica aducerea unui număr exagerat de maşini vechi în ţară, odată cu liberalizarea importurilor din vest!

Prin urmare, din două una: ori Guvernul era atât de incompetent încât nu ştia reglementările din UE, ori le ştia, dar a preferat să facă pe niznaiul ca să încaseze, practic ilegal, o grămadă de bani, înainte de a se declanşa împotriva României destul de greoaiele mecanisme de sancţionare.

VERDICT: NEMOTIVAT!

Din când în când, apar prin presă articole despre (in)activitatea parlamentarilor români, accentul punându-se bineînţeles pe aspectele negative, cum ar fi bunăoară absenteismul sau numărul scăzut de iniţiative legislative al multora dintre ei. Ideea este lăudabilă, numai că, luaţi de val, uneori jurnaliştii înşişi cad în ridicol.

În urmă cu vreo două săptămâni de pildă, la Realitatea TV, după ce minute în şir câţiva comentatori i-au beştelit de zor pe aleşii fără nicio luare de cuvânt în plen anul trecut, moderatoarea s-a gândit să le ofere, deontologic, dreptul la replică celor incriminaţi, contactându-i telefonic. Fix ca-n bancul cu satul în care clopotele bisericii n-au fost trase din o mie de motive, dar mai ales pentru că biserica n-avea clopote, s-a dovedit că toţi fuseseră în 2007 delegaţi ca euro-observatori la Bruxelles!

Ieri, pe acelaşi post, printre cei mai mari chiulangii de la lucrările Parlamentului au fost identificaţi... miniştrii, în frunte cu premierul Tăriceanu! Mânioşi din cale-afară, jurnaliştii prezenţi în studio au tăbărât apoi pe parlamentarii care, deşi nu prea sunt de găsit la locul de muncă şi în plus reprezintă şi formaţiuni minuscule, de 1-2%, vin toată ziua la talk-show-urile diferitelor televiziuni. Auzindu-i cum îşi puneau întrebări retorice, de genul “cu ce drept apar aceşti oameni lipsiţi de legitimitate pe micile ecrane?”, ai fi crezut că domni precum Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu nu sunt invitaţi, din cine ştie ce motive, chiar de aceia care îi făceau cu ou şi cu oţet, ci forţează intrarea în emisiuni înarmaţi până în dinţi.


P.S. Trebuie să spun totuşi că dezamăgitoare pentru mine a fost prestaţia liberalului Crin Antonescu – aflat în vârful ierarhiei chiulangiilor – care, în încercarea de a se justifica, n-a reuşit să producă decât nişte platitudini neconvingătoare şi multe pauze pentru a-şi drege, stânjenit, glasul.

INTERESUL PERSONAL GENERAL

Dincolo de contextul internaţional, specialiştii pun devalorizarea leului, prăbuşirea bursei, creşterea inflaţiei şi toate celelalte semne rele din economia românească pe seama măsurilor populiste, cu caracter electoral, luate de actualul guvern, cum ar fi mărirea pensiilor şi a salariilor, sau alocarea unor fonduri sporite către clientela politică de la nivel local. Din păcate, mă văd nevoit să le dau dreptate şi, cum anul electoral este abia la început, situaţia ar putea chiar să se agraveze, socotind după modul deja tradiţional în care acţionează guvernele noastre pe final de mandat, în încercarea disperată de a mai atrage nişte voturi în plus la apropiatele alegeri.

Numai că, spre deosebire de alte momente similare, acum la putere se află PNL, un partid perceput ca fiind constituit în special din afacerişti (precum Dinu Patriciu, de pildă, nu-i aşa?), întreprinzători, mari jucători la bursă etc., adică tocmai din oamenii cei mai afectaţi de o criză economică. Care criză însă, prin inerentele creşteri de preţuri cauzate, îl loveşte şi pe cetăţeanul obişnuit. Iată de ce, aparent paradoxal, pentru a îndrepta lucrurile, spre binele tuturor, liberalii n-ar trebui decât să înceapă, în sfârşit, să-şi urmărească “interesele personale”, în detrimentul celor pur electorale, “de partid”!

GAFEURII

De parcă n-ar fi fost suficiente greşelile făcute în actul de guvernare, de la o vreme liberalii se întrec în tot felul de alte gafe, încât încep să mă întreb dacă nu cumva au intrat în anul morţii electorale. După nenumăratele stângăcii al ministrului de Externe Cioroianu şi episodul cu accidentul lui Ludovic Orban, gestionat cât se poate de prost, chiar dacă dracul s-a dovedit a nu fi atât de negru pe cât au încercat să-l zugrăvească adversarii lor, au urmat două ieşiri ale Noricăi Nicolai, complet nepotrivite pentru un viitor ministru al Justiţiei: declaraţia conform căreia “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam ar fi Traian Băsescu, şi aceea în care îşi arăta neîncrederea în capacitatea autorităţilor de a-i găsi pe vinovaţii pentru ameninţările ce i-au fost adresate.

Dar poate cea mai jalnică prestaţie a avut-o Eugen Nicolăescu, care s-a trezit deodată la vârsta copilăriei, pe când juca în curtea grădiniţei “telefonul fără fir”. După ce afirmaţiile sale că Traian Băsescu i-ar fi vorbit într-un limbaj “incalificabil” lui Teodor Meleşcanu au fost contrazise chiar de către acesta din urmă, domnul Nicolăescu s-a dezvinovăţit în cel mai gogomănesc mod cu putinţă, izbutind să mai târască în scandal încă doi colegi, Paul Păcuraru şi premierul Tăriceanu, primul reproducând chipurile o convorbire povestită, tot din auzite, de celălalt! Aşadar, în loc să suspectăm de minciună un liberal din doi – fie Meleşcanu, fie Nicolăescu – avem acum patru prezumtivi Pinocchio. Asta da lovitură (sub centură)... în imagine!

MARILE ERORI... DE JUDECATĂ

Aseară, la Realitatea TV, sub genericul “Marile erori ale guvernului liberal”, Robert Turcescu şi cei doi invitaţi ai săi, unul din PD-L, iar celălalt, firesc, tot din PD-L, au făcut o amplă analiză a ultimilor (cam prea mulţi) ani. Pe lângă criticile, în mare parte justificate, la adresa bizarei taxe auto – unde Guvernul Tăriceanu poate fi acuzat de orice, de la incompetenţă pură la apărarea unor interese individuale – şi a generozităţii nesăbuite în acordarea de pensii şi salarii, cei doi politicieni ne-au explicat, de pildă, adevărata cauză pentru care preţurile la energie au luat-o razna.

Astfel, în conformitate cu primul, nu s-au făcut privatizări în sectorul energetic, lucru inadmisibil câtă vreme vorbim despre un guvern care se pretinde liberal. Aşa o fi, numai că, în opinia celuilalt, nenorocirea este alta şi anume că, în acelaşi sector energetic, s-a înlocuit monopolul de stat cu cel, mult mai dăunător, al unor companii străine. Prin urmare, actualul guvern ar fi simultan vinovat pentru că n-a făcut deloc privatizări şi pentru că le-a făcut prost (?!)

Însă în cea mai mare parte a timpului, cei trei s-au arătat, la unison, revoltaţi de modul în care s-a făcut privatizarea Petrom şi cum s-a negociat autostrada Bechtel, ajungând la mai vechea concluzie că, din păcate, din cauza contractelor meşteşugit întocmite în favoarea investitorilor străini, nu prea se mai poate îndrepta nimic. Singurul amănunt (probabil nesemnificativ în viziunea lor, dat fiind subiectul şi mai ales... scopul emisiunii) pe care au omis să-l menţioneze e că nici primul caz, nici celălalt nu are vreo legătură cu guvernarea liberală!

ÎNCĂ O ŞTIRE SE SENZAŢIE!

Urmărit cu detaşare, redactorul şef adjunct al Evenimentului Zilei, Grigore Cartianu, poate fi chiar foarte, foarte amuzant! Dovedind o deosebită perspicacitate, dumnealui a decelat în declaraţia lui Călin Popescu Tăriceanu de ieri, în legătură cu data alegerilor locale – care se pare că vor fi totuşi organizate la termen, prin mai-iunie – o “înţepătură” la adresa oficiosului cotrocenist, care zilele trecute “dezvăluise”, bineînţeles “pe surse”, intenţiile PNL, în complicitate cu PSD, de a le amâna până la toamnă, pentru a le suprapune celor parlamentare.

Fără a fi câtuşi de puţin jenat de această dezminţire, domnul Cartianu a extras în schimb din declaraţia amintită încă o ştire de senzaţie, şi anume că liberalii au de fapt un alt gând ascuns: amânarea parlamentarelor până în martie 2009. Dovada? Tăriceanu n-a suflat o vorbă despre acest subiect!

Evident că pentru fiecare dintre cele două mişcări date, la momente diferite, ca sigure, şi care unui ignorant i-ar putea părea chiar antagonice, domnul Cartianu avea o mulţime de argumente fără cusur!

ATUNCI ŞI ACUM

Ideea în sine ca Preşedintele, sau oricine altcineva din sfera politică, să dea un aviz în privinţa urmăririi penale a demnitarilor mi se pare una extrem de nefericită. Iar hotărârea Curţii Constituţionale de a desfiinţa, practic, Comisia specială de pe lângă Administraţia Prezidenţială nu a îndreptat nicidecum lucrurile.

Fără a-l acuza exclusiv pe Traian Băsescu de situaţia actuală, nu pot totuşi să nu observ că dacă în vremea odioasei semidictaturi de tristă amintire iliesco-pesediste, un ministru ajuns să fie “judecat” la Cotroceni avea cel puţin dreptul la apărare, putându-se prezenta acolo în persoană, cu propria versiune despre faptele imputate şi chiar însoţit de avocaţi, în jumătatea de regim democratic Băsescu (cealaltă jumătate fiind acaparată – nu-i aşa? – de corupţii liberali) acest drept, până la urmă fundamental într-o democraţie, indiferent de “instanţă”, a dispărut cu desăvârşire. Preşedintele se bazează în luarea deciziei numai pe nişte dosare mai mult sau mai puţin complete şi pe opinia evident partizană a acuzatorilor.

Adăugând la asta şi faptul că în mandatul domnului Diaconescu la Ministerul Justiţiei se ajunsese, de bine de rău, ca în numirea procurorilor să fie implicat mai degrabă CSM-ul decât ministrul de resort – prevedere abrogată de Monica Macovei! – fără a fi vreun nostalgic, încep să mă întreb şi eu despre ce vorbim când spunem că după 2004 s-au făcut mari progrese în privinţa libertăţilor individuale şi a independenţei Justiţiei?!

O MOTIVAŢIE CARE NU CONVINGE PE NIMENI

Chiar dacă, mai ales în prima fază, ministrul interimar al Justiţiei, Teodor Meleşcanu a fost îndreptăţit din punct de vedere legal să refuze, returneze ş.a.m.d. documentele privitoare la cei opt (foşti) miniştri aflaţi în atenţia DNA, lucrurile au mers cam departe. Câtă vreme Traian Băsescu susţine că dosarele – “cauzelor” sau nu, dar complete – au fost trimise la minister, ele ar trebui să-şi continue parcursul către instanţele abilitate, chiar cu riscul ca în viitor să se demonstreze că domnul Meleşcanu avea dreptate şi să fie atacate din pricina nerespectării procedurilor. Asta e! Dacă Preşedintele garantează că totul e în regulă, el va fi cel puţin complice la un eventual eşec al procurorilor.

Din păcate pentru ei, (şi) în acest scandal liberalii sunt prinşi între ciocan şi nicovală, oricum ar da-o domnul Meleşcanu riscând să iasă şifonaţi, mai devreme sau mai târziu. În orice caz, motivaţia domniei sale pentru aceste tergiversări, conform căreia se prăpădeşte de grijă ca nu cumva miniştrii acuzaţi – cu tot cu propriii colegi de partid! – să scape basma curată în urma unor vicii procedurale nu convinge pe nimeni. Iar din punct de vedere politic este catastrofală.

NAIVITATE

Iată că după atâta amar de vreme de când Traian Băsescu se răfuieşte non-stop cu liberalii, încă mai există analişti – chiar dintre cei foarte critici la adresa preşedintelui – suficient de candizi încât să susţină că lucrul cel mai nimerit pe care aceştia din urmă îl pot face pentru a ieşi cu fruntea sus din criză este o remaniere de substanţă a Guvernului, prin care să scape dintr-un foc şi de miniştrii cu performanţe slabe, cum ar fi Adrian Cioroianu, Cristian Adomniţei sau Cristian David, şi de cei luaţi în colimator de DNA, precum Paul Păcuraru, şi să rezolve în plus şi cazul Noricăi Nicolai.

Desigur, într-o ţară normală, cu un preşedinte pe măsură, ar fi o soluţie perfect raţională. Dar să nu înţelegi că, în actualul context, după o asemenea mişcare, în timp ce toată lumea ar răsufla uşurată, sperând la un final de mandat mai liniştit, Traian Băsescu ar lua-o de la capăt căutând nod în papură noilor miniştri, sau celor mai vechi, gen Varujan Vosganian sau Eugen Nicolăescu, deja vehiculaţi ca figurând pe o listă neagră de rezervă, e ca şi când, după ce vezi cu ochii tăi cum zece oameni la rând nu supravieţuiesc unei căderi de la etajul zece, te-ai hotărî să sari şi tu de acolo în speranţa că, împotriva evidenţei, din cine ştie ce motive misterioase, a unsprezecea oară lucrurile s-ar întâmpla altfel şi ai scăpa nevătămat. Pentru mine, cam asta este definiţia naivităţii absolute.

SOLUŢIA-CAPCANĂ

Soluţia sugerată de Traian Băsescu şi preluată cu mult entuziasm de susţinătorii săi pentru ieşirea din actualul impas legat de Ministerul Justiţiei – aceea ca Guvernul să o valideze în Parlament pe Norica Nicolai – nu este altceva decât o capcană întinsă liberalilor. Teoretic, ea s-ar putea realiza într-adevăr, cu condiţia ca premierul să propună o restructurare a Cabinetului, încadrându-se astfel în prevederile articolului 85, alin. (3), din Constituţie.

Presupunând însă că acolo lucrurile ar merge şnur, iar preşedintele s-ar vedea, nu-i aşa?, nevoit apoi să semneze “ca notarul” numirea în funcţie a doamnei Nicolai, domnia sa va specula fără îndoială această situaţie pentru a striga ca din gură de şarpe că a fost o dată în plus înfrânt de monstruoasa coaliţie netransparentă PNL-PSD a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi care iarăşi nu l-au lăsat să reformeze clasa politică.

Iată de ce pentru liberali ar fi mult mai bine să se ajungă la Curtea Constituţională. Cel mai rău lucru care li se poate întâmpla este ca aceasta să-i dea câştig de cauză lui Traian Băsescu, obligându-i să propună un alt candidat, eventual pe cineva din afara partidului, aşa cum, după părerea mea, ar fi trebuit să facă de la bun început. În orice caz, o “înfrângere” cinstită la Curtea Constituţională cred că este de preferat unei victorii à la Pirus în Parlament.

DE LA PREŞEDINTELE-JUCĂTOR LA... MINISTRUL ECHIDISTANT

Cu toate că nicio lege, începând cu Constituţia, nu prevede aşa ceva, în mintea multora a încolţit utopica idee – enunţată inclusiv de Traian Băsescu – că ministrul Justiţiei trebuie să fie un om imaculat în plan profesional şi echidistant din punct de vedere politic! Nu spun că n-ar fi bine, dar şi mai bine ar fi ca toţi oamenii de pe pământ să fie mereu tineri, frumoşi, sănătoşi, bogaţi şi cinstiţi.

Ieri, de pildă, după apariţia publică a Noricăi Nicolai în care – într-un mod cam neinspirat, într-adevăr – s-a referit la Traian Băsescu identificându-l drept “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam, câţiva comentatori au sărit ca arşi spunând că, şi dacă n-ar fi avut atâtea bube-n cap mai vechi, doamna Nicolai s-a descalificat definitiv pentru accederea în funcţie, fiindcă a demonstrat că este părtinitoare. E dreptul lor, numai că tare mi-ar fi plăcut să-i văd la fel de revoltaţi în nenumăratele ocazii când Preşedintele – în ciuda prevederilor exprese, de data asta, din Constituţie – s-a arătat oricum numai echidistant politic nu, şi să catalogheze drept descalificant măcar episodul când domnia sa, din cea mai înaltă poziţie în stat şi-a permis să-l numească “tânăr mafiot” pe un ministru al Justiţiei în funcţie!

În fond, până una-alta, doamna Nicolai nici nu este ministru, ci doar un politician dintr-un partid aflat în conflict cu Traian Băsescu.

UN COMUNICAT PERFID

Nu ştiu dacă Traian Băsescu a reuşit deja să-şi atingă unul dintre obiectivele urmărite prin acţiunile din ultimele zile, acela de a băga zâzanie în PNL, dar cu siguranţă e pe cale să inducă această impresie în opinia publică, ceea ce până la urmă e cam acelaşi lucru. Şi nu mă refer atât la faptul în sine că premierul Tăriceanu a trebuit să numească un interimar la Ministerul Justiţiei – gest altminteri normal, însă uşor de interpretat ca o cedare şi chiar un prim pas spre renunţarea la Norica Nicolai – cât la perfidul comunicat de presă emis aseară de preşedinţie, din care ar reieşi că această mişcare s-a făcut “în urma unei consultări telefonice cu şeful statului”. Adicătelea, după ce acum 3-4 zile domnul Tăriceanu se ascundea prin săli de gimnastică şi supermarketuri, respingând apelurile când citea “Cotroceni” sau, mai ştii?, “Băse”, pe ecranul mobilului, a simţit acum brusc o nevoie irezistibilă să sune chiar el pentru a cere voie să-l desemneze ca interimar pe Teodor Meleşcanu, de altfel singurul oarecum calificat pentru post, datorită studiilor juridice.

Indiferent ce i-or fi auzit urechile domnului Tăriceanu despre Norica Nicolai sau, de ce nu?, chiar despre el însuşi, sâmbătă, la întâlnirea de taină cu preşedintele, nu-i va veni uşor să-i convingă pe durii partidului de oportunitatea schimbării candidatului pentru Justiţie, în caz că într-adevăr i-ar trece aşa ceva prin minte. Iar dacă va fi să fie, eu sper să nu-i vină mai uşor nici măcar să rămână în fruntea PNL.

Pe de altă parte, comunicatul amintit ar putea fi interpretat şi într-o cheie complet diferită, ca pregătind terenul pentru o cedare, mai de voie, mai de nevoie, din partea preşedintelui. Sugerând că primul care a lăsat-o mai moale cu ambâţul a fost totuşi premierul, Traian Băsescu ar avea o scuză să pretindă că, datorită reluării dialogului firesc între instituţii, a socotit de cuviinţă să-l lase până la urmă pe şeful guvernului să şi-o asume în totalitate pe doamna Nicolai, dacă ţine morţiş. Ar fi o ieşire din impas cât de cât onorabilă pentru toată lumea.

NIMIC DE FĂCUT

Încep şi eu să cred că prin încăpăţânarea cu care refuză să o numească pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, Traian Băsescu urmăreşte o nouă suspendare din funcţie de către Parlament. Deja domnia sa exprimă un “veto” care i-a fost interzis în mod explicit de Curtea Constituţională, şi tare mă tem că aşa se va întâmpla chiar şi în cazul când, în urma unei noi sesizări a premierului Tăriceanu, Curtea va da, cum ar fi normal, încă o decizie în acelaşi sens.

În fond, dacă preşedintele nu vrea cu niciun chip să semneze, ce (i) se poate întâmpla? Păi... mai nimic. Cum spuneam, în cel mai... rău caz, poate fi din nou suspendat. Însă chiar şi dacă, de această dată, Curtea Constituţională ar da un aviz favorabil, socotind că Băsescu a încălcat într-adevăr Legea fundamentală, e greu de crezut că la referendum populaţia ar avea o opinie mult diferită faţă de aceea din 19 mai. Poate doar scorul ar fi ceva mai strâns. În schimb, beneficii cu nemiluita pentru preşedinte şi pentru PD-L, cu atât mai mari cu cât alegerile bat la uşă.

Este însă evident pentru toată lumea, în frunte cu Traian Băsescu însuşi, că nu se va ajunge până acolo. Adversarii săi, oricât de naivi, nu pot face de două ori la rând aceeaşi greşeală tactică. Prin urmare, cel care cedează va trebui să fie, într-un târziu, premierul Tăriceanu, dacă vrea să aibă, de bine de rău, un ministru al Justiţiei. Situaţie în care, desigur, tot Băsescu va ieşi triumfător în ochii alegătorilor ca fiind ăl mai tare din parcare.

Cât despre grija preşedintelui faţă de efectele acestei crize asupra Justiţiei, a ţării etc... Să fim serioşi! E limpede că i se fâlfâie.

PREŞEDINTELE BUN LA TOATE

Este adevărat! Citind cu atenţie motivarea deciziei pe care Curtea Constituţională a dat-o în cazul Cioroianu, reiese că atribuţiile preşedintelui în numirea unui ministru au fost asimilate, practic, celor pe care le are Parlamentul în situaţia când “prin propunerea de remaniere se schimbă şi structura sau compoziţia politică a Guvernului”, conform articolului 85 din Constituţie. Asta pentru a nu exista o discriminare pozitivă în cazul miniştrilor înlocuiţi la bucată, care ar scăpa de “examen”. Rezoluţia este totuşi bizară din cel puţin două motive.

Mai întâi, comisiile de specialitate din Parlament dau un aviz, negativ sau favorabil, în urma unor audieri ale candidatului. Or, din câte am băgat eu de seamă, preşedintele nu audiază pe nimeni! (Scotocitul prin aşa-zisele mape profesionale nu e chiar acelaşi lucru.)

În al doilea rând, aceleaşi comisii, după cum le spune şi numele sunt... de specialitate. Conform deciziei CC, s-ar deduce că preşedintele este şi el un fel de comisie şi încă... de orice specialitate. El ar fi la fel de competent să dea verdicte despre un posibil ministru de Finanţe, al Agriculturii, al Mediului, al Muncii, de Externe, al Justiţiei ş.a.m.d. Cum ar veni, trebuie să fie un soi de mega-Ceauşescu, priceput la toate. Ceea ce mi se pare uşor exagerat.

UN FEL DE EDIŢIE SPECIALĂ

Traian Băsescu tocmai a scos la iveală ceea ce domnia sa consideră a fi dovezile în sprijinul refuzului de a accepta nominalizarea Noricăi Nicolai pentru portofoliul Justiţiei. Fără să comentez prea mult implicaţiile acestor dezvăluiri, trebuie remarcat totuşi că de vreme ce doamna Nicolai nu s-a ales, din varii motive, cu vreo condamnare penală, practic condiţiile de legalitate pentru învestirea sa în funcţie sunt în continuare îndeplinite. Rămân desigur, de discutat, criteriile morale.

Pe de altă parte, paradoxal, încăpăţânarea premierului Tăriceanu de a nu sta de vorbă cu şeful statului se dovedeşte a-i fi de mare folos, chiar dacă unii vor merge cu supoziţiile până la a-l bănui poate de o complicitate cu acesta, menită să-l scape de un personaj faţă de care nu părea să nutrească o deosebită simpatie. Ipoteză greu de crezut şi imposibil de demonstrat.

Cert este că abia dacă ar fi acceptat invitaţia preşedintelui, domnul Tăriceanu s-ar fi aflat într-o situaţie fără ieşire. Pus la curent, între patru ochi, cu informaţiile, n-ar fi avut de ales decât între două soluţii proaste pentru domnia sa: ori se făcea că plouă, riscând ca, odată cu iminenta lansare publică, de la Cotroceni, a respectivelor informaţii, să încaseze toate scatoalcele pentru protejarea unui personaj, iată, cu mari probleme de imagine, ori ar fi trebuit să o lase pe doamna Nicolai din braţe, intrând în conflict cu o parte a propriului partid, care l-ar fi acuzat că abia a aşteptat un pretext pentru a se debarasa de ea. Aşa, cel puţin are scuza că a susţinut-o până la capăt, fie din ignoranţă, fie din loialitate faţă de partid, Norica Nicolai rămânând să se descurce de-acum singură cu acuzaţiile care i se aduc.

O ŢARĂ CUM ALTA (DIN FERICIRE) NU-I!

Fascinant cum, după ce în primele zile de la desemnarea de către PNL a Noricăi Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei, marea majoritate a jurnaliştilor şi chiar a reprezentanţilor celorlalte partide, inclusiv din opoziţie, foloseau dacă nu cuvinte de-a dreptul elogioase la adresa domniei sale, cel puţin un ton de o neutralitate binevoitoare, subliniind faptul că este o adevărată profesionistă, un politician experimentat şi în orice caz o soluţie mult mai bună decât Tudor Chiuariu, în locul căruia ar fi trebuit să fie preferată de la bun început, a fost suficient ca Traian Băsescu să se pună un picuţ de-a băţul pentru ca toată lumea să o privească dintr-o dată cu alţi ochi. Deşi din primele momente penibilul episod cu nepoata – singurul la care s-a referit deschis şi preşedintele – fusese evocat, însă mai degrabă ca un element anecdotic şi prea puţin semnificativ, acum doamna Nicolai este suspectată de toate relele din lume, aceleaşi personaje care îi acordau de bine de rău credit fiind convinse că reţinerile lui Traian Băsescu e musai să se bazeze pe informaţii mai mult sau mai puţin secrete care ar demonstra că senatoarea liberală e orice, de la fostă colaboratoare a Securităţii la mare afaceristă asociată cu cei mai huliţi “mafioţi” ai ţării, gen Tender şi Patriciu. Uluitor cât de uşor se poate face praf reputaţia, atâta câtă este, unui politician autohton!

Însă cel puţin la fel de fascinant e un alt fenomen specific pitoreştii noastre societăţi şi anume că, în câteva săptămâni, toate acestea vor fi uitate cu desăvârşire. “Cazul Orban” este exemplul cel mai recent.

ŢÂFNĂ FĂRĂ ROST

Dacă pe fond conţinutul scrisorii prin care premierul Tăriceanu îşi reafirma hotărârea de a o numi pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, respingând “argumentele” lui Traian Băsescu, mi se pare cât se poate de firesc, tonul oţărât şi referirile la “dosarul Flota” şi casa din Mihăileanu chiar nu-şi aveau rostul într-un document emis de un şef de guvern care se pretinde, spre deosebire de adversarul său, un politician cu fason european. Un refuz politicos, ferm, scurt şi la obiect ar fi fost mult mai de efect, cu atât mai mult cu cât, în bătălia electorală, liberalii se adresează în principiu unui public suficient de educat cât să nu guste asemenea excese de limbaj. Şi mă refer inclusiv la alegătorii pierduţi deocamdată, aşa cum s-a văzut, în favoarea defunctului PLD, pe care nu printr-o accentuare gratuită a conflictului cu Traian Băsescu i-ar putea, la o adică, recâştiga.

Tot din acest motiv, şi nu numai, sper ca domnul Tăriceanu să accepte invitaţia făcută de preşedinte, la Cotroceni, asta neînsemnând că ar fi obligat să-i dea şi dreptate în privinţa doamnei Nicolai. Gestionat cum se cuvine, orice dialog este însă bine-venit. De altminteri, părerea mea este că în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor, electoratul, sătul în cele din urmă de profilul unui preşedinte (mult prea) jucător, aflat la originea atâtor scandaluri sterile, se va orienta către un candidat de o cu totul altă factură. Şi cum Călin Popescu-Tăriceanu, fără să fie favoritul meu, e foarte probabil să rămână în cărţi pentru a intra în cursă din partea PNL, cred că ar putea miza de pe-acum pe această ipoteză, comportându-se în consecinţă.

UPDATE: Conform unor surse citate de posturile tv de ştiri, premierul ar refuza să se întâlnească la Palatul Cotroceni cu Traian Băsescu, în urma unor sfaturi primite de la liderii PNL. Dezminţind această informaţie, Crin Antonescu s-a arătat înclinat mai degrabă spre varianta acceptării dialogului.

Pe de altă parte, cum între timp preşedintele a afirmat categoric, la şedinţa CSM, că refuză în continuare să semneze “ca un notar” numirea unui ministru al Justiţiei, el fiind acela care “decide” (?!), Tăriceanu ar putea invoca pentru neonorarea invitaţiei faptul că, în aceste condiţii, întrevederea se prefigurează a fi într-adevăr inutilă.

O LUĂM DE LA CAPĂT!

Privit strict prin prisma luptei politice specifice unui început de an electoral, refuzul lui Traian Băsescu de a o numi pe Norica Nicolai în funcţia de ministru al Justiţiei este, în fond, cât se poate de logic. După ce liberalii au făcut deja greşeala de a ceda unui şantaj prezidenţial acceptând demisia lui Tudor Chiuariu, n-ar fi exclus ca şi doamna Nicolai să renunţe de bunăvoie la postul propus, înainte ca scandalul să capete amploare. În plus, dacă tensiunile dintre Călin Popescu-Tăriceanu şi aripa radicală din PNL sunt atât de mari pe cât le înfăţişează presa, există şi altă variantă câştigătoare pentru preşedinte, aceea ca premierul, mimând o atitudine împăciuitoare faţă de Cotroceni, să-şi schimbe propunerea – făcută pare-se cam fără tragere de inimă – ceea ce ar duce cu siguranţă la un război deschis şi catastrofal în partid.

Pe de altă parte, chiar şi dacă liberalii s-ar “încăpăţâna” să o susţină în bloc pe doamna Nicolai (aşa cum ar fi normal, în opinia mea) Traian Băsescu tot n-ar avea nimic de pierdut. În ochii multora se va fi demonstrat o dată în plus că PNL nu e capabil să găsească miniştri necontroversaţi, unul dintre cei mai importanţi lideri ai săi va fi iarăşi târât într-un scandal cu rezonanţe europene, iar în timp, inclusiv analiştii care acum îl beştelesc pe preşedinte pentru provocarea noii crize, în dorinţa lor de a se arăta “obiectivi” cu orice preţ, îi vor socoti cel puţin la fel de vinovaţi de eventuala ei escaladare şi pe liberali, pentru că – nu-i aşa? – ar fi putut ei să cedeze primii, pentru binele ţării. Asta se întâmplă de vreo doi ani şi jumătate încoace.

PRIVATIZAREA NĂMEŢILOR

Oricât de mare fan al privatizărilor de orice fel m-aş declara, nu pot să nu mă întreb ce sens a avut trecerea parcărilor de suprafaţă din Bucureşti în administrarea unor (unei?) firme particulare. După ce că an de an, timp de trei anotimpuri şi jumătate din patru, respectivii întreprinzători nu mişcă decât câteva degete, şi alea doar pentru a băga banii de taxe în buzunare şi a scoate o fiţuică pe care o pun în parbrizul clienţilor, dacă se întâmplă, când şi când, să şi ningă prin Capitală nu au... bruma de bun-simţ să facă ceva pentru îndepărtarea zăpezii de pe spaţiile pe care chipurile le “întreţin”. Păi chestia asta puteau să n-o facă direct primăriile, dar măcar taxele ar fi intrat, de bine de rău, în vistieriile publice!

PINGUINII

După ce toată vara am trecut dintr-un cod de avertizare galben de caniculă într-unul portocaliu sau chiar roşu, emise cu multă însufleţire de ANM, săptămâna trecută ne-am confruntat cu cel dintâi al iernii – unul galben de viscol şi ninsoare. Judecând însă după jalea din ţară, am senzaţia că deocamdată meteorologii noştri nu prea şi-au calibrat cum se cuvine paleta coloristică de sezon. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna un cod portocaliu!

În plus, referitor la regimul termic, mă întreb cum de o temperatură de 37-38 de grade este considerată periculoasă, în timp ce una de -25 ar fi suportabilă, deşi, pe de altă parte, tot cu mirare, aud că la -5 “vremea este rece pentru această perioadă”. Om fi noi, românii, mai ciudăţei, aşa, de felul nostru, dar îmi place să cred că încă nu ne-am transformat cu toţii în pinguini!

NICIO SCUZĂ!

PSD a condiţionat votarea Bugetului pe anul 2008 de acceptarea unor amendamente “cu pronunţat caracter social”. Partea proastă este că liberalii, folosind argumentul cu “creşterea economică ne permite” le-au şi acceptat, de dragul rămânerii la guvernare.

Dintr-un anumit punct de vedere, mai cinstită mi se pare atitudinea primilor. Asemenea măsuri sunt considerate, pe bună dreptate, pomeni electorale şi de obicei se iau înaintea alegerilor de către guvernul în funcţie. Dar cum PSD se află, cel puţin teoretic, în opoziţie, s-ar părea că reprezentanţii lui cred cu sinceritate în ele, câtă vreme, la fel ca şi în cazul măriri pensiilor, nu le e deloc uşor să demonstreze propriului electorat că adevăraţii promotori sunt ei şi nu cei aflaţi efectiv la putere. Altfel, din două una: ori pesediştii au ajuns la concluzia că scorul – până la urmă peste aşteptări – de la europarlamentare a fost totuşi influenţat şi de măsurile de stânga pe care au reuşit să le impună guvernului PNL, ori sunt dispuşi să asigure ieşirea cu viaţă şi ceva procente în plus a liberalilor din acest mandat, în perspectiva unei eventuale alianţe după viitoarele alegeri, menită să-i lase cu buzele umflate pe noii pede-lişti ai lui Traian Băsescu.

Liberalii, în schimb, n-au nicio scuză. Oricum, nu una onorabilă.

UN ALT FEL DE MINISTRU

Până la urmă, liberalii au preferat-o pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei. O întrebare care mi s-a părut interesantă a pus ieri Răzvan Dumitrescu în cadrul emisiunii pe care o moderează la Realitatea TV : oare dacă doamna Nicolai ar fi fost numită în funcţie chiar de la constituirea Guvernului Tăriceanu II şi ar fi luat exact aceleaşi măsuri ca şi Tudor Chiuariu (de pildă, încercarea de revocare a procurorului Doru Ţuluş de la DNA), ar fi fost tratată de mass-media şi adversarii politici ai PNL cu aceeaşi ostilitate?

Cel puţin până să citesc anumite comentarii din presa cotrocenistă de azi-dimineaţă – care a început s-o critice, preventiv, încă înainte de a-şi lua în primire postul – aş fi răspuns fără nicio ezitare: nu! Paradoxal, marile “defecte” ale lui Tudor Chiuariu au fost socotite de la bun început scandaloasa lui tinereţe şi lipsa de notorietate şi de experienţă politică, din cauza cărora au devenit plauzibile în ochii opiniei publice toate acuzaţiile că ar fi fost pus acolo doar de faţadă, ca o marionetă în mâna tenebroaselor grupuri de interese dornice să-şi facă jocurile murdare prin intermediul său.

Din acest punct de vedere, şi dincolo de greşelile proprii săvârşite de-a lungul carierei sale politice, doamna Nicolai este exact opusul fostului ministru. Dimpotrivă, ceea ce i se reproşează este tocmai atitudinea uneori prea voluntară şi independentă, mergând până la nesocotirea disciplinei de partid(e). Prin urmare, oricât de radicale ar fi măsurile pe care le-ar lua (şi sper să o facă!) în noua sa calitate, măcar vor putea fi recunoscute ca izvorând numai din convingerile domniei sale.

VINE MOŢIUNEA?

Sâmbătă a luat naştere, în mod oficial, PD-L (nu cu paranteză, cum anticipam, ci cu liniuţă). Să-i fie de bine! Va fi interesant de urmărit acum ce strategie pe termen scurt va adopta noua formaţiune. Personal, sunt înclinat să cred că încă de pe la începutul viitoarei sesiuni parlamentare ne vom pomeni cu o moţiune de cenzură la adresa Guvernului Tăriceanu – anunţată chiar mai din timp – eventual prin “preluarea” celei cu care fostul PLD ameninţă deja de câteva săptămâni. Sau, măcar cu o ploaie de moţiuni simple.

Avantajele unei asemenea mişcări ar fi numeroase. În primul rând, ea ar legitima rapid PD-L ca “adevărat” partid de opoziţie, şi încă într-un moment greu pentru orice guvern – traversarea iernii. În acelaşi timp, obişnuita vâlvă mediatică stârnită în jurul evenimentului va face cunoscut partidul printre alegători, într-un mod accelerat. Oricare ar fi deznodământul, pede-liştii ar avea numai de câştigat, inclusiv în ipoteza, puţin probabilă, în care s-ar ajunge la alegeri anticipate, deoarece, după părerea mea, beneficiile electorale aduse de prospeţimea unei formaţiuni “noi” sunt mai mari decât presupusul handicap al unei organizări încă nu suficient consolidate.

CA-N FILMELE CU BRUCE WILLIS

Echipa de handbal feminin a României s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondial din Franţa, învingând formaţia-gazdă.


Pe undeva, aş fi preferat să citesc această ştire în ziarele de azi-dimineaţă, în loc să urmăresc în direct meciul, încheiat, după patru reprize de prelungiri (scor 34-31) cu o victorie în urma căreia, la cât m-am agitat şi am ţipat ca nebunul prin casă, am rămas cu impresia că mi se datorează într-o bună măsură! Poate unde am ajuns şi eu la o vârstă, încep să înţeleg cu adevărat sensul expresiei-clişeu “un meci de infarct”.

După cum au evoluat de-a lungul întregii competiţii fetele noastre, am convingerea că în pauzele din perioada de pregătire, în loc să joace şi ele table sau rummy, ca fotbaliştii, au preferat să se uite la niscai filme americane de suspans, cum ar fi seria completă “Greu de ucis”, cu Bruce Willis, de care au fost atât de marcate, încât acum le transpun pe teren, din fericire cu happy-end cu tot. Aproape meci de meci scenariul este acelaşi: debut dezastruos, joc penibil, ratări copilăreşti, pase aiurea, adversarele se desprind şi la 6-7 goluri diferenţă (!!), după care, în sfârşit, începe partida şi pentru noi, de obicei prin repriza a doua. Aseară, după ce au condus surprinzător cu 1-0 – la pauză fiind 14-8 (!) pentru franţuzoaice – tricolorele au mai egalat abia cu un sfert de oră înainte de final! Mă gândesc că antrenorul Tadici ar trebui să găsească un sparringpartner cu care să regizeze într-o sală adiacentă un început de meci înaintea celui oficial, astfel încât, o dată cu primul fluier al arbitrilor fetele să creadă că sunt deja prin minutul 20. Condiţia fizică n-ar fi o problemă. Aşa, am spulbera pe oricine, fără emoţii, mai ales că urmează Rusia. Mult succes!

CINE URMEAZĂ?

Absolut halucinantă diatriba lui Traian Băsescu de aseară îndreptată împotriva lui Cristian Pîrvulescu! Lăsând la o parte limbajul violent şi referirile mitocăneşti la soţia noului său duşman de moarte – care soţie, din câte înţeleg, lucra pentru diversele guverne post-decembriste şi pe vremea când domnul Pîrvulescu era “un om în care am crezut şi când eram în opoziţie, şi la putere” – Preşedintele i-a făcut de tot râsul şi pe aliaţii săi politici pedişti, care, după cum reiese, au fost atât de stupizi încât să semneze cândva cumplitul proiect de lege privind votul uninominal, iniţiat de Pro Democraţia. Singurul personaj vigilent care a înţeles ce ticăloşii se ascundeau de la bun început în spatele lui a fost, aşadar, şeful statului. Mare noroc pe capul nostru!

Fără a-mi face mari iluzii în privinţa asta, sper totuşi ca păţania domnului Pîrvulescu – aprig susţinător al lui Traian Băsescu, inclusiv în timpul campaniei ce a precedat referendumul de demitere din primăvară – să fie învăţătură de minte şi pentru alţii ca el. Primele semne de înţelepciune le-am depistat deja, pe ici pe colo...

TAXE DE MEDIU

O caracteristică foarte specială a taxei de primă înmatriculare – pe care Guvernul insistă să o numească în continuare “de mediu” – este aceea că binefacerile ei nu depind atât de cuantumul sumei de bani strânse la buget, cât de existenţa ei în sine. Odată ce s-a stabilit că autoturismul este un lucru profund dăunător naturii, cu cât taxa va fi mai mare, cu atât şansele cetăţeanului de a-l achiziţiona şi utiliza scad, crescând în schimb, proporţional, puritate aerului. Practic, nici nu mai contează ce se întâmplă cu banii, marele avantaj fiind că ei nu trebuie neapărat alocaţi Ministerului Mediului, care şi-aşa nu prea ştie pe ce să-i cheltuiască, după cum recunoştea deschis ministrul de resort.

Filosofia aceasta ar putea fi aplicată şi la alte bunuri de larg consum (cam toate) cu un impact nociv, direct sau indirect, asupra ecosistemului. Un exemplu care-mi vine în minte este hârtia igienică. După cum se ştie, undeva la începutul procesului ei de fabricaţie este necesară tăierea unui număr oarecare de copaci. Prin urmare, un preţ prohibitiv pus la vânzarea cu amănuntul a produsului finit ar duce la scăderea corespunzătoare a consumului şi implicit la găsirea unor metode alternative, ecologice – eventual pe bază de apă menajeră, uşor reciclabilă (în conformitate cu principiul circuitului apei în natură) – de curăţare a părţilor dorsale. Doar aşa vom salva planeta!

“JUSTIŢIA” E ÎN ALTĂ PARTE

Demisia lui Tudor Chiuariu din fruntea Ministerului Justiţiei i-a pus pe liberali în situaţia de a trebui să opteze între a-i găsi un înlocuitor recrutat din rezerva, cam anemică, de cadre ale partidului sau a numi pe cineva din afară, eventual un “tehnocrat”, specialist în domeniu. La o privire oricât de scrutătoare, în prima categorie s-ar încadra numai doamna Norica Nicolai, însă aruncarea ei în linia întâi a frontului, acum, pe ultima sută de metri a mandatului, ar putea reprezenta un mare handicap în perspectiva viitoarelor bătălii electorale. E prea târziu pentru a mai apuca să facă ceva notabil, în schimb ar fi şi domnia sa “erodată” de pomană în următorul an de guvernare.

Deşi nu sunt un adept al numirilor de “independenţi” la conducerea ministerelor, cred că în actuala conjunctură politică o asemenea soluţie este de preferat pentru PNL. După cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în cazul lui Chiuariu, pe lângă faptul că din prima zi a mandatului acesta a fost acuzat că face jocurile murdare ale celor care l-au pus acolo, până la urmă nici măcar n-ar fi putut să-şi îndeplinească respectiva “misiune”, chiar dacă ar fi avut-o cu adevărat! Ce vreau să spun e că, în ciuda sprijinului de care s-a bucurat din partea partidului, eşecul său în a schimba câte ceva în Justiţie a fost total – şi, în opinia mea, prea puţin din propria-i vină – indiferent de intenţiile mai bune sau mai rele. Desemnarea cuiva din afară măcar i-ar feri pe liberali de alte suspiciuni.

APROAPE VICTIMĂ

Cu toate că în general demisia oricărui demnitar controversat este un gest de normalitate şi bun-simţ, cea a lui Tudor Chiuariu nu mi se pare deloc o idee bună pentru PNL în actualul context politic. Vineri seara, Traian Băsescu vorbea despre imaginea profund dăunătoare în ochii diverselor autorităţi europene creată de anchetarea unui ministru al Justiţiei în funcţie, însă din punctul meu de vedere, lucrurile ar fi stat exact pe dos. La urma urmelor, ce argument mai bun în favoarea ideii de independenţă a justiţiei ar fi putut fi adus decât tocmai o asemenea situaţie, în care vajnicii procurori DNA se dovedeau incoruptibili şi neînduplecaţi, rezistând – nu-i aşa? – tuturor presiunilor politice şi îndrăznind să-şi urmărească până în pânzele albe propriul şef suspectat de matrapazlâcuri?! Desigur, lucrurile ar fi ieşit mai prost dacă se demonstra nevinovăţia acestuia, şi am impresia că tocmai de aşa ceva se temea Traian Băsescu, încercând să diminueze amploarea scandalului şi a propriei responsabilităţi prin transformarea personajului principal într-un simplu fost ministru, ca atâţia alţii.

Totodată, pentru o bună parte a opinie publice, demisia reprezintă practic o recunoaştere a vinovăţiei. Tudor Chiuariu va fi asociat de acum înainte, în memoria colectivă, mai degrabă cu fostul ministru al Agriculturii, Traian Remeş, care a recurs la acelaşi procedeu în momentul apariţiei unor probe greu de contestat (filmul difuzat de TVR), decât cu victima colaterală a războiului dintre Palate, Teodor Atanasiu, dacă ar fi avut răbdare să fie suspendat de Preşedinte şi poate dovedit nevinovat în cele din urmă. În plus, adversarii liberalilor vor saluta demisia lui Chiuariu, adăugând de fiecare dată că ea e bine venită nu atât pentru că domnia sa ar fi fost corupt, ci pentru că era incompetent. Este limpede aşadar că domnul Chiuariu, prin acest gest, nu va deveni în niciun caz vreun erou, în schimb şi-a ratat şansa de a rămâne, până la capăt, o nouă victimă a lui Traian Băsescu.

DEZAMĂGIRI

Într-un articol publicat în Evenimentul Zilei de astăzi, Mircea Cărtărescu afirmă: “Mărturisesc că sunt foarte dezamăgit de hotărârea intempestivă a PD şi PLD de a se unifica pentru formarea unui nou partid”. “Ca liberal convins” scriitorul a ajuns, nedumerit, la concluzia că “talente politice ieşite din comun” (pelediştii, cum ar veni – paranteza mea) “[...] au riscat atât de mult când s-au desprins din PNL [...] doar ca să fie absorbiţi acum de cel mai gregar dintre partide, ca să se piardă în anonimatul marelui partid al lui Băsescu, un partid de tip popular care nu mai are nimic de-a face cu liberalismul”.

Mărturisesc, la rândul meu, că încerc o dublă dezamăgire faţă de domnul Cărtărescu însuşi, constatând cu amărăciune că se numără printre cei mai confuzo-derutaţi dintre “liberalii convinşi”. Nu numai că a optat pentru pseudoliberala grupare Stolojan – care, printre altele, şi-a asumat de la bun început, cu sinceritate, orientarea populară – în detrimentul celei “ultracompromise”, cum o socoteşte, a lui Tăriceanu (la urma urmelor, or fi făcut-o şi mulţi alţii), dar, în mod absolut de neînţeles pentru mine, domnia sa a trăit până mai acum 3-4 zile cu iluzia că între PLD şi PD există o distincţie clară, deşi toate manifestările şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor celor două formaţiuni au semănat între ele ca tot atâtea picături de apă de ploaie. Anunţata unificare e cât se poate de logică şi naturală!


P.S. În cadrul aceluiaşi articol, referindu-se la “democraţia doar cu numele din politica românească”, autorul mai notează: “Mi se pare monstruos ca primii 300 de magnaţi din România să deţină o treime din produsul intern brut”.

Ca liberal la fel de convins precum domnul Cărtărescu ce mă aflu, dincolo de rezervele pe care le am şi eu în privinţa modului cum se fac marile averi pe la noi (ca şi pe la alţii, de altfel), privesc lucrurile uşor diferit: mă gândesc că fără cei 300 de magnaţi amintiţi, produsul intern brut al României ar fi fost, pur şi simplu, cu o treime mai mic. Situaţie care pe mine personal nu m-ar fi încălzit cu nimic!

O DECIZIE ÎNŢELEAPTĂ. POATE SINGURA

Dacă ar fi să mor de grija vreunui partid politic românesc (ceea ce nu e cazul), cu siguranţă acesta n-ar fi PSD. Decizia de luni a mai-marilor săi, de a rămâne cuminţi la locurile lor, în opoziţie, fără gândul vreunei noi moţiuni de cenzură, mă bucură în primul rând prin prisma faptului că măcar liberalii nu vor mai fi nicicum ispitiţi să facă pocinogul de a îi aduce într-un fel sau altul la guvernare, aşa cum s-au încăpăţânat să scrie zilnic toţi zvonerii şi răspândacii profesionişti din presă după alegerile de duminica trecută.

Dar chiar şi obiectiv vorbind, hotărârea social-democraţilor e una din puţinele cu cap luate în ultimii ani, rămânerea în opoziţie fiind singura şansă de a-şi îmbunătăţi cât de cât scorul – modest din punctul lor de vedere – de la europarlamentare, în perspectiva viitoarelor alegeri locale şi generale. Deşi unii analişti s-au grăbit să anticipeze noi răzvrătiri ale şefuleţilor din teritoriu, nerăbdători să beneficieze de avantajele venirii la putere, cred totuşi că vor avea şi ei suficientă înţelepciune să înţeleagă că nu le-ar fi de niciun folos să forţeze nota acum, la spartul târgului. Poate că astă-vară ideea unei moţiuni de cenzură – introdusă, de altfel, dar şi picată cu brio între timp – încă mai avea un sens. Astăzi însă, cu numai câteva luni înainte de alegeri, e prea târziu.

STÂNGA, DREAPTA, CENTRU... SUS, JOS

Cea mai mare surpriză prilejuită de anunţul înfiinţării Partidului Democrat Liberal se doveşte a fi apariţia unor tensiuni în sânul teoretic muribundelor PD şi PLD. Socotind după figurile nefericite şi declaraţiile pline de năduf ale unora dintre membrii lor, nu m-ar mira nici dacă în urma discuţiilor de astăzi, din forurile de conducere respective, toată fuziunea va eşua lamentabil.

Văzându-l aseară pe Emil Boc, la Realitatea TV, am avut senzaţia că nici domniei sale nu i se mai pare că face bine ceea ce gurile rele spun că i s-a cam impus de foarte sus, tocmai din vârful dealului Cotroceni, să facă. În schimb, a făcut altceva şi anume s-a dat subit, cu tot cu partid, olecuţă mai acana, spre stânga, spunând răspicat că PD este de fapt o formaţiune de centru, deşi până acum pretindea că e “singura forţă autentică de dreapta din România”! Probabil însă că altfel nu mai încăpea acolo, la dreapta, domnul Stolojan cu toate cele 7-8 procente ale PLD-ului său. Cum democraţii, în nehotărârea lor funciară, au epuizat cam toate poziţiile imaginabile de pe orizontala eşichierului politic autohton, n-ar fi exclus ca în curând, şi în premieră mondială, să născocească pentru uzul lor personal o axă verticală.

REUNIFICAREA PARTIDULUI PREZIDENŢIAL

Ieri seară, pe la opt fără un sfert, după un an întreg de frământări, marele partid prezidenţial al lui Traian Băsescu s-a reunificat brusc. Fostul PD (FSN), cunoscut în ultimii ani sub numele de PD (şi-atât), va deveni astfel PD (L) în timp ce PLD-ul domnului Stolojan se vede redus la un “curent liberal” (da’ cam popular) pierdut în noua structură. În fine, dacă se iubesc, totul e ok. Rămâne de văzut însă ce părere au electoratele celor două formaţiuni, şi în special cel al liberal-democraţilor, care până la momentul istoric de aseară au fost înşelate grosolan cu declaraţii ferme ce excludeau orice fel de fuziune în viitorul apropiat!

După părerea mea, spectaculoasa şi oarecum surprinzătoarea mişcare de ieri s-a făcut de frică. Mai precis de... două frici, egale şi de sens contrar, câte una de căciulă. Pe de-o parte, cea a pelediştilor că ar putea urma destinul ApR, care după o primă rundă electorală de mare succes a dispărut meteoric de pe scena politică românească, astfel încât s-au gândit că ce-i în mână nu-i minciună, iar pe de alta cea a democraţilor, îngrijoraţi de eventualitatea cealaltă, ca ascensiunea oamenilor lui Stolojan – personaj aflat în topul încrederii populare, după Traian Băsescu – să continue până ce raportul de forţe s-ar fi inversat, cam aşa cum s-a întâmplat prin 2003-2004, când PNL – cu încă vigurosul Stolo în frunte – era (mult) peste PD. Cum nimeni nu voia să rişte, s-a găsit acest moment de relativ echilibru.

În mod paradoxal, din toată această poveste cel mai bine iese... PNL. Dacă până acum un partid mai mult Liberal decât Democrat (cel puţin în denumire) putea isca oarece confuzii printre alegători, unul mai mult Democrat decât Liberal nu mai păcăleşte pe nimeni.


P.S. Am folosit termenul “reunificare”, pentru că, aşa cum am scris la momentul acela, din punctul meu de vedere apariţia PLD a însemnat o sciziune mai curând în sânul partidului prezidenţial decât al mişcării liberale. Iar desfăşurarea evenimentelor mi-a dat dreptate.

SĂ DEA CU BANUL!

Încă n-am reuşit să mă dumiresc dacă diferenţele, uneori enorme, între rezultatele sondajelor de opinie şi cele reale de la alegeri sunt cauzate de simple erori ale instituţiilor care le realizează sau de încercările lor de manipulare. Presupun că e vorba de câte puţin (mai mult) din fiecare.

Săptămâna trecută l-am văzut însă pe cunoscutul sociolog Alin Teodorescu explicând foarte doct, cu un aer competent, pe alocuri chiar arogant-superior, şi o puzderie de argumente ştiinţifice, scheme şi termeni tehnici, de ce un sondaj, oricât de costisitor şi temeinic făcut, e absolut normal să dea asemenea rateuri ieşite cu mult din matca obişnuitei marje de eroare asumate de 2-3%. Deşi chestia asta are toate caracteristicile unui banc bun, întrebarea (serioasă) care se pune e: atunci ce rost mai are? Mă gândesc că în loc să fie investiţi degeaba atâţia bani, mai bine ar fi aruncat unul singur. În sus.

CINE SUNT PELEDIŞTII?

Fără îndoială, una dintre cele mai mari surprize de la alegerile europarlamentare din 25 noiembrie a fost scorul foarte bun obţinut de PLD. Deşi mai toţi analiştii sunt de părere că el se datorează în principal migrării unei părţi a electoratului PD către formaţiunea relativ proaspăt înfiinţată, Sever Voinescu, într-un articol publicat în “Cotidianul”, susţine o altă ipoteză. Invocând inclusiv elemente de experienţă personală – cinci apropiaţi ai domniei sale, foşti votanţi PNL, care au optat acum pentru liberal-democraţi – domnul Voinescu conchide că “cele 7 procente pierdute de PNL din 2004 încoace sunt exact acelea pe care le-a câştigat acum PLD”. Asta cu atât mai mult cu cât “PD a câştigat procente faţă de 2004, nu a pierdut”.

La prima vedere, demonstraţia pare fără cusur, numai că la a doua ea se dovedeşte a fi mai degrabă un sofism. Dincolo de faptul că PNL nu a avut 20% decât în sondaje de opinie ca acelea în care PD avea până mai ieri peste 40%, raportarea la momentul 2004 este nejustificată. Desigur că odată cu ruptura (firească, dacă e să mă întrebaţi pe mine) survenită între PNL şi Traian Băsescu, o parte a efemerilor simpatizanţi liberali de conjunctură, aduşi de “grefa” numită Theodor Stolojan, au revenit la mai sincerele şi adâncile lor convingeri feseniste, orientându-se, logic, către Partidul Democrat, până mai acum opt-nouă luni singurul unit în cuget şi-n simţiri cu domnul Preşedinte. Abia odată cu înfiinţarea PLD a apărut noua sciziune şi migraţia aferentă, aceea la care se refereau de fapt analiştii caracterizaţi de domnul Voinescu drept “uimitor de simpli în gândire”. Într-un fel cu toţii au dreptate, şi cu toţii se înşală: PLD a luat o parte a electoratului (cel “artificial” după părerea mea, repet) PNL din 2004, devenit însă deja de prin 2005-2006 al PD!

Însă domnul Voinescu mai comite o eroare flagrantă de logică. După ce, aşa cum am văzut, opinează că cele 7 procente ale PLD sunt exact cele smulse din “marele” PNL, câteva rânduri mai la vale adaugă, pornind tot de la “simplitatea” gândirii celorlalţi analişti: “Se pleacă de la ideea că, acum 8 luni, când a apărut PLD, întregul electorat era împărţit, riguros, pe partide. Nimeni nu era pe dinafară, nimeni nu dezerta. Aşadar, PLD nu putea prospera electoral decât luând de la alţii. Mie mi se pare că PLD a putut convinge şi o parte dintre nehotărâţii care au convingeri de dreapta, simpatizează oarecum cu dl Băsescu, dar nu se regăsesc nici în PD, din cauza istoriei sale, nici in PNL, din cauza prezentului său.” Păi.. ori... ori...? Ambele sale ipoteze sunt plauzibile, dar au marele defect că nu merg puse în aceeaşi demonstraţie!

SFIDAREA ELECTORATULUI

În ciuda faptului că referendumul de duminică abia dacă a strâns jumătate din numărul de voturi necesar validării, Traian Băsescu se încăpăţânează să-i interpreteze rezultatul drept un mesaj că sistemul de uninominal propus de domnia sa reprezintă voinţa poporului, bazându-se pe cei 82% din 26% care au răspuns cu “DA”. Deşi, aşa cum am mai spus-o, personal găsesc într-adevăr nefirească prevederea conform căreia un astfel de scrutin nu poate fi validat decât dacă se prezintă jumătate plus unu din cetăţenii înscrişi pe listele electorale, până una alta Legea referendumului este limpede şi, dacă am înţeles eu bine, corespunde normelor europene în materie. Practic, neprezentarea echivalează cu un răspuns negativ la întrebarea de pe buletin.

În aceste condiţii, se poate spune că Partidul Democrat – care s-a grăbit să introducă în Parlament al nu ştiu câtelea proiect de vot uninominal, similar celui tocmai respins –, la fel ca şi Preşedintele, care o ţine gaia-maţu pe-a domniei sale, sfidează de fapt electoratul, încercând să-i bage pe gât cu de-a sila un lucru de care s-a arătat cel puţin neinteresat. Mă întreb atunci ce rost mai are orice fel de referendum, dacă până la urmă politicienii fac tot cum îi taie capul?!

MOBILIZAŢI, DA’ (DIN CE ÎN CE MAI) PUŢINI

Când, după referendumul din 19 mai, Traian Băsescu extindea rezultatele acestuia pretinzând că toate partidele din “coaliţia antiprezidenţială” a celor 322 nu însumează decât 25% din intenţiile de vot ale românilor, restul de 75% fiind ale PD şi PLD, m-am numărat printre cei care n-au fost de acord cu această socoteală. Se poate să mă fi înşelat eu. Vestea bună este că în numai jumătate de an cele două formaţiuni portocalii au pierdut împreună aproape 40 de procente, ajungând la numai 35-36%. Un trend spectaculos, într-adevăr!

Pe de altă parte, democraţii susţin acum că rezultatele sub aşteptări de la alegerile europarlamentare s-ar explica prin absenteismul masiv al propriului electorat – care, nu se ştie de ce, dar abia aştept să aflu, nu s-ar fi mobilizat îndeajuns – coroborat cu mobilizarea peste medie a adversarilor. Părerea mea este exact opusă. Graţie intervenţiei divine în campanie a lui Traian Băsescu, mai logic ar fi să credem că tocmai simpatizanţii PD şi PLD au ieşit la vot într-o proporţie mai mare decât ceilalţi, atraşi fiind de referendumul personal al Preşedintelui, menit să “reformeze clasa politică”. Exemplul cel mai elocvent este rezultatul din Bucureşti, unde, conform celor spuse de domnul Blaga, se pare că PD a obţinut 40% din voturi, în condiţiile unei prezenţe la urne de vreo 20%. Aşadar nu susţinătorii lor sunt cei care au lipsit, doar dacă nu ne imaginăm că peste jumătate dintre bucureştenii păstoriţi de Adriean Videanu nutresc în secret sentimente favorabile democraţilor, ceea ce ar însemna masochism curat!

OCHI PENTRU OCHI

Mulţi analişti au criticat vehement atitudinea câtorva lideri politici importanţi, în frunte cu foştii preşedinţi ai României Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, premierul în funcţie, Călin Popescu-Tăriceanu şi fostul prim-ministru Adrian Năstase (alăturări foarte nefericite, orice s-ar zice!), de a boicota referendumul iniţiat de Traian Băsescu pentru introducerea propriului sistem de vot uninominal, considerând-o profund dăunătoare într-o democraţie în care ar trebui încurajată participarea cât mai masivă a cetăţenilor la orice fel de scrutin. Problema este că aceiaşi analişti au recunoscut în nenumărate rânduri “şmecheria” făcută de domnul Băsescu prin convocarea unui referendum cel puţin inutil şi aprioric perdant numai pentru a se putea implica oarecum legal în campania electorală de partea favoriţilor săi PD şi PLD, care de altfel au şi profitat din plin, după cum o arată primele rezultate.

Nu este pentru prima oară când observ această poziţie duplicitară. Adică Preşedintelui i se tolerează orice tertip, mergând până la limita încălcării Constituţiei, dacă nu şi dincolo de ea, pornind de la ideea că “aşa e el, n-ai ce-i face”, în timp ce adversarilor săi li se pretinde un comportament impecabil din punct de vedere civic, democratic ş.a.m.d. Dimpotrivă, eu cred că, aşa cum, în orice democraţie, infractorilor şi tuturor celor care încalcă regulile li se răspunde cu represalii care în sine par nedemocratice (lipsirea de libertate, îngrădirea unor drepturi cetăţeneşti etc.) şi domnului Băsescu trebuie să i se răspundă cu aceeaşi monedă. Altminteri va crede că numai domniei sale totul îi este permis.

PRONOSTICURILE MELE PENTRU SCRUTINELE DIN 25 NOIEMBRIE

(în paranteză, rezultatele finale)

REFERENDUM

Prezenţă 27% (26,51%)

Voturi DA 73% (81,36%)
Voturi NU 24% (16,17%)
Voturi anulate 3% (2,46%)

ALEGERI PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN

Prezenţă 25% (29,46%)

PD 27,6% (28,81%)
PSD 22,8% (23,11%)
PNL 10,3% (13,44%)
UDMR 6,2% (5,52%)
PRM 5,6% (4,15%)

PNG 4,7% (4,85%)
PLD 3,8% (7,78%)
PC 2,7% (2,93%)
PNŢCD 2,2% (1,38%)
PIN 1,9% (2,43%)

ÎNFRÂNGERILE PREŞEDINTELUI

Pentru Traian Băsescu singura variantă câştigătoare la referendumul de duminică este ca acesta să fie validat, printr-o participare de peste jumătate din corpul electoral, iar majoritatea să voteze “DA”. Orice alt rezultat poate fi socotit drept un eşec, de diferite proporţii.

Realist vorbind, validarea scrutinului este aproape la fel de improbabilă ca şi posibilitatea de a se răspunde în majoritate prin “NU”, indiferent de prezenţă, ceea ce ar reprezenta înfrângerea cea mai ruşinoasă. Prin urmare, la fel ca odinioară în unele sporturi, “nota” cea mai mare şi cea mai mică pot fi eliminate aprioric din calcule.

O înfrângere onorabilă, “la limită”, ar fi o participare apropiată de 50%, dublată de un procent de peste 75-80% din voturi în favoarea sistemului uninominal propus de Preşedinte, situaţie care i-ar mai da, cu siguranţă, ceva apă la moară. De aici încolo lucrurile devin dramatice pentru domnia sa.

Indiferent de justificări şi de ţapii ispăşitori pe care i-ar găsi (Guvern, TVR), o prezenţă la urne sub 35-40% ar da rău de tot în ochii adversarilor şi chiar ai poporului. Ce să mai zic de un 20-25%?! Însă după părerea mea un eşec absolut jenant l-ar reprezenta o rată de participare la referendum situată sub aceea de la europarlamentare, indiferent de cifre, câtă vreme unul dintre cele mai “raţionale” şi mai “puternice” argumente invocate de domnul Băsescu pentru convocarea simultană a celor două evenimente a fost tocmai presupusa mobilizare mai mare a electoratului la referendumul care ar fi avut chipurile o miză mai concretă decât alegerile. Am asista astfel la cel mai vădit calcul politic eronat al infailibilului Jucător.

DAŢI-NE BANII ŞI TIMPUL ŞI NERVII ÎNAPOI!

Aseară, pe B1TV, la “Naşul”, am văzut doi cetăţeni bătuţi în, şi la cap unul pe altul. Celălalt era invitatul, un parlamentar cu care nu mi l-am mai bătut şi eu pe-al meu să-i ţin minte numele. Oricum, lupta se purta de la egal la egal şi era de fapt o continuare a serialului “Daţi banii înapoi sau măcar demisia!”, având ca temă foloasele uneori nu tocmai cuvenite încasate de senatori şi deputaţi.

După ce alesul a demonstrat negru pe alb că nu locuieşte în, ci pe Bucureşti, care – spre marea uimire a jurnaliştilor foarte buni profesionişti şi cică de investigaţie – e o stradă în altă parte, aşa că la o adică ar avea dreptul să stea pe banii statului şi la, care mai e şi un hotel, înclinam să-i dau dreptate, dar când a început să ne explice cum cuantumul veniturilor lui din dividende poate fi dedus, logic şi simplu, din nivelul cheltuielilor făcute de-a lungul mandatului, indiferent cât de mari ar fi ele, m-am lămurit câte parale face cu adevărat.

Pe de altă parte, dar într-o ordine de idei asemănătoare, i-aş face o sugestie şi amfitrionului emisiunii, care plânge cu lacrimi mari şi amare de mila oamenilor de rând, săraci şi batjocoriţi de toată lumea. Dacă tot e de părere că parlamentarii plini de bani ar trebui să nu se mai calicească pentru tot felul de sporuri plătite inevitabil de contribuabili, mă gândesc că şi domnia sa ar putea renunţa la o parte din salariu pentru a asigura un mic spor de confort “milioanelor” de telespectatori care-l urmăresc seară de seară. Respectiv, dacă primeşte, să zicem, vreo 2000 de euro pe lună, eu zic că i-ar fi suficienţi şi 1500 (în condiţiile unui salariu minim pe economie de numai 500 de lei, al unor pensii ca vai de ele etc.) scutindu-ne în schimb, la fiecare ediţie a emisiunii, de câteva minute de publicitate, ştiut fiind că pentru mulţi privitori pauzele astea sunt foarte enervante. Nu că n-aş înţelege diferenţa dintre banii publici încasaţi de parlamentari şi cei privaţi ai domnului Naşul, dar ar fi totuşi un gest frumos şi pilduitor.

LE-A TRECUT?

Deşi în general nu prea citesc editorialele sau alte articole de opinie din ziare, şi cu atât mai puţin pe cele din Evenimentul Zilei, săptămâna trecută excepţia care confirmă regula a fost unul, altminteri destul de interesant, semnat de Mircea Cărtărescu şi intitulat “Ţiganii, o problemă românească”. La un moment dat, autorul încearcă să explice cauzele obiective, cu rădăcini istorice, pentru care “Cu timpul, ţiganii au devenit o masă amorfă, degradată [...]. Au devenit laşi, clevetitori, beţivi, arţăgoşi, plini de boli şi de păcate”.

Sincer, nu cred că domnul Cărtărescu are mai multe porniri rasiste decât oricare alt român de rând – în frunte, poate, cu gafeurul nostru ministru de Externe, dacă tot veni vorba – totuşi, ce n-am înţeles până la urmă este dacă şi când, în opinia domniei sale, au scăpat ţiganii de toate aceste tare, care altfel ar reieşi că-i caracterizează şi îi deosebesc până în ziua de azi de restul cetăţenilor.

SATISFACŢIE ŞI REGRET

Deşi nu sunt câtuşi de puţin vreun xenofob, rasist, extremist ş.a.m.d., văzând felul în care se desfăşoară prelungita “criză italiană”, încerc două sentimente diferite şi cam “incorecte politiceşte”, ca să spun aşa.

Mai întâi, o mică, dar neaoşă satisfacţie la gândul că vecinul de peste mări şi ţări înţelege şi el, în sfârşit, cum e să-ţi moară capra din propria ogradă, după ce ani de zile ne-a ţinut prelegeri despre toleranţă şi democraţie autentică, acuzându-ne pe noi de discriminare la adresa minorităţilor conlocuitoare.

În schimb, aproape că regret vremurile de mult apuse amintite mai sus. Mă gândesc că dacă acum Uniunea Europeană ar fi fost revoltată în continuare de nerespectarea drepturilor ţiganilor pe teritoriul României, cutremurată de abuzurile şi eventual violenţele la care sunt supuşi, şi ne-ar fi copleşit – mai prompt decât în cazul Italiei, n-am nicio îndoială – cu atenţionări publice, rezoluţii, sancţiuni, embargouri etc., cel puţin nimeni, nicăieri, n-ar mai fi pus semnul egalităţii între romi şi români. NOI am fi fost pentru toată lumea agresorii nemiloşi, iar EI victimele nevinovate. O distincţie cât se poate de clară, nu-i aşa?

GREA E VIAŢA DE PARLAMENTAR!

Din când în când, nu prea des, mi se întâmplă să fiu cuprins de un creştinesc sentiment de milă la adresa bieţilor noştri parlamentari. Aşa de pildă, săptămâna trecută, cu ocazia declaraţiilor ambasadorului SUA Nicholas Taubman, care au stârnit atâtea patimi, acesta se întreba retoric, la un moment dat, dacă “este oare logic să se legifereze o limită de 6 luni pentru anchetele penale?”, sugerând că măsura are drept scop favorizarea infractorilor periculoşi, câtă vreme “foarte puţini capi ai mafiei ar fi fost vreodată condamnaţi sau arestaţi pe o astfel de bază juridică”.

Multă lume i-a dat perfectă dreptate, socotind că într-adevăr noile modificări aduse de Legislativ Codului penal şi celui de procedură penală sunt proaste. Însă exact aceiaşi critici s-au arătat de-a lungul timpului nemulţumiţi că la noi toate procesele “marilor rechini” se prelungesc nepermis de mult, riscând să se ajungă la prescrierea faptelor şi practic îngroparea cazurilor. De aceea, tot ei propuneau căutarea unor soluţii radicale pentru urgentarea anchetelor. Or, cam asta încerca să facă respectiva prevedere, care acum e văzută ca încă o formă de solidarizare a aleşilor cu ticăloşii de toate felurile. Uneori viaţa de parlamentar e totuşi nedreaptă...

GÂLCEAVA LICURICILOR

Fiind eu, dintotdeauna, un înrăit filoamerican şi încă şi mai înrăit filobritanic, ani de zile m-am certat cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, susţinând atitudinile intervenţioniste ale celor două superputeri militare, începând de la primul război din Irak, continuând cu cel din Iugoslavia (ţară care, culmea, îmi era şi ea simpatică) şi până în zilele noastre, în noul conflict cu Irakul şi cel din Afghanistan. Spre marea mea surprindere, când a apărut scandalul “retragerii trupelor româneşti din Irak”, măsură propusă de liberali, am ajuns să mă cert din nou cu respectivii, fiindcă au socotit-o drept o iniţiativă pripită, iresponsabilă, laşă etc., mai ales din cauza modului în care aceştia au anunţat-o (într-o conferinţă de presă a partidului, fără să ceară voie de la stăpânire ş.a.m.d.), în timp ce mie nu mi s-a părut decât proastă în sine şi populistă, deşi la urma urmelor legitimă. Vreau să spun că m-aş fi aşteptat ca gestul PNL să fie, dimpotrivă, salutat de toţi aceşti cunoscuţi ai mei pacifişti şi adversari ai “imperialismului” american. Da’ de unde! Probabil că-i urau pe liberali mai mult decât pe americani.

Pe de altă parte, tot ani de zile şi, în general, tot cu aceiaşi oameni m-am încontrat în privinţa “sacrificiilor” pe care România le făcea pentru a fi pe placul Europei şi al SUA în tentativa de a intra în NATO şi UE. Dacă vă amintiţi, era vremea când acerbii critici ai guvernelor, cederiste mai ales, înfierau atitudinea noastră “umilă” faţă de marile puteri, faptul că negociem “în genunchi” integrarea în structurile euroatlantice. Replica mea era, de fiecare dată, că n-am nimic împotrivă să ne zbatem pentru a intra indiferent cum, în genunchi, târâş, cu şuturi în fund, traşi de păr şi urechi, pupând tălpi şi poale în stânga şi-n dreapta, numai să ne vedem odată membri, după care – adăugam – nu numai că vom putea, dar chiar se va impune să ne facem glasul auzit şi să ne comportăm cât de demn vom pofti, de pe poziţii de egalitate cu oricare dintre noii parteneri.

La toate astea mă gândeam văzând furia revărsată în mass-media împotriva declaraţiilor făcute de preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, care a îndrăznit să-i atragă atenţia – pe un ton cam de mahala e drept – ambasadorului SUA, Nicholas Taubman, că, prin criticile aduse Parlamentului României, şi-a cam depăşit atribuţiile de diplomat al unei ţări prietene, semănând puţintel, din profil, cu un comisar sovietic din anii ‘40. E limpede că domnul Olteanu n-ar fi deloc un ministru de Externe mai abil decât Adrian Cioroianu, iar pe cât de voalata pe atât de gratuita acuzaţie de corupţie adresată domnului Taubman fiindcă şi-ar fi obţinut postul având unicul merit de finanţator al campaniei electorale a lui George W. Bush, vine, presupun, dintr-o frustrare partinică, imaginându-şi probabil cam ce-ar fi fost la gura jurnaliştilor autohtoni dacă, după alegerile din 2004, ambasadorul României în SUA ar fi devenit Dinu Patriciu (indiferent cine le-ar fi câştigat, câtă vreme a sponsorizat frăţeşte şi PNL şi PSD!), dar, la drept vorbind, ceva adevăruri s-au rostit ieri, şi de-o parte şi de alta. Până la urmă, dincolo de tradiţionalele noastre complexe de băştinaşi ai unei ţărişoare mici şi amărâte, aruncată în calea marilor licurici, domnii Taubman şi Olteanu sunt acum chit.

CLASA POLITICĂ ŞI “CLASA JURNALISTICĂ”

Scandalul iscat în jurul afacerilor lui Bogdan Chirieac poate fi socotit drept o demonstraţie destul de convingătoare a faptului că, la urma urmelor, jurnaliştii nu sunt cu mult mai breji decât politicienii pe care adesea îi judecă de pe nişte autoatribuite poziţii de superioritate morală. Încolţit de doi dintre confraţi, la Realitatea TV, domnul Chirieac a înţeles probabil cum e să te afli de partea cealaltă a mesei dintr-un studio de televiziune.

Întâmplarea aceasta mi-a amintit de o alta, petrecută nu cu mult timp în urmă. Încercând să aducă argumente în favoarea ideii că politicienii sunt încă şi mai ticăloşi decât îi percepe publicul larg, un gazetar – pe care altfel îl apreciez – a relatat următorul episod: întorcându-se dintr-o delegaţie în care-l însoţise pe Traian Băsescu, actualul preşedinte i-a cerut adresa de acasă pentru a-i trimite în semn de preţuire un tort de îngheţată provenit din faimoasa lui fabrică. Zis şi făcut, numai că, două zile mai târziu, în loc de promisa delicatesă, ziaristul s-a pomenit în cutia poştală cu o citaţie la un proces intentat de domnul Băsescu în legătură cu un articol mai vechi.

Desigur, povestea spune multe despre caracterul Întâistătătorului ţării, însă, în ceea ce-l priveşte pe ziarist, parcă pe undeva aduce şi a tentativă de primire de... îngheţate necuvenite. E drept că un tort de îngheţată nu înseamnă cine ştie ce “mită”, dar mie asemenea relaţii între jurnalişti şi politicieni nu mi se par deloc fireşti. Fiindcă de-aici înainte o să mă tot întreb: oare dacă eroul nostru ar fi primit într-adevăr tortul în loc de citaţie, ar fi scris numai de bine despre domnul preşedinte? Sau, invers: oare acum scrie de rău numai pentru a se răzbuna pentru farsa aceea?

O MĂSURĂ RECIPROC AVANTAJOASĂ

Ca să fiu sincer, mie decizia Ministerului Afacerilor Externe de a trece Italia pe lista... galbenă a ţărilor care prezintă riscuri pentru turiştii români mi se pare cool, în ciuda scandalului pe care cu siguranţă îl va provoca, cel puţin în presa autohtonă. Că aşa e la noi: dacă politicienii nu fac nimic, se cheamă că ne confruntăm cu “disoluţia autorităţii statului”, iar dacă devin şi ei cocoşi înseamnă că gafează şi supără Înaltele Porţi.

Adevărul e că, în condiţiile în care zilnic vin din “Cizmă” ştiri despre concetăţeni agresaţi, expulzaţi sau chiar ucişi, nu ştiu cui îi mai ardea de vizite pe-acolo. În plus, cu excepţia amorului-propriu, nu văd niciun motiv pentru care autorităţile italiene ar avea ceva de obiectat. La urma urmelor, e exact ce şi-au dorit: cât mai puţini români prin până mai răsalăltăieri nepângărita lor ţărişoară. Asta numesc eu măsură reciproc avantajoasă!

PREA MULŢI BANI PENTRU O ARMATĂ AŞA SĂRACĂ!

În urmă cu vreo două săptămâni, după ultima şedinţă a CSAT, Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu s-au contrat pe tema bugetului alocat Ministerului Apărării. Premierul era de părere că acesta nu ar trebui mărit, deoarece chiar şi aşa banii pentru investiţii prisosesc, neputând fi cheltuiţi în totalitate!

N-am niciun motiv să mă îndoiesc că lucrurile stau aşa, însă în condiţiile în care, pe de altă parte, toată lumea se plânge că biata noastră Armată cu cai de lemn e dotată ca vai de ea, cu tehnică “depăşită din punct de vedere moral”, mult sub standardele NATO, dovadă fiind TAB-urile din Irak care se fac varză la cel mai mic atac, ARO-urile antediluviene care nu pornesc nici împinse, ori elicopterele care tot cad... din senin de pe cerul patriei, mă întreb cam ce treabă are domnul ministru Teodor Meleşcanu în/cu povestea asta?!

PARADOXURILE VOTULUI UNINOMINAL

Cel mai puternic argument împotriva sistemului de vot uninominal propus de Traian Băsescu este, pe bună dreptate, că se poate ajunge la situaţii paradoxale, în care o mare parte a electoratului votează practic degeaba. Exemplul extrem este acela al unui partid care ar câştiga TOATE locurile din Parlament (100%!), candidaţii săi obţinând în fiecare colegiu uninominal doar 50% plus unu din sufragii – din primul sau al doilea tur – în timp ce un alt partid s-ar vedea nereprezentat în Legislativ, cu toate că la nivel naţional ar avea 50% minus unu din opţiuni.

Iată însă că sistemul “Pro Democraţia” poate duce la o situaţie la fel de nefirească. Teoretic, candidaţii unei formaţiuni politice pot învinge în absolut toate colegiile din ţară, însă cu procente de numai 20%, restul până la 100% fiind împărţit fie între nenumărate partide cu scoruri foarte mici, fie între alte 3-4 cu procente apropiate de învingători (18-19%). În principiu, pentru a nu avea în Parlament un partid unic, deşi la nivel naţional n-a obţinut decât 20% din voturi, ar urma compensări şi redistribuiri, numai că asta ar însemna ca o bună parte (cam 80%?!) dintre câştigători să nu-şi ocupe locul de senator sau deputat obţinut în luptă directă, lucru inadmisibil.

L-am văzut pe domnul Pîrvulescu, “părintele” sistemului “uninominal cu compensare” de la noi, explicând că în Germania soluţia găsită este aceea de a mări proporţional numărul de mandate de parlamentar stabilit iniţial, pe care să intre şi candidaţi de pe locurile doi, trei etc. Totul ar fi în regulă, însă, pe de-o parte, nu ştiu dacă în proiectul adoptat de Guvernul Tăriceanu există o astfel de prevedere, iar pe de alta, chiar şi dacă ar exista, ar însemna, în cazul nostru, că numărul lor ar trebui crescut de 5 (cinci) ori, astfel încât ceea ce însemna iniţial 100% (să zicem 200 de locuri), să devină doar 20%, ajungându-se aşadar la... 1000 de locuri. Foarte, foarte bizar!

ÎNCĂ O FRECŢIE...

Puţine iniţiative legislative se potrivesc mai bine comparaţiei clasice cu o frecţie la un picior de lemn precum aceea a Partidului Conservator de a se acorda un “bonus” la pedepsele pentru infracţiunile grave – omor, viol, tâlhărie etc. – constând în interdicţia de a părăsi teritoriul ţării pe o perioadă de zece ani. Chiar şi dacă nu ar contraveni normelor europene privind libera circulaţie a persoanelor, ea nu ar avea efect decât într-o perspectivă foarte îndepărtată de timp, câtă vreme oricum respectivele delicte sunt sancţionate cu ani grei de puşcărie, iar o asemenea lege n-ar putea fi aplicată retroactiv.

Ar fi poate mai eficientă dacă i-ar viza, dimpotrivă, pe micii găinari, care în mod obişnuit nu se aleg decât cu câte un an-doi de închisoare, însă odată eliberaţi o şterg... englezeşte din România şi devin spaima Europei, uneori transformându-se – din motive pe care sociologii şi psihologii rămâne să le explice – în infractori mult mai agresivi şi periculoşi decât fuseseră pe meleagurile natale. Mailat este exemplul cel mai elocvent (iar preconizata lege a PC nu l-ar fi atins nicicum!), desigur dacă în cele din urmă se va dovedi că a făcut ceea ce deocamdată doar se presupune că a făcut.

FRÂNĂRIŢA REFORMEI

Aseară, la Realitatea TV, am revăzut-o, preţ de câteva minute, pe Monica Macovei. Tocmai se lăuda cu mulţimea de avize de legalitate negative pe care le-a dat în timpul mandatului dumneaei de ministru al Justiţiei, adăugând că “în România se fură prin hotărâri de Guvern, prin legi, prin ordonanţe de urgenţă”. Se subînţelegea desigur şi cât de vinovat este actualul ministru, Tudor Chiuariu, pentru amestecul în povestea cu Poşta, deoarece s-a făcut părtaş la înstrăinarea unui teren aflat în proprietatea publică a statului, care ar fi oarecum inalienabilă.

Prefer să nu mă pronunţ în legătură cu meritele doamnei Macovei în reformarea Justiţiei. Auzind-o însă vorbind despre “proprietatea inalienabilă a statului”, am rămas cu senzaţia că domnia sa a fost o permanentă frână în realizarea celorlalte reforme şi mai ales în privinţa privatizărilor! De 17 ani trăiesc cu speranţa că interminabila noastră tranziţie are drept scop tocmai scoaterea cât mai multor proprietăţi, de orice fel, din mâna statului şi privatizarea lor, chiar dacă, pe de altă parte, am şi eu convingerea că s-au făcut şi se vor mai face o droaie de mişmaşuri în acest proces.

Concluzia? Poate că, la urma urmelor, locul doamnei Macovei chiar nu era într-un guvern de dreapta.

ALT (D)OS DE ROS

Sătul pesemne să tot scuipe – şi nu numai – împotriva Vântului, domnul analist Valentin Stan a executat o foarte (diz)graţioasă mişcare de pivotare. De la o vreme, răul absolut în materie de politică autohtonă nu mai este Traian Băsescu, ci dimpotrivă, Guvernul Tăriceanu, în ansamblu şi pe bucăţi. Chiar dacă, pe ici pe colo, prin părţile mai documentate şi mai ilustrate cu file-uri audio elocvente, pot să-i dau şi dreptate, nu am să înţeleg niciodată nevoia multor comentatori şi jurnalişti de a găsi de fiecare dată câte un dos de politician numai bun pentru a servi drept suport al unor manifestări de afecţiune pupăcioasă.

După ce odinioară domnul Stan putea argumenta câte o emisiune întreagă de ce şeful statului trebuie negreşit şi neîntârziat să-şi prezinte demisia, din nenumărate motive, dar mai cu seamă pentru că-i stă strâmb nodul de la cravată (încât celelalte, cu adevărat întemeiate, treceau adesea neobservate de publicul telespectator), acum nu doar că cei cu ţinuta necorespunzătoare sunt liberalii, dar Traian Băsescu a devenit dintr-o dată “Preşedintele Meu”, felicitat călduros fiindcă a catalogat drept “prostie” ideea de a interzice accesul românilor cu condamnări penale peste hotare, care idee nici măcar nu aparţine Guvernului, ci Partidului Conservator, de unde probabil şi figurile descumpănite ale gazdelor emisiunii Sinteza Zilei de la Antena 3 de aseară!

Desigur, posed şi eu inerenta mea doză de subiectivitate, însă pentru cei tentaţi să mă acuze că nu-l mai apreciez la justa sa valoare pe domnul Stan doar fiindcă a schimbat taberele, am dovada că am amendat şi excesele sale de admiraţie faţă de personajele din partea ceva mai puţin întunecată a spectrului politic (în opinia mea), aici.

DEMOCRAŢIE ŞI IPOCRIZIE

Fie vorba-ntre noi, da’ tare multă ipocrizie mai implică şi democraţia asta! Să luăm, de pildă, recentele declaraţii ale domnului Cioroianu, în care sugera că n-ar fi tocmai o idee rea dacă i-am aduna pe toţi infractorii şi i-am deporta undeva printr-un deşert egiptean. Toată lumea s-a grăbit să-i sară în cap, catalogându-l drept “legionar”, “fascist”, “nazist”, ba chiar mai rău, “profesor de istorie”! Acum, nu-i mai puţin adevărat că domniei sale i se poate contesta cu greu statutul de cel mai slab ministru de Externe al României din ultimii ani, fiind cam a zecea oară în mai puţin de tot atâtea luni de mandat când îl ia gura pe dinainte, însă în fond şi la urma urmelor remarca sa n-a avut nimic rasist, vizându-i deopotrivă pe toţi răufăcătorii, indiferent de apartenenţa lor etnică. Un avocat dibaci ar putea-o chiar interpreta drept o nevinovată iniţiativă de a înfiinţa un penitenciar de mari dimensiuni, pe un teren degrevat de sarcini imobiliare, cunoscute fiind criza spaţiilor de detenţie din ţară şi dificultăţile în a identifica locuri pentru amplasarea unora noi.

Unul dintre cei care au profitat de ocazie pentru a-i cere demisia a fost însuşi Traian Băsescu. Trec peste faptul că în conformitate cu standardele impuse chiar de Preşedinte am putea socoti că domnul ministru şi-a şi dat-o şi anume în primele cinci minute de la declaraţiile incriminate. I-aş sugera însă domnului Băsescu, dacă tot ţine atât de mult la voinţa poporului, al cărui unic reprezentant legitim se consideră, să convoace de urgenţă un nou referendum având ca temă propunerea lui Cioroianu. Ceva, poate anumite sondaje de opinie, făcute şi pe la noi şi prin alte părţi, inclusiv, de curând, în Italia, unde întâmplător erau pomeniţi şi românii, mă face să cred că am putea asista la oareşice surprize. C-aşa-i în democraţie!

UN ROM(ÂN) LA ROMA

Eu unul m-am săturat până peste cap de toată această poveste cu crima românului Romulus Mailat din Roma. Cum bine spuneau unii comentatori, la urma urmelor nu avem de-a face decât cu un fapt divers, regretabil, într-adevăr, însă căruia deja i s-a dat, inclusiv de către autorităţi şi mass-media, o amploare complet absurdă. Numai decretarea doliului naţional pentru victimă mai lipsea, de parcă ar fi vorba despre consecinţele unui atac terorist gen 11 septembrie!

Asta ca să nu mai spun că, după cum decurge ancheta, n-ar fi exclus să aflăm în cele din urmă că “monstrul” Mailat nu e nici violator, nici asasin, ci doar un ciorditor de poşete! Deocamdată, urmărind tonul declaraţiilor politice şi al presei din cele două ţări ai crede că existenţa puternicei comunităţi de români din peninsulă este singura piedică reală în calea desfiinţării organelor de poliţie, carabinieri etc. din Italia, care după ce au rezolvat problema Mafiei, nici n-ar mai avea de lucru fără infractorii noştri de export!

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

Miercuri seara, la emisiunea “Naşul”, de pe B1TV, Traian Băsescu pur şi simplu s-a întrecut pe sine! Ciudat lucru, însă urmărindu-l am fost cuprins de plăcutul sentiment că asist la începutul sfârşitului excesivei sale popularităţi. Cel puţin trei sferturi dintre acuzaţiile aduse de domnia sa deopotrivă la adresa adversarilor tradiţionali, dar şi a unui jurnalist echilibrat, precum Bogdan Chirieac, ori chiar a lui Cristian Pîrvulescu de la Asociaţia Pro Democraţia, care până mai ieri îi fusese un aliat de nădejde, erau atât de gogonate, cu ochi atât de mari şi sprâncene atât de groase, încât în multe momente până şi docilul amfitrion Radu Moraru părea cam jenat.

Dacă un asemenea delir a putut avea succes în campania dinaintea referendumului pentru suspendare, când preşedintele era văzut ca o biată victimă nevinovată a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi, el va prinde din ce în ce mai puţin pe măsură ce aria inamicilor închipuiţi ai domnului Băsescu se va extinde, iar domnia sa va fi perceput tot mai limpede drept un agresor excentric împotriva unora care deja încep să nici nu prea-l mai bage în seamă. Sau cel puţin aşa îmi place să cred.

MAI DEŞTEPT CA DÂNCU

Ieri am avut, în sfârşit, confirmarea oficială a unui fapt pe care-l bănuiam de multă vreme: nu sunt cel mai prost om din România! Există în minunata noastră patrie cel puţin un cetăţean, pre numele său Vasile Dâncu, faţă de care mă pot considera mai deştept nu cu cinci minute, ci cu vreo 17 ani. Aproape un geniu!

Demonstraţia e simplă: concluziile la care domnia sa a ajuns abia zilele astea, în legătură cu... unii şi cu alţii din PSD, care ar fi... aşa şi pe dincolo, eu le trăsesem deja de pe la începutul anilor 90. Domnul Dâncu a trebuit mai întâi să înfrunte vicisitudinile vieţii de ministru şi parlamentar, funcţii unde a fost propulsat cu largul concurs al celor ale căror mâini le muşcă acum de (a)zor, pentru a înţelege crudul adevăr. Q.E.D.


P.S. Oare marele reformist Dâncu de astăzi este acelaşi Dâncu despre care presa din urmă cu 3-4 ani, din vremea guvernării Năstase, scria că se află la originea tuturor acelor documente interne secrete ale PSD care conţineau tot felul de strategii de intoxicare a mass-media, ori de reducere la tăcere a opoziţiei?!