PERICOL DE MOARTE!

Doar pentru că actualul sistem de vot uninominal s-a dovedit a fi într-adevăr foarte prost, nu înseamnă că acela propus de Traian Băsescu este mai bun, aşa cum s-au grăbit să concluzioneze nu doar obişnuiţii adulatori ai preşedintelui, ci chiar şi unii analişti de obicei mai lucizi. Dimpotrivă, alegerea parlamentarilor pe un sistem uninominal “pur”, într-un tur sau două, “ca pe primari”, ar fi o adevărată catastrofă. De pildă, dacă alegerile din 30 noiembrie s-ar fi desfăşurat după sistemul într-un tur, rezultatele partidelor, în privinţa adjudecării mandatelor la Camera Deputaţilor, ar fi fost următoarele: PD-L 43,8%, PSD 37,14%, PNL 11,74%, UDMR 7.3%! Asta în condiţiile în care votul popular a fost totuşi în favoarea PSD! Pe sistemul în două tururi, anomaliile ar fi fost şi mai mari, cel mai defavorizat fiind PNL, care ar fi riscat să nici nu treacă de pragul electoral!

De altfel, poate că acesta este de fapt cel mai mare pericol care îi paşte pe liberali, mai ales dacă rămân singuri în opoziţie: ca printr-o înţelegere între cele două formaţiuni feseniste – susţinută inclusiv de societatea civilă, care, nu-i aşa?, s-a lămurit cât de prost e actualul sistem – să fie adoptat cel propus de şeful statului, pentru a scăpa astfel, după două decenii de eforturi susţinute, şi de ultimul partid istoric!

DOAR VARIANTE PROASTE

Pentru că, în urma rezultatelor scrutinului din 30 noiembrie, speranţa mea (iluzorie din capul locului) de a vedea atât PSD cât şi PD-L în opoziţie şi în următorii patru ani este practic nulă, nu-mi rămâne decât aceea de a le vedea împreună la guvernare, devorându-se unul pe altul, sau dimpotrivă, şi chiar mai bine, înţelegându-se de minune. Important e să fie amândouă de aceeaşi parte a baricadei şi de cealaltă faţă de PNL. Deşi...

La drept vorbind, pentru liberali oricare variantă este proastă. Asocierea la guvernare cu PSD, în special în timpul crizei economice, îi va pune în postura de a nu mai reuşi poate niciodată să scape de eticheta de partid de stânga, legitimând totodată PD-L-ul ca adevărata alternativă de dreapta. Pe de altă parte, o nouă guvernare alături de PD-L i-ar putea face pe alegătorii lor să nu mai distingă prea limpede între cele două formaţiuni “liberale” şi să se îndrepte oricum către cea mai puternică. (Din păcate, cam aceleaşi probleme ar exista şi în cazul în care PNL ar rămâne în opoziţie, dar alături de una dintre cele două formaţiuni, guvernul fiind unul minoritar, alcătuit de cealaltă.) În fine, rămânerea în opoziţie de unii singuri, răul totuşi cel mai mic, are inconvenientul că îi va transforma, prin grija noilor guvernanţi, în principalii responsabili pentru criza care va urma, pe eternul principiu românesc al “grelei moşteniri”.

SĂ NU CRAPE DE PREA MULT BINE!

Din două una: ori institutele specializate nu ştiu să facă un sondaj de opinie (nici măcar un exit-poll!), ori românii nu ştiu să voteze. După ce aseară PSD era dat drept învingător cu un avans de 5 procente, primele rezultate oficiale ale BEC arată că pe primul loc s-ar afla PD-L, care, coincidenţă sau nu, câştigă exact cele 2-3 procente pe care le pierde... PNL, încât n-ar fi exclus ca subiecţii intervievaţi la ieşirea de la urne să fi votat de fapt cu altcineva decât intenţionaseră.

Indiferent de ordinea primilor doi clasaţi, PNL pare un favorit la formarea noului cabinet, ceea ce i-a determinat pe liderii săi să se arate intransigenţi în privinţa viitorului program de guvernare şi chiar a premierului Tăriceanu, la care nu par dispuşi să renunţe. Problema este însă că din ciocnirea intransigenţei lor cu cea a lui Traian Băsescu – care, fără îndoială, va dori să-şi impună, pe lângă propriul partid la guvernare, şi propriul premier – ar putea rezulta... o nouă scindare a PNL şi apariţia încă unui mic PLD, favorabil unei alianţe necondiţionate cu PD-L, situaţie cu atât mai plauzibilă cu cât printre candidaţii liberali cu şanse mari de a intra în Parlament se află şi multe “locomotive” prea puţin... ataşate partidului în sine!

PRONOSTIC PENTRU SCRUTINUL DIN 30 NOIEMBRIE

Prezenţa la vot 58%

PSD+PC 31%
PD-L 28%
PNL 21%
UDMR 6%
PNG 3,5%
PRM 3%
Independenţi 3%
Voturi nule 2,5%
Alţii 2%


locuri în Parlament (după redistribuire)

PSD+PC 35,7%
PD-L 32,2%
PNL 24,1%
UDMR 6,8%
Independenţi 1,2%

ARE BALTA BROAŞTE!

După ce au difuzat de cel puţin 50 de ori filmuleţul în care senatorul PC Bideu şi depuţaţa PD-L Ciocumic nu doar că se bălăcăresc, dar se şi bălăcesc de-a dreptul, reciproc, în direct la B1TV, aruncându-şi în faţă, respectiv pe pantaloni, cu apa din pahare, deontologii de la Realitatea au anunţat ritos că cei doi protagonişti nu vor mai fi niciodată invitaţi în vreo emisiune.

Apa se dovedeşte a fi cu adevărat elementul primordial, altfel Realitatea difuzând nenumărate emisiuni în care domnul Bideu arunca în stânga şi-n dreapta... ce-i drept numai cu calomnii, jigniri şi injurii, pentru care însă deja n-ar mai fi trebuit să apară şi a doua oară, şi a treia, şi a patra..., moderatoarele mărginindu-se doar să-l dojenească blând, repetat şi absolut zadarnic (iar uneori chiar cu zâmbete tâmpe) – “vă tai microfonul”, “vă rog să probaţi”, “n-aveţi voie să spuneţi aşa ceva”, “vă rog să fiţi civilizat”, “să ne păstrăm cumpătul” etc. Oricum, decizia de a nu-l mai chema de-acum încolo e un soi de pagubă-n ciuperci, câtă vreme postul cu pricina beneficiază în continuare de serviciile cvasipermanente ale unora ca Gigi Becali, Vadim Tudor sau Silviu Prigoană...

OAMENI DE AZI

NOAPTEA NAŢIONALĂ
Revoltată din cauza blocajelor de circulaţie provocate de repetiţiile pentru Ziua Naţională, o jurnalistă sugera că acestea ar fi trebuit să se desfăşoare pe timpul nopţii, când traficul este mai redus! Pentru că pe 1 Decembrie se întâmplă să am de făcut câteva drumuri cu maşina, eu merg mai departe şi zic: de ce să nu se desfăşoare noaptea şi defilarea propriu-zisă!?


VICEVERSA
Un tovarăş candidat la ceva, undeva, se fălea că pe vremea guvernării PSD s-au făcut nu ştiu câţi kilometri de autostradă, deşi PIB-ul era doar jumătate din cel de acum. Eu spun, dimpotrivă, că deşi s-au făcut nu ştiu câţi kilometri de autostradă, PIB-UL ERA DOAR JUMĂTATE DIN CEL DE ACUM!!!


CARICATURA
Mare pişicher dom’ Băsescu! Nu cred să-i fi fost deloc uşor, dar, în ultima parte a campaniei electorale, cu excepţia nenumăratelor vizite de lucru, acoperite totuşi de pretextul crizei economice, şi mai ales a chestiei cu “prăbuşirea” fondului de pensii, care i-a scăpat – spre disperarea pedeliştilor, obligaţi să iasă a doua zi, în haită, cu declaraţii de dragoste eternă faţă de pensionari –, a reuşit să joace până la capăt rolul preşedintelui responsabil şi echilibrat, sperând astfel să-i ducă de nas (o dată-n plus!) pe alegătorii cu convingeri liberale şi să-i facă să-şi reorienteze opţiunile dinspre PNL către partidul din rândurile căruia provine, iată, un şef de stat care subit pare să semene (cât caricatura cu originalul) cu unul de tip european. Bună încercare! Dar zadarnică!


DE COLO COLO
Un ridicol de impetuos analist economic nu pierde nicio ocazie televizată să (se) întrebe, parţial retoric, parţial acuzator la adresa celor care nu-i plac lui, de la ce capitol bugetar vor fi luaţi banii de pensii necesari pentru a completa bugetul de asigurări sociale, uneori dând de înţeles, alteori spunând de-a dreptul că vor fi sustraşi aproape fraudulos de la Sănătate, Educaţie, Agricultură sau de la construcţia de autostrăzi.

Ei bine, într-o logică similară, şi nu doar de dragul paradoxului, se poate spune că şi banii de la Educaţie sunt sustraşi de la Sănătate, cei de la Agricultură de la Educaţie, sau invers, sau invers, şi tot aşa. De pildă, dacă la Educaţie, în loc de 6% din PIB s-ar aloca numai 5%, am putea avea mai mulţi kilometri de autostradă sau mai multe spitale, nu?

DE CE NU?

Dacă până acum institutele de sondare a opiniei publice estimau înaintea fiecărui scrutin procente de participare la vot ameţitoare, de peste 70%, drastic infirmate de rezultatele finale, de data aceasta suflă şi în iaurt, oferind valori în jurul a doar 50%, socotite şi ele de unii analişti mai cu barbă şi chelie ca exagerate!

Nostim ar fi ca institutele să o dea iarăşi în bară, dar în sens invers, mai ales că, de bine de rău, chiar şi la alegerile locale, îndeobşte socotite mai puţin interesante, procentul a fost ceva mai mare de jumătate. În plus, criza economică i-ar putea face, în realitate, pe români mult mai atenţi la cei care ar trebui să-i scoată la liman, chiar dacă foarte la modă e să te declari complet scârbit de politică, să te arăţi convins că toţi politicienii sunt o apă şi un pământ şi să spui că nu te duci să votezi pentru că “n-ai cu cine, măi, n-ai cu cine...”, de unde şi rezultatele sondajelor.

În fine, tot analiştii, cu sau fără barbă şi chelie, ne-au propovăduit ani în şir ce bun este votul uninominal şi cât de dorit este el de populaţia care atât aştepta ca să se reverse în valuri spre secţiile de votare. Ce-ar fi, atunci, să vedem o participare mai apropiată de, dacă nu peste, 60%?!

CRIZĂ ŞI SCANDAL

Pe măsură ce ziua alegerilor se apropie, tot mai mulţi analişti şi politicieni, în frunte cu Traian Băsescu, vorbesc despre nevoia ca viitorul Guvern să fie alcătuit de o coaliţie cu o majoritate cât mai confortabilă în Parlament, pentru a-şi putea impune lejer măsurile de contracarare a efectelor crizei mondiale în România, idee de mare bun-simţ oriunde altundeva decât la noi, unde experienţa ca şi seculară din ultimele două decenii a arătat că nu s-au născut încă acele 2-3 partide care, aliate vremelnic, să pună mai presus de propriile interese separate pe cele care trebuie.

E aproape superfluu să ne mai amintim că la anul, probabil în plină criză economică, vor avea loc alte două runde electorale – alegerile europarlamentare şi apoi cele prezidenţiale – ca să ne dăm seama cam ce armonie ar putea să domnească în orice coaliţie “solidă” imaginabilă, în care fiecare dintre cele minimum două partide mari care o vor alcătui va avea fără îndoială propriii candidaţi, încât n-ar fi exclus să ajungem să regretăm cât de curând măcar coerenţa internă a unui guvern (uşor, nu ca acum) minoritar, de orice orientare, preferabil dreapta.

POFTA-N CUI, TOVARĂŞI! (II)

Interesant este cum, de câte ori lucrurile merg bine sub o guvernare de dreapta, vin cei de stânga şi spun că ele ar fi mers şi mai bine dacă nu s-ar fi luat fix măsurile care le-au făcut să meargă bine!

De pildă – făcând abstracţie de recent apăruta criză mondială care, într-un mod de neînţeles pentru unii, chiar nu a fost cauzată de Guvernul Tăriceanu –, România a avut în ultimii ani o creştere economică spectaculoasă, începută, coincidenţă sau nu, odată cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%, pe care pesediştii o socotesc însă prea unică şi prea mică, astfel încât, recunoscând totuşi că ţara e, absolut întâmplător, pe un făgaş bun, ar dori-o multiplicată şi, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale şi care-i enervează, oleacă mărită, în minţile lor persistând ideea neghioabă că oricum creşterea economică ar fi venit de la sine, natural ca vântul şi ca ploaia, dar un sistem de impozitare după chipul şi asemănarea lor, în trepte şi colţuri, ar fi dus la o redistribuire mai echitabilă... bla-bla, când de fapt treaba stă taman pe dos: indiferent cât de mult, sau, după ei, puţin, avem acum, cu măsurile lor n-am fi avut nici atât!

POFTA-N CUI, TOVARĂŞI!

Doar pentru că aşa, cam din 80 în 80 de ani, când în lume apare câte o criză mai serioasă, se simte nevoia ca statul să intervină pe ici pe colo în economie, prin măsuri de reducere a taxelor şi impozitelor şi de stimulare a întreprinderilor private, adică printr-o scădere şi mai accentuată a propriului său rol, apar tot felul de tovarăşi, cum ar fi Mircea Geoană, care se grăbesc să decreteze moartea capitalismului şi să scoată de prin criptele istoriei fantoma socialismului cu schimonosită faţă umană.

Ieri, de pildă, îl auzeam pe un lider de sindicat susţinând că puterea de dreapta din România, prin introducerea cotei unice de impozitare de numai 16%, a fost obligată să renunţe la investiţii, raţionamentul lui fiind pe cât de simplist şi caracteristic stângii, pe atât de eronat: taxe mai mici înseamnă venituri ale statului mai scăzute şi în consecinţă mai puţini bani pentru investiţii şi programe de protecţie socială. În cazul nostru, raţionamentul strâmb era însoţit şi de o minciună gogonată, deoarece chiar realitatea demonstrează că după introducerea cotei unice veniturile bugetare au crescut! Că, din nefericire, guvernul, în loc să îndrepte surplusul către investiţii, autostrăzi etc., a preferat să-l folosească pentru salarii sau pensii e greşeala lui... (va urma, cândva.)

MUNCĂ... SILNICĂ

Zilele trecute, după accidentul de la Petrila, omul potrivit (într-un alt loc) la locul potrivit (pentru un alt om), Adelin Petrişor, retras de Realitatea TV de la postul concurent şi de pe fronturile din Afghanistan şi Irak pentru a fi trimis pe frontul de lucru al minerilor din Valea Jiului, îi întreba nu doar insistent, ci de-a dreptul obsesiv, pe interlocutori, din 15 în 15 secunde, somându-i practic să răspundă pozitiv, dacă au fost obligaţi să coboare în mină, şi în general dacă sunt siliţi să facă zilnic lucruri pe care n-ar dori să le facă.

Pe această cale îi aduc la cunoştinţă domnului Petrişor că în lumea reală, adică în orice loc nebombardat de americani, cam 90% dintre cetăţenii de rând sunt siliţi să facă zilnic lucruri pe care n-ar dori să le facă, şi care îi împiedică să stea cu burţile la soare prin insule exotice; se cheamă: “a avea o slujbă adevărată”!

ÎNTRE RĂU ŞI MAI RĂU

De câte ori văd la televizor câte un reprezentant al PD-L, îmi spun că lucrul cel mai rău care se poate întâmpla la 30 noiembrie este ca acest partid să câştige alegerile. După care, văd unul de la PSD şi încep să am dubii: e loc de şi mai rău! Apoi o iau de la capăt... Partea bună este că, indiferent de rezultat, voi avea satisfacţia că măcar una dintre cele două formaţiuni fesenistoide va pierde. Chiar şi o eventuală coalizare postelectorală între ele ar avea darul de a limpezi întrucâtva lucrurile pe scena politică, fie şi cu riscul de a ne întoarce în timp vreo 15 ani.

În orice caz, sper ca liberalii să aibă înţelepciunea de a nu forţa intrarea la guvernare, mai ales alături de PSD. Reapropierea de PD-L, în cazul în care democrat-liberalii ar obţine cel mai mare scor, pare ceva mai firească, însă numai cu condiţia ca noua configuraţie a Parlamentului să fie de aşa natură încât PNL să poată oricând răsturna Guvernul împreună cu PSD, dacă foştii şi eventual viitorii parteneri se vor comporta la fel ca în cadrul Alianţei DA, între 2005 şi 2007. Altfel, patru ani de opoziţie la o coaliţie PSD-PD-L nu are cum să le strice.

LUCRURI SIMPLE

Mă întreb cam cât de mic trebuie să fie coeficientul de inteligenţă al unui politician sau al unui analist, ca să nu înţeleagă câteva lucruri simple, cum ar fi:

1. În urmă cu mai puţin de două luni, când liberalii spuneau – cam pompos, e adevărat – că economia românească “duduie”, nici măcar cea americană, ca să nu mai vorbim de cele din UE, n-o duceau tocmai rău, practic nimeni neanticipând degradarea bruscă a situaţiei la nivel mondial. Prin urmare, schimbarea de discurs a autorităţilor de pretutindeni, nu doar de la noi, este firească.

2. Când, în prima fază, guvernanţii noştri – preşedinte, premier – spuneau că NU vom fi afectaţi de criză, se refereau la cea FINANCIARĂ, înţelegând prin asta că nu vom avea bănci care să intre în faliment, ca prin alte părţi. Slavă Domnului, până acum se dovedeşte că au avut dreptate.

3. Guvernul a propus acum, şi nu în urmă cu două luni sau doi ani, nişte măsuri DE CRIZĂ (mai bune sau mai proaste), din acelaşi motiv ca la punctul 1, în principiu simplu de înţeles pentru oameni cu un nivel de inteligenţă peste cel al peştişorilor de acvariu: acum, şi nu în urmă cu două luni sau doi ani, au apărut semnele crizei!

Mic, mic de tot.

SPECIALISTUL

În viziunea lui Theodor Stolojan, faptul că, la ora actuală, în România, salariul mediu în sectorul bugetar este mai mare decât salariul mediu în sectorul privat – situaţie care arată că “lucrurile nu sunt în ordine de niciun fel” – este cauzat, fireşte, ca tot ce nu merge cum trebuie în această ţară, de “proasta guvernare a domnului Tăriceanu”. N-ar avea, aşadar, nicio legătură, de pildă, cu sindicatele care, la noi ca la nimeni, sunt mult mai bine organizate şi au o mai mare putere de “convingere” în sectorul public, unde, după caz, pot îngheţa anul şcolar, pot bloca traficul feroviar, pot împiedica strângerea taxelor şi impozitelor sau pot paraliza sistemul sanitar, în timp ce salariaţii din vreun IMM oarecare sau chiar dintr-o mare întreprindere privat(izat)ă n-au decât să protesteze până la cad urechile de frig prin curtea instituţiei, cu riscul de a rămâne şi fără ce au dacă patronul ajunge la concluzia că dincolo (în Ucraina, în Republica Moldova etc.) era mai ieftin...

Domnul Stolojan pare însă a avea şi soluţia (?!) la această problemă: mărirea neîntârziată a salariilor din învăţământ cu 50%, urmată chiar de una corespunzătoare în întregul sector de stat, măsuri care numai unor neiniţiaţi în tainele economiei le-ar putea crea impresia că astfel discrepanţele se vor adânci, şi tot în defavoarea sectorului privat! De altfel, domnia sa a făcut şi nişte calcule, din care reiese că aplicarea deja faimoasei legi adoptate cu unanimă voioşie în Parlament, şi pe care, dimpreună cu întregul partid, continuă să o susţină cu tărie, nu e decât un fleac care ciuruieşte doar puţin mortal parametrii economici din 2009: la o creştere economică de 4%, vom avea o inflaţie de... 9% (mult mai mare decât anul acesta, când creşterea economică e 9%!), într-o perioadă când, pe fondul crizei internaţionale, creşterea inflaţiei e singura grijă pe care ţările serioase NU o au, aşteptându-se mai degrabă la deflaţie!

STEMA ŞI BANUL

După o pauză de câteva zile, cât a fost ocupat să ridice osanale mult stimatului şi iubitului preşedinte american proaspăt ales, Barack Obama, explicând, printre altele, ce personalitate nemaiîntâlnită în istoria recentă a omenirii este şi cum poate, de pildă, să aibă un discurs de stânga fără însă a fi patetic sau populist... chiar într-o emisiune în care ne era prezentat un filmuleţ propagandistic difuzat în perioada campaniei lui electorale şi în care o gospodină americană aleasă “la întâmplare” ne arăta cum fiecare membru al familiei ei dispune de câte un răftuleţ al frigiderului pentru a-şi drămui cu mare atenţie hrana pentru o săptămână întreagă – încât am început să-mi fac griji că în următoarea perioadă România va fi luată cu asalt de un val de emigranţi din SUA porniţi în căutarea unui trai cât de cât decent – Cristian Tudor Popescu s-a întors la mâhniciunile sale cotidiene. Împreună cu Emil Hurezeanu – acest Dr. Jekyll şi Mr. Hyde al gazetăriei autohtone, care, după ce înainte îşi folosea apariţiile televizate de duminică seara, de la Realitatea TV, ca să tragă disperat semnale de alarmă că suntem pe marginea prăpastiei din cauza crizei mondiale tratate superficial de politicienii noştri, pentru ca lunea să facă, tot la Realitatea, pe înţeleptul moderat, mustrându-şi colegii care aveau un discurs identic cu al său din seara precedentă că bagă lumea în panică degeaba, fiindcă ţara are destule resurse să iasă cu bine, acum se transformă de-a dreptul în cadrul aceluiaşi talk-show de nici o oră – domnul Popescu a concluzionat răspicat că toate realizările economice din ultimii ani nu au nicio legătură cu guvernul liberal, care “nici nu ştie ce i s-a întâmplat”, în timp ce toate nenorocirile pornesc de la acelaşi guvern; şi, de fapt, o creştere economică de 9% nici nu înseamnă mare lucru, având în vedere că nu ştiu câte ţări africane au reuşit performanţe similare (informaţie prezentată de domnul Hurezeanu, cu aerul că Africa e cam acelaşi lucru cu UE)!

Întrebarea este de ce, dacă o creştere de 9% e vai de mama ei, aceiaşi distinşi comentatori recunoşteau că ar fi fericiţi ca la anul să avem măcar una de 3-4%?!

E CRIZĂ MARE, MONŞER!

Atât de mare, încât până şi fostul ministru cam tehnocrat-liberal şi reputat analist economic Ionuţ Popescu s-a văzut nevoit să apeleze la reconversie profesională, devenind peste noapte politician autentic şi vestit comic al micului ecran. În locul comentariilor pertinente de odinioară, acum lansează doar ironii la adresa adversarilor şi glumiţe ştrengăreşti cam proaste, de adolescent perpetuu, apărând totodată, cu o perfect disimulată lipsă de convingere lăuntrică, absurdele iniţiative parlamentare pedelisto-pesediste, precum Legea de majorarea a salariilor profesorilor cu 50%.

Să sperăm că-i trece odată cu campania electorală!

LA FUNDUL SACULUI

Ca-n bancul cu tab-majorul care nu pricepea în ruptul capului de ce soldaţii, cărora luni, marţi, miercuri şi chiar joi le plăcuse la nebunie fasolea servită la cantina unităţii, brusc vineri refuzau să mai mănânce fasole, de vreo lună de zile diverşi politicieni şi analişti îşi exprimă neţărmurita uimire că Guvernul, pe care-l acuză că în ultimul an a aruncat în stânga şi-n dreapta cu pomeni electorale, deodată nu mai vrea să dea salariile din învăţământ mărite cu 50%! Păi tocmai d-aia!

În viziunea lor, probabil că ar trebui aplicat principiul “unde a trecut suta, treacă şi mia”, sau, aşa cum spunea pesedistul şi poetul Adrian Păunescu (cât se poate de serios şi ilogic) într-o emisiune televizată, de vreme ce, din cauza cheltuielilor nesăbuite, ţara era oricum băgată în dezastru de guvernarea portocalie şi înainte de începerea crizei internaţionale, nu există niciun motiv pentru care să nu mai poată fi aruncaţi încă nişte bani grămadă pe salarii! Mai ales că agenţiile de evaluare ne-au scăzut ratingurile deja, deşi majorarea încă n-a fost operată, aşa că nu de-aia au făcut-o (cum adaugă, cu sclipiri de inteligenţă în urechi, alţi înţelepţi)!

DRACUL ERA MARO

După ce, de când a început scandalul legat de creşterea salariilor profesorilor, toţi liderii de sindicat şi simpatizanţii lor de faţadă şi circumstanţă, pe durata campaniei electorale, din lumea politică, ne-au repetat întruna, până aproape că am ajuns să-i cred şi eu, ce salarii de mizerie au bieţii Dhascăli (rostit cu patos şi majusculă), arareori peste 600-700 de lei, ieri, după anunţul Guvernului că veniturile mici din învăţământ vor creşte cu un procent semnificativ, în timp ce alea mai răsărite nu prea, l-am auzit pe Aurel Cornea, preşedintele unuia dintre sindicate, văicărindu-se că, în condiţiile în care salariile de 1500-1600 de lei vor creşte numai cu vreo 3%, “grosul corpului profesoral” va fi practic “supus unei adevărate curbe de sacrificiu”, va fi penalizat ş.a.m.d!

Din câte deduc eu din afirmaţia domnului Cornea, până la urmă dracul nu era chiar atât de negru, salariile acelea scoase la înaintare ca să ne înduioşeze aparţinând numai unui... subţire al corpului profesoral, câtă vreme “grosul” beneficiază de unele dacă nu rezonabile, în orice caz încadrate în media pe economia naţională, şi cu care trebuie să se mulţumească şi orice angajat din sectorul privat care n-are norocul de a lucra în vreo bancă.

MAI RĂU MAI TÂRZIU DECÂT DE LA ÎNCEPUT!

Se prea poate ca noua măsură prezentată aseară de premierul Tăriceanu, de a mări salariile profesorilor invers proporţional cu nivelurile lor actuale, şi cu nu mai mult de 28% pentru cele mai mici dintre ele (în total 10% pe întreaga ramură), să fie corectă şi echitabilă în sine, numai că, din păcate, ea seamănă mai bine decât oricare alta luată în ultimele luni cu o ciozvârtă aruncată în pripă sindicatelor din învăţământ drept pomană electorală, ca şi cum liberalii tocmai ar fi văzut nişte sondaje de opinie de ultimă oră ce demonstrează că încăpăţânarea cu care s-au opus Legii de mărire a aceloraşi salarii, dar cu 50% şi de-a valma, i-a costat mai mult decât îşi permiteau să piardă din intenţiile de vot ale cetăţenilor. Iar de rezolvat nu rezolvă nimic, pentru că, pe de-o parte, Guvernul va fi acuzat la fel de bine şi în continuare că nesocoteşte dictatorial voinţa infailibilului Parlament, iar pe de alta, sindicatele oricum refuză să lase din fălci halca mai groasă aruncată acum o lună de deputaţi.

În plus, liberalii nu vor şti niciodată cu exactitate dacă un eventual rezultat sub aşteptări la alegeri e din cauza faptului că s-au opus iniţial creşterii salariilor, sau, dimpotrivă, pentru că în cele din urmă au cedat. Din punctul meu de vedere, explicaţia corectă ar fi cea de-a doua!

DE-A GREVA

Adversari de toate felurile ai guvernului îl acuză că acum, pe ultima sută de metri, când mai are doar 2-3 săptămâni de funcţionare, şi în plină campanie electorală, promite sindicatelor – doar pentru a le capta bunăvoinţa şi a mai ciupi niscai voturi – lucruri pe care nu mai are timp să le rezolve, cum ar fi, de pildă, că va promova legi cerute zadarnic de ani de zile şi care încă necesită dezbateri îndelungate.

Aparent, mai ales pentru gogomani, reproşul este făcut pe bună dreptate, numai că se pierde din vedere un mic amănunt, cu o oarece semnificaţie în contextul dat: şi sindicatele se agită din cale-afară tot acum, pe ultima sută de metri, ştiind foarte bine că discută cu un guvern aflat la finalul mandatului! Aşadar, sindicatele se fac că fac grevă, iar guvernul se face că le satisface...

TE PRIVEŞTE ŞI PE TINE!

Zilele trecute, am primit un e-mail din partea cuiva care pretinde că ştie din surse foarte sigure că o cunoscută moderatoare de televiziune, a cărei emisiune se difuzează de marţi până joi de la ora zece seara pe un canal de ştiri, ar presta şi un alt job, noaptea, pe centura Capitalei, unde însă nu toarnă asfalt în schimbul trei, chestie care mi se pare scabroasă de se-ncreţuleşte pielea pe mine, ca să nu mai spun complet imorală din partea unei persoane care ar trebui să fie un adevărat reper în societate, care prin intermediul micilor ecrane intră în case respectabile, cu copii, şi care este plătită din banii publici în aceeaşi măsură ca şi nesimţiţii directori ai societăţilor cu capital majoritar de stat, nu direct de la buget, dar cu siguranţă indirect, câtă vreme ne achităm cu toţii facturile la cablu, la energie electrică sau cumpărăm produse a căror reclamă este difuzată în timpul emisiunii sale.

Desigur, informaţia de mai sus s-ar putea să nu corespundă întru totul Realităţii, caz în care aştept o dezminţire pe adresa redacţiei din partea respectivei, conform regulilor deontologice pe care şi dânsa le practică. Poate intra chiar şi în direct, însă asta nu înseamnă că a doua zi nu voi porni dezbaterea de la fix aceleaşi premise...

GREŞEALĂ ÎN UNANIMITATE

Oricât de multe argumente, morale, economice sau juridice, ar putea găsi unii sau alţii împotriva deciziei Guvernului de a bloca legea de creştere a salariilor din educaţie, faptul că aceasta a fost votată în unanimitate nu se poate număra printre ele. Şi în orice caz nu poate fi adus de exact aceiaşi politicieni care în urmă cu un an şi jumătate se arătau la fel de convinşi că 322 de parlamentari greşesc, in corpore, grav, adoptând o măsură (suspendarea Preşedintelui) imorală şi chiar anticonstituţională! Cu atât mai mult cu cât acum “unanimitatea” e ceva mai mititică, deputaţii prezenţi fiind în număr de numai 254.

Însă dovada cea mai bună că şi aceşti 254 au greşit, în unanimitate, o aduc ei înşişi atunci când recunosc deschis că nu este deloc corect ca salariile de mii de lei ale profesorilor universitari să fie mărite chiar cu procente mai mari decât cele de 600-700 de lei ale debutanţilor, aşa cum prevede legea abia adoptată!

1 FINAL FERICIT (II)

Dacă faptul că Miki Alexandrescu n-a înţeles mai nimic din finalul cursei de Formula 1 de duminică – în care Lewis Hamilton a devenit campion mondial depăşindu-l în ultimul tur de pistă pe germanul Timo Glock – şi a rămas cu convingerea că acesta din urmă a cedat locul uşor doar pentru că pur şi simplu nu a vrut să fie suspectat că se amestecă în lupta pentru titlu dintre englez şi Massa, e pe undeva firesc, se pare că şi alţii au faliţii lor încă şi mai mari, apărând acum de-a dreptul o teorie conspiraţionistă, conform căreia Glock s-a lăsat dinadins depăşit, pentru a-l ajuta pe Hamilton să câştige!

Ce nici măcar n-a sesizat Miki este că atunci când a început ploaia, cu doar 5-6 tururi înainte de finalul cursei, Glock, spre deosebire de ceilalţi competitori, nu s-a oprit pentru a-şi schimba cauciucurile de uscat, tactică ce pe termen scurt i-a permis să avanseze în clasament, ajungând astfel din spatele lui Hamilton, înaintea lui, numai că neadaptarea cauciucurilor la pista udă l-a făcut să ruleze mult mai încet, aşa încât cele 25-30 de secunde câştigate pentru că n-a intrat la standuri le-a pierdut în puţinele tururi rămase. Pe de altă parte, “conspiraţioniştilor” le lipseşte orice brumă de logică: Glock nu a efectuat schimbul de cauciucuri tocmai pentru că a sperat să câştige astfel câteva locuri, plasându-se înaintea lui Hamilton, care însă l-a ajuns şi l-a depăşit, restabilind de fapt situaţia existentă înainte de începerea aversei; dacă tot voia să-l ajute pe Hamilton, ce rost ar fi avut toată această manevră?!

1 FINAL FERICIT

Sezonul de Formula 1 s-a încheiat ieri cu bine: am scăpat cu viaţă, deşi nicicând, în calitate de telespectator al unei competiţii sportive, n-am fost mai aproape de un infarct. În plus, de departe cel mai bun pilot al ultimelor două ediţii, Lewis Hamilton, a devenit campion mondial, spre necazul multora dintre babele care-i sunt în continuare adversari în Marele Circ, în loc să se apuce de badminton sau – cei mai cutezători – de volei, şi care declară, de câte ori englezul face câte o manevră mai îndrăzneaţă, că nu va trece mult până când, “vai, dragă”, va omorî pe cineva. Desigur, spre deosebire de Hamilton, brazilianul Felipe Massa, rivalul său direct de anul acesta, este iubit de mai toţi ceilalţi concurenţi, lucru cât se poate de firesc, de vreme ce nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată depăşind pe cineva, singura lui calitate fiind aceea că e într-adevăr rapid când n-are pe nimeni în faţă!

În altă ordine de idei, comentariul lui Miki Alexandrescu din studio a fost aproape la fel de prost ca atunci când se află la faţa locului, unde întotdeauna pare obligat să vadă cursa dintr-o încăpere foarte îndepărtată de pistă şi fără ferestre (cu cel mult un hublou), fără monitoare, fără internet la-ndemână şi fără colegi care să-i mai spună din când în când ce se întâmplă; cum n-are reluări, nu înţelege nimic dintr-un accident sau o depăşire deosebită, nu ştie niciodată poziţia în care iese o maşină de la boxe şi în general poziţia în care se află o maşină oricând (ceea ce i-ar putea comunica oricare spectator aflat în fotoliul de acasă, deoarece se afişează pe ecranul televizorului), acoperă de fiecare dată cu observaţiile sale plicticoase comunicările radio dintre piloţi şi echipele tehnice etc. Şi toate acestea pe mult mai mulţi bani decât i-ar trebui ca să-şi plătească abonamentul la TVR.

CA PĂCALĂ

După ce anul trecut, înaintea alegerilor europarlamentare, s-a fript cu ciorba creşterii pensiilor, irosind procente importante din zestrea partidului său drag, PD(-L), deoarece iniţial s-a opus din răsputeri măsurii, Traian Băsescu suflă acum, când se apropie alegerile generale, şi-n iaurtul măririi salariilor din învăţământ, sprijinind cu maxim elan populist cele mai fanteziste cereri.

Nu ştiu ce se întâmplă cu faimosul său fler politic, însă preşedintele a început să acţioneze defazat nu doar faţă de realitate, ci şi în raport cu dorinţele alegătorilor. Dacă în urmă cu un an, mimând responsabilitatea, refuza cam hodoronc-tronc să aprobe creşterea pensiilor, deşi din punct de vedere economic lucrurile mergeau încă pe un făgaş bun, s-a trezit să facă pe campionul pomenilor electorale taman acum, în plină criză mondială, când e de presupus, şi mai ales de sperat, că până şi cei mai naivi dintre cetăţenii de rând înţeleg că nu e deloc momentul. Lucru care ar putea să-l coste o dată în plus!

NEFERICIŢI ÎN... ECONOMIE

Pe vremea când în România era parcă o idee mai rău decât acum, în sensul că inflaţia era menţinută doar prin eforturi deosebite la o valoare exprimată cu două cifre, FMI-ul nu se lăsa niciodată convins că merităm să ne dea mai mult decât prima tranşă, mai curând simbolică, din câte un împrumut de care chiar aveam nevoie, iar toată lumea paria pe intrarea ţării în incapacitate de plată (un soi de faliment de proporţii naţionale), în timp ce politicienii ne spuneau ceea ce pe atunci păreau simple poveşti, pe cât de frumoase, pe atât de utopice, despre intrarea în NATO şi în UE, specialiştii în economie ne făceau şi ei să visăm cu ochii deschişi, explicându-ne cum, pentru a ne apropia cât de cât de nivelul de trai din vest, nu avem nevoie decât de câţiva ani buni cu creştere economică de minimum minimorum 7-8 %.

Ciudat lucru, dar astăzi, când astfel de rezultate sunt obţinute şi chiar depăşite, cam aceiaşi specialişti ne ajută să descoperim subtilităţi nebănuite ale acestei ştiinţe exacte şi fascinante numite economie, îmbogăţindu-ne totodată vocabularul cu termeni tehnici pe care chiar nu-mi amintesc să-i fi auzit folosindu-i în urmă cu 10-15 ani – baremi aşa, ca vag avertisment – cum ar fi “supraîncălzire economică” sau “creştere economică nesustenabilă”, şi cu care ne explică acum de ce tot nu ne e bine! În plus, aflăm cu durere că, după ce pe vremea guvernului Văcăroiu aveam o economie nesănătoasă deoarece se baza pe “producţia pe stoc”, acum e cam la fel de bolnavă pentru că se bazează pe... consum. Cum ar veni, ba produceam da’ nu consumam, ba consumăm da’ nu prea mai producem! A naibii soartă tristă are şi poporul ăsta, vorba cuiva!...

PARADOXALĂ POVESTE DE GROAZĂ PENTRU ADORMIT ALEGĂTORII STUPIZI

Oricât de dibaci ar fi consultanţii politici străini ai domnului Tăriceanu, celor mai experimentaţi şi mai subtili dintre analiştii autohtoni nu le-a putut scăpa perfida strategie a liberalilor de a folosi pretextul creşterii salariilor din învăţământ ca să pozeze demagogic şi populist în salvatorii ţării de la dezastrul economic pe care o asemenea măsură l-ar produce.

Totul a fost pus la cale de la bun început, cu mult sânge rece! Aflându-se, după cum bine se ştie, în cârdăşie cu social-democraţii, liberalilor nu le-a fost deloc greu să-i convingă să depună în Parlament, încă de anul trecut (!), proiectul de lege prin care profesorii se pomenesc, aproape împotriva voinţei lor, cu 50% în plus la salariu, doar pentru a-l tergiversa până în preajma alegerilor de luna viitoare. Temându-se (fără motiv, după cum avea să se demonstreze ulterior) ca nu cumva stratagema să le fie dejucată de mult mai responsabilii şi mai grijulii cu soarta ţărişoarei pedelişti, iar legea să fie, Doamne fereşte!, respinsă, deputaţii liberali au votat chiar ei înşişi în favoarea actului normativ. Odată rezolvat acest punct esenţial al planului, nu le-a mai rămas decât să spere că şi preşedintele va cădea în capcană şi va promulga legea, oferindu-le astfel prilejul să rămână singurii care strigă împotriva creşterii salariilor bugetarilor, atitudine cât se poate de benefică din punct de vedere electoral, după cum ne asigură analiştii amintiţi.

La fel de stupid, dar fără a fi analist politic, un cunoscut... de-al meu încerca să mă convingă cândva că un biet schilod, rămas fără un braţ în urma unei întâmplări cumplite, îşi înscenase de fapt propriul accident pentru a se alege astfel cu un cârlig de fier în locul mâinii, cârlig care se dovedea, ce-i drept, destul de eficient în executarea unor manevre altfel greu sau chiar imposibil de efectuat cu un braţ normal!

EL CU EL

Vineri, Traian Băsescu a promulgat legea privind majorarea salariilor profesorilor, dovedind o dată în plus şi pentru totdeauna că, din punctul său de vedere, atâta vreme cât poate acţiona astfel încât să aibă un cât de mic câştig electoral pentru sine şi pentru PD-L, ţara se mai poate duce şi dracului. Pentru un preşedinte-jucător care, atunci când i-a venit la socoteală, a schimbat cutume şi a reinterpretat paragrafe întregi ale Constituţiei, reuşind, de pildă, să blocheze, în premieră naţională, numirea unor miniştri de către premier, scuza că a fost obligat să promulge o lege deoarece nu există termenul de “nepromulgare” este absolut penibilă!

Nu doar că n-ar fi fost pentru prima oară când şi-ar fi exercitat dreptul de a întoarce o lege la odinioară mult hulitul Parlament al celor 322, dar şi-ar fi putut justifica perfect populist gestul, aşa cum îi stă în obicei, dat fiind faptul că prevederea conform căreia profesorii universitari cu salarii de (zeci de) mii de lei vor beneficia de aceleaşi măriri ca şi profesorii începători, cu salarii de câteva sute, este privită acum (auto)critic până şi de iniţiatorii legii şi de sindicate! Temându-se însă că alegătorii nu sunt suficient de subtili pentru a distinge astfel de nuanţe, a preferat să nu rişte pierderea unor voturi, ci doar stabilitatea economică a ţării!

MAI DEGRABĂ DE RĂU!

Aşa cum anticipam, desele declaraţii publice din ultima vreme ale lui Mugur Isărescu au reuşit să semene, dacă nu panică, măcar confuzie. După ce în urmă cu câteva zile domnia sa ne povestea cu vădită satisfacţie şi mândrie profesională cum BNR a ieşit triumfătoare dintr-o luptă pe viaţa şi pe moartea leului, făcându-i pe cruzii lui duşmani să plece cu coada între picioare şi schelălăind de durere, ca să le fie pe veci învăţătură de minte dacă – presupunând că vor supravieţui după găurile cu care s-au ales în inimile vistieriilor – s-ar încumeta totuşi să mai încerce o dată manevra cu forţarea devalorizării şi-aşa fragilei noastre monede naţionale, ieri mi s-a părut că înţeleg (dar sper să greşesc!), la fel ca şi mulţi dintre analiştii economici, că duşmanii cu pricina erau chiar bănci de pe la noi, de vreme ce acelaşi Isărescu s-a răţoit la ele, avertizându-le să nu-şi transfere pierderile către clienţi, prin mărirea nesăbuită a dobânzilor şi comisioanelor, că de nu...!

Deja parcă nu mai simt aceeaşi bucurie lăuntrică pentru victoria BNR, fiindcă ideea că bănci care continuă să opereze în România, fie ca sucursale ale unora străine, fie ca entităţi de sine stătătoare, au suferit pagube uriaşe în plină criză financiară internaţională, când peste tot în lume băncile se zguduie din temelii, nu mi se pare deloc reconfortantă!

APROAPE CA AI NOŞTRI...

Am auzit analişti politici de pe la noi susţinând că respingerea, în prima fază, de către Camera Reprezentanţilor, a planului prin care statul american aloca 700 de miliarde de dolari economiei aflate în dificultate, a fost o dovadă de maximă responsabilitate din partea aleşilor lor, deoarece astfel nu s-ar fi folosit banii contribuabilului de rând pentru salvarea unor entităţi private, gestionate prost sau chiar fraudulos. În context, se făcea o paralelă cu i-responsabilitatea parlamentarilor noştri, care au votat mărirea cu 50% a salariilor din învăţământ.

Deşi consider intervenţia statului în economie o idee cât se poate de proastă, mie mi se pare că în cazurile de faţă atitudinile deputaţilor de dincolo şi de dincoace de ocean şi de Dâmboviţa au fost identice: şi unii şi alţii au dat dovadă pur şi simplu de populism, votând aşa cum e mai bine pentru ei, din punct de vedere electoral, fără să le pese de consecinţe. Contribuabilul acela american, chipurile ferit de pericolul de a-i fi “risipite” propriile taxe şi impozite adunate la Buget, ar fi fost oricum mult mai lovit de o criză globală încă şi mai gravă dacă nu se alocau cele 700 de miliarde, exact la fel cum profesorii noştri nu vor apuca să se bucure de creşterile salariale decât până când tocmai din cauza unei asemenea măsuri se vor pomeni şi mai săraci odată cu accentuarea inflaţiei. Politicienilor le-a fost însă mai uşor să voteze cum ştiau că şi-ar fi dorit, în ignoranţa lor, alegătorii, decât să-şi bată capul să le explice cum stau lucrurile cu adevărat. Măcar americanii şi-au îndreptat greşeala, şi a doua oară au votat cum trebuie!

SECRETUL TELEVIZIUNILOR

Spre corecta dezinformare a cetăţenilor, posturile TV au mare grijă, atunci când fac vreun reportaj despre neregulile descoperite de autorităţi sau de jurnalişti în câte un magazin, restaurant, hotel etc., să nu fie rostit numele respectivei unităţi, probabil pentru a nu fi acuzate de CNA că fac (anti)reclamă mascată, deşi presupun că orice telespectator ar fi foarte interesat să afle cu precizie care este hotelul cu gândaci în cameră, restaurantul de unde te poţi alege cu salmonela sau magazinul doldora de produse expirate.

Pe de altă parte, chiar ieri, de pildă, în timp ce se vorbea despre nişte amenzi aplicate de Consiliul Concurenţei unor nenumite supermarketuri, pe ecran defilau imagini generice înfăţişând nişte cărucioare albastre, pe care oricine le recunoaşte de la o poştă ca aparţinând lanţului Carrefour (despre care am aflat astăzi din presa scrisă că nici măcar nu făcea obiectul sancţiunilor!). Asta îmi aminteşte de un romancier care, dorind să păstreze secretul în privinţa oraşului unde se desfăşura acţiunea, îl desemna doar prin iniţiala “T”, numai că din trei în trei pagini, probabil pentru a evita repetiţiile supărătoare, îl numea “oraşul de pe Bega”.

AHA...

În tentativa de a se scuza pentru o decizie aberantă pe care de fapt continuă să o considere excelentă, diverşi pesedişti şi pedelişti de frunte sau mai de ceafă spun că “vina” creşterii salariilor din învăţământ cu 50% aparţine în exclusivitate Guvernului liberal, deoarece, pe de-o parte, acceptă să rămână în funcţie cu o susţinere ultraminoritară, iar pe de alta, la momentul când legea cu pricina s-a votat în Parlament, reprezentanţii săi n-au venit în faţa deputaţilor pentru a-şi susţine punctul de vedere, şi anume că nu sunt bani şi că o asemenea măsură va fi dezastruoasă pentru economie.

Aşadar, Guvernul se face vinovat (?!) de o măsură pe care exact aceia care-l acuză o consideră foarte bună (altfel n-ar ţine în continuare morţiş să o aplice), pentru că n-are decât o susţinere de 20% în Parlament, când legea a fost votată în unanimitate, respectiv cu (-)100%, procent pe care nu se poate baza niciun guvern din lume, poate cu excepţia celui din Cuba! În schimb, parlamentarii îşi recunosc, indirect şi fără sinceritate... incompetenţa, de vreme ce admit că ei singurei, judecând cu capetele lor, nu şi-au dat seama că o astfel de majorare, în condiţiile actuale, este absurdă, ci ar fi trebuit să le explice, cu desene şi poze, Guvernul; iar atunci când acesta totuşi a făcut-o, mult prea târziu după părerea lor, tot n-au înţeles, fiindcă iată, niciunul nu dă semne că-şi regretă votul, cu excepţia celorlalţi deputaţi liberali în afară de domnul Ghişe, care se face în continuare mai de râs decât oricine altcineva, declarând cu senină încăpăţânare, la fiecare apariţie, că a procedat bine când a votat o lege proastă!

O POŞTĂ PENTRU DNA

Ce nu înţeleg eu (nici) în toată această poveste cu Piţurcă la DNA, dacă în schimb am înţeles bine că a fost dus numai pentru a i se comunica oficial că a devenit din martor învinuit într-un dosar (!), este de ce respectiva instituţie nu e-n stare de atâta amar de vreme să găsească o modalitate eficientă de a aduce la cunoştinţa “clienţilor” de orice fel ceea ce doreşte. Acum, ori le trimite, pur şi simplu, citaţiile prin poştă – procedeu riscant, chiar şi dacă adresa folosită nu este una la care împricinatul nu mai locuieşte de o viaţă – ori, la extrema cealaltă, îi ia pe sus cu tam-tam, de cele mai multe ori într-un moment şi dintr-un loc cât se poate de nepotrivite, de vuieşte întreaga presă.

De vreme ce, după cum s-a văzut aseară, nu se mai pune problema lipsei de personal, DNA ar putea foarte bine să trimită un funcţionar – fie el procuror, agent, haidamac sau orice or fi fost cei care s-au ocupat de selecţioner – cu o hârtie oficială pe care să i-o înmâneze cetăţeanului şi să-l pună să semneze de primire; dacă e înştiinţare l-a înştiinţat, fără să mai trebuiască să-l târască la sediu, dacă e convocare l-a convocat, fără ca respectivul să mai poată pretinde că nu i-a parvenit documentul. Asta, desigur, dacă DNA-ul ar fi de bună credinţă...

“DINCOLO ERA MAI IEFTIN”

Ca-n bancul cu românul care, după ce şi-a văzut Dacia strivită de un Mercedes, se văita că într-o clipă s-au dus pe apa sâmbetei banii strânşi într-o viaţă întreagă de muncă, făcându-l pe şoferul neamţ să-l compătimească, uşor dojenitor, pentru că-şi cumpărase o maşină aşa scumpă, zilele acestea problema numărul unu a naţiunii este că Poliţia a investit de 5-6 ori mai mult în echipamentul tehnic decât în Loganul pe care a fost montat, de parcă era mai de-nţeles dacă s-ar fi preferat dracului din start o maşină de 100.000 de euro în locul uneia de 10.000, astfel încât dotările aferente să nu reprezinte decât jumătate din preţul ei!

Şi aşa, vigilenţi, câţiva jurnalişti marcaţi definitiv de spotul publicitar cu “dincolo era mai ieftin” au descoperit deja un obscur magazin online – prilej cu care i-au făcut şi reclamă (ne)mascată, stimaţi membri ai CNA – de accesorii auto, unde un triunghi reflectorizant costă cu 1 leu întreg mai puţin decât cele puse pe amintitele Loganuri astfel dovedite, cu argumente irefutabile, a fi supraevaluate! Aştept cu viu interes o iniţiativă care să schimbe Legea achiziţiilor publice şi să desfiinţeze licitaţiile, pentru ca data viitoare tablagiul însărcinat cu înzestrarea maşinilor de serviciu ale Poliţiei să poată colinda, înarmat (şi) cu un cărucior, supermarketurile din ţară, în căutarea celui mai bun preţ!

SINUCIGAŞII

Atât de penibile au fost apariţiile de ieri ale lui Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu în care îşi aduceau reciproc felurite acuzaţii, încât singura circumstanţă vag atenuantă a celor doi ar fi că poate erau absolut sinceri în ceea ce susţineau! Altminteri – având în vedere că în afară de domnul Blaga, care o ţinea gaia-maţu că episodul a demonstrat ce coşcogea bărbat de stat e preşedintele şi cât de iresponsabil premierul, cam toată lumea, de la adversari politici la analişti, i-a tratat deopotrivă cu aceeaşi severitate soră cu dispreţul – din punct de vedere electoral, dacă a fost vorba despre vreo strategie, efectul e dezastruos.

După părerea mea, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor şi democrat-liberalilor, în perspectiva apropiatelor alegeri, chiar şi numai zvonul unei refaceri post-electorale a Alianţei DA, pe atât de păguboasă pentru ei este recrudescenţa acestui conflict, perceput de mulţi drept fratricid, din care nu are de câştigat decât PSD, fie şi doar prin aceea că o bună parte dintre foştii votanţi portocalii vor prefera să stea acasă, prea scârbiţi de ceea ce se întâmplă, mai ales acum, pe ultima sută de metri şi lună de zile a legislaturii.

DE BINE SAU DE RĂU?

Dacă cineva mai avea speranţe că până să ajungă şi în îndepărtata de standardele economice occidentale Românie criza mondială va fi deja doar o amintire tristă, prea desele (raportat la discreţia-i obişnuită) intervenţii publice din ultimele zile ale guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care ţine să ne liniştească cu orice preţ şi un aer cam disperat, nu fac decât să i le zdruncine serios; se pare că e într-adevăr groasă!

În plus, cum discursurile sale, transmise în mod neinspirat în direct de unele televiziuni, capătă pe alocuri şi un caracter extrem de tehnic, panica cetăţeanului de rând poate spori. Ieri, de pildă, se referea, la un moment dat, la nu ştiu ce parametru financiar cu denumire alambicată, care era “foarte mare”, fără să fie limpede pentru tot neiniţiatul dacă asta era de bine sau de rău! Să sperăm că de bine...

PER TOTAL, E... PACE!

Ieri, într-o emisiune la Realitatea TV, după trei ore de discuţii despre jurnalism, politică şi raportul dintre ele, pentru a ne convinge că în România presa este cu adevărat responsabilă, şi mai ales prin comparaţie cu clasa politică, Adrian Ursu a adus drept argument faptul că, în ciuda crizei economice mondiale, la noi nu a căzut nicio bancă, deşi ar fi fost la-ndemâna şi degetul mic al oricărui ziar sau post de televiziune să provoace aşa ceva!

Dincolo de neînsemnatul amănunt că, taman la Realitatea, o crainică repeta zilele trecute cu pasiune (“vă reamintim...!”) că dintr-o bancă autohtonă (nenominalizată, e drept) s-au scos “conform unor informaţii” nu ştiu câte milioane de euro într-o singură zi, afirmaţia domnului Ursu este la fel de corectă şi de sofistică precum aceea că şi politicienii noştri sunt foarte responsabili deoarece, iată, nu ne aflăm în conflict militar deschis cu nicio ţară vecină.

SALARIILE SUNT OK - BENEFICIARII LOR, NU

De câteva zile, practic întreaga presă a căşunat, ca la un semnal, pe salariile unor funcţionari plătiţi dintotdeauna regeşte de la Buget, dar care, din păcate, devin subiecte de primă pagină doar din când în când, în momente dinadins alese ca din întâmplare în campaniile electorale, ca să se bucure tura viitoare şi ceilalţi de fix aceleaşi privilegii, indexate corespunzător cu (cel puţin) rata inflaţiei.

Din punctul meu de vedere, problema nu constă în nivelul acestor salarii, ci în felul cum sunt “selectate” personajele, de cele mai multe ori bizare, care le primesc. Adică, aş înţelege dacă statul român ar fi chiar şi mai generos cu nişte angajaţi supercalificaţi, manageri sau experţi de renume mondial în domeniile respective, desemnaţi în urma unor concursuri internaţionale, dar nu cu diverşi clienţi politici care s-au remarcat doar prin incompetenţa probată în funcţiile anterioare din care au fost schimbaţi, şi al căror merit principal este că au culoarea adecvată la carnetul de partid. Nici măcar explicaţia conform căreia un salariu mare e menit să-l ferească de şpagă şi alte ispite pe cel care-l primeşte nu ţine, de vreme ce, teoretic, doar de-aia avem un DNA atât de apreciat până şi la Bruxelles, nu?

IMPOSIBILA DEMISIE

Aşa cum, într-un anturaj dominat de mitocănie şi fariseism, orice om bine-crescut, dacă nu vrea să fie privit ca un excentric şi chiar să aibă de suportat consecinţe dintre cele mai neplăcute, trebuie să se adapteze şi să renunţe la comportamentul de bun-simţ, în lumea politică românească, actualului guvern îi este practic refuzat singurul gest de normalitate în acest moment, după toată nebunia declanşată de opoziţia sprijinită de sindicate, sau invers, şi anume demisia.

Fără îndoială că toţi aceia care până acum îi cereau de cel puţin trei ori pe zi să facă asta, de la jurnalişti şi analişti până la lideri ai partidelor adverse, vor sări să-l acuze de iresponsabilitate, pentru că în plină criză economică mondială “aruncă ţara în haos”, “dezertează”, “preferă să ţină cont de calculele electorale” şi aşa mai departe... Iar PNL ar fi o victimă sigură la alegeri, mai ales că a apucat deja să-l desemneze drept candidat la funcţia de premier pe cel în exerciţiu, domnul Tăriceanu, care, pe bună dreptate, după o demisie nu va mai putea convinge pe nimeni că este numai bun pentru încă un mandat!

POMENILE CELORLALŢI

Convins că numai incompetenţa şi reaua-voinţă a actualului guvern liberal stau în calea fericirii profesorilor, Cezar Preda dă, pe unde apucă, asigurări că PD-L a găsit soluţia prin care, odată ajuns la guvernare, să poată asigura imediat creşterea cu 50% a salariilor din învăţământ, socotită de domnul Preda cât se poate de firească(?!): renunţarea la... (celelalte) pomeni electorale!

În viziunea sa, cea mai scandaloasă dintre ele, şi care ar trebui blocată neîntârziat, o reprezintă banii daţi de cabinetul Tăriceanu către localităţile controlate de PSD şi PNL. La drept vorbind însă, oricât de subiectiv ar fi repartizate, asemenea fonduri sunt folosite, chiar dacă şi cu vădite scopuri electorale, pentru niscai investiţii – o şcoală zugrăvită, o uliţă asfaltată, o conductă de apă trasă – nu aruncate pe salarii care să alimenteze mai degrabă inflaţia decât familiile profesorilor.

O PESEDISTĂ, NIŞTE SINDICALIŞTI ŞI UN FEL DE ARITMETICĂ

După ce zilele trecute fosta ministresă a Educaţiei, pesedista Ecaterina Andronescu, făcea pe degete o socoteală aiuritoare, de preşcolar, scăzând din cei 50% cu care ar trebui să crească salariile profesorilor 9% deja aprobaţi de Guvern, 9% inflaţia pe anul acesta (inflaţie acoperită tocmai de cei 9% anteriori!), vreo 21% cât ar fi trebuit, conform nu ştiu cărui acord, să crească salariile... anul viitor, şi ajungând astfel la concluzia că de fapt toată discuţia se poartă în jurul unei creşteri de doar... 10% (iar dacă mai scădea şi inflaţia de la anul, cum fac unii sindicalişti, i-ar fi ieşit că profesorii trebuie să vină cu bani de-acasă!), astăzi sindicatul “Spiru Haret”, condus de un foarte guraliv domn Nistor, a depus la DNA o plângere penală împotriva câtorva membri ai Cabinetului pentru că refuză să pună în aplicare o lege adoptată de Parlament (dar care n-a fost nici promulgată de Preşedinte, şi cu atât mai puţin publicată în Monitorul Oficial!) şi pentru că dezinformează populaţia pretinzând că e vorba despre o creştere salarială de 50%, când în realitate ar fi de numai... 45%!

Pentru adevărata informare corectă a cetăţenilor, legea aprobată de Parlament prevede de fapt o creştere cu... 54% (şi cu 74% pentru profesorii universitari), domnul Nistor ajungând la acel 45% după ce a scăzut şi el, hodoronc-tronc, cei 9% conveniţi anterior cu Guvernul. Cum însă aritmetica (şi nu numai) învăţată de DNA este aceea predată la Cotroceni, miniştrii acuzaţi pot avea surprize mari în zilele următoare...

LA MAL, ÎN VAL...

Aflat în pericol să se înece la malul mandatului în valul pomenilor electorale proprii şi mai ales ale mărinimoşilor pe banii lui adversari politici – pomeni pe care se străduieşte acum, tardiv şi cam degeaba, să le stopeze, spre disperarea alegătorilor nerăbdători să-şi demonstreze maturitatea atinsă după aproape 20 de ani de democraţie votând (tot) cu cine promite mai mult – guvernul îşi vede contestate şi realizările cu care doar în urmă cu câteva zile se lăuda de duduia economia, inclusiv de către analişti cu pretenţii de echidistanţă.

Asta e, pe undeva, ca şi cum un om care se lăuda alaltăieri că este sănătos tun, iar pe care ieri l-a lovit autobuzul, ar fi acuzat că a minţit cu neruşinare, câtă vreme, iată, drept dovadă irefutabilă, azi a ajuns să zacă pe un pat de spital! E drept că şi omul nostru a cam umblat pe mijlocul drumului...

GHICITOARE ADEVĂRATĂ

Pornind de la premisa că în România presa nu este interesată decât de veştile proaste, pe care de multe ori, atunci când nu le are, nu ezită să le scornească sau măcar să le determine, ce concluzie ar trebui să tragă un telespectator avizat, care, în contextul crizei economice mondiale, vede la un moment dat pe ecranul televizorului său pornit fără sonor pe un post de ştiri, la patru ore de la deschiderea unei burse, următorul titlu: “Bursa a deschis astăzi cu o scădere de 5,3%”; în ultimele patru ore, bursa a mers mai bine sau mai rău?


Răspuns: evident că mai bine, altminteri, dacă la momentul transmisiei, scăderea ar fi fost, să spunem, de 7,5%, acesta ar fi fost titlul, cu sau fără mesaje auxiliare gen “ultima oră”, “news alert” sau “breaking news”. De vreme ce ştirea cea mai proastă, şi deci singura care merită subliniată (indiferent de consecinţe!), este cea din urmă cu patru ore, e clar că după aceea lucrurile s-au îndreptat.

DESPRE FUNIE ÎN CASA SPÂNZURAŢILOR...

De parcă PD-L ar fi propus pentru postul de premier vreun tinerel gen Cristian Boureanu, Raluca Turcan sau, de ce nu?, pe Elenea Udrea în persoană, cel mai sărman cu duhul şi simţul ridicolului dar mai dotat cu al umorului involuntar politician autohton, Emil Boc, s-a trezit făcând un fel de glumă demnă de el însuşi, spunând că Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu fac parte din “muzeul antichităţilor României politice”. Probabil că micul lider pedelist n-a vizitat şi încăperile din fundul muzeului, unde cu siguranţă ar fi dat peste figurina de ceară, ponosită şi plină de praf a prim‑ministrului confiscator de valută, din vremurile când ţara era încă bântuită de hoardele popoarelor migratoare venite tocmai din Valea Jiului, Theodor Stolojan.

Ca dovadă că şi asupra domnului Stolojan anii tranziţiei au lăsat urme este faptul că a început să-l cam lase memoria. Joia trecută, prezent aproape concomitent în două studiouri diferite de televiziune, dânsul îşi amintea numai cât de ticăloşi erau PSD-ul şi Ion Iliescu din perioada 2001-2004 şi îşi exprima uimirea că liberalii au putut să dea acum mâna cu asemenea duşmani, în schimb a fost nevoie să i se pună, în ciuda protestelor sale, un foarte elocvent filmuleţ pentru a-şi aminti vag, ca prin ceaţă, cu câtă preţuire şi entuziasm vorbea în 1996 despre... aceiaşi Ion Iliescu şi PSD (numit, încă, PDSR), mult mai comunistoizi şi “nereformaţi” pe atunci, şi care, evident nu datorită lui, tocmai erau pe cale să ne scutească măcar pentru patru ani de prezenţa lor în fruntea bucatelor!

MULŢIMEA VIDĂ

Scor nul, 0-0-0, între PNL, PSD şi PD-L, care au aprobat în unanimitate creşterea salariilor din învăţământ cu procente de ani ’90, într-o voioasă lipsă de responsabilitate şi pornind de la premisa absolut corectă că şi electoratul este cel puţin la fel de prost, astfel încât ar fi sancţionat inevitabil la alegeri pe oricine ar fi îndrăznit să se opună. Desigur, dacă politicienii noştri n-ar fi la nivelul scorului amintit, şi de vreme ce beneficiile electorale oricum se anulează reciproc, ar fi putut acţiona tot într-o manieră monopolistă, dar de sens contrar, refuzând în bloc să accepte aberantele revendicări sindicale.

Aş fi totuşi curios să văd dacă, în cazul în care, într-o tesărire de luciditate, Guvernul ar găsi o modalitate de a împiedica aplicarea legii adoptate de Parlament, analiştii economici şi jurnaliştii care ţipă acum împotriva ei, avertizând, pe bună dreptate, că ar putea atrage consecinţe economice dezastruoase, vor porni o amplă campanie de presă, cu emisiuni zilnice la televiziune, articole în ziare etc., prin care să explice cât de înţelept este un asemenea gest, altminteri sinucigaş din perspectivă electorală. Am serioase dubii...

DEMAGOG SUB ACOPERIRE

Plimbat de câteva zile pe la toate televiziunile, pedelistul Gheorghe Pogea critică promisiunile electorale ale adversarilor politici de a mări pensiile şi salariile până la sume astronomice sau de a oferi tot soiul de ajutoare şi alocaţii fabuloase, pretinzând că singurele plauzibile, chiar dacă în aparenţă încă şi mai gogonate, sunt cele ale PD-L, deoarece, spre deosebire de ceilalţi, “democrat-liberalii au curajul de a spune cu onestitate cetăţenilor” de unde vor fi tăiate cheltuielile bugetare pentru a se obţine banii reorientaţi către proiectele sociale.

Fiind vorba despre un gest cu adevărat temerar din partea unui partid politic angrenat în cursa electorală şi care astfel ar putea să-şi rişte poziţia la viitoarele alegeri, era de aşteptat ca mărturisirile domnului Pogea să fie cutremurătoare, domnia sa anunţând că vor fi micşorate drastic investiţiile în alte domenii importante. Când colo, aflăm cu uşurare că salariile de sute de euro, pensiile îndestulătoare, ba chiar şi construcţia a mii de kilometri de autostrăzi, ori alocarea unor sume fără precedent la Sănătate şi Învăţământ vor putea fi asigurate de o eventuală guvernare portocalie... doar prin reducerea cheltuielilor pe autoturismele de serviciu şi pe calculatoarele ministerelor!

A... POLITIC!

Un vajnic tovarăş lider de sindicat din învăţământ îi tot ameninţă de ceva vreme pe liberali şi pe social-democraţi că dacă nu vor creşte cu un procent absurd de mare salariile pe ramură, nu mai puţin de 400.000 de alegători‑sindicalişti de rând, başca familiile conexe, vor şti cu cine altcineva să voteze în bloc la scrutinul plasat în mod fericit peste doar două luni.

Nu cred să fie aici vorba despre vreun şantaj odios, folosit doar de partidele de opoziţie pentru atingerea scopurilor, şi nici măcar de implicarea directă şi ilegală a unor sindicate în politică, însă mă întreb ce-l împiedică pe cetăţeanul cu pricina să înfiinţeze de-a dreptul un partid, în loc să susţină pe faţă PD-L-ul în care numai ce a intrat un alt coleg de-al său. Cu atâţia votanţi fideli, n-ar avea nicio problemă să acceadă în Parlament.

CIOC-CIOC!

Ca în gagul cu cetăţeanul uşor sclerozat care ciocăne în masă şi apoi dă fuga la uşă să vadă cine a bătut, Consiliul Superior al Magistraturii, în încercarea de a se arăta cu orice preţ echidistant din punct de vedere politic, după ce l-a muştruluit pe Traian Băsescu, acuzându-l că a făcut presiuni asupra justiţiei prin antepronunţarea în cazul privitor la delimitarea colegiilor uninominale de către Guvern, l-a luat la refec şi pe premierul Tăriceanu, pentru că la rândul său vorbise despre... presiuni făcute asupra justiţiei, fără a da amănunte (deşi era la mintea cocoşului, dacă nu a magistratului, că se referea tocmai la Preşedinte), ceea ce, în opinia CSM, poate fi socotit tot un fel de presiune asupra justiţiei!

Şi aşa mai departe...

PARIURI NE-SPORTIVE

La noi totul e pe dos! Dacă înaintea oricărui meci de fotbal mai important, nu se poate să nu apară la televizor cel puţin câţiva actuali sau foşti jucători şi antrenori care să declare că “din principiu” nu fac niciodată pronosticuri, când se aşteaptă decizia crucială a unei instanţe de judecată, Preşedintele ţării este primul care să-şi dea cu părerea în avans, punând chiar drept miză la marea casă de pariuri ne-sportive “Cotroceni” slujbele câtorva mărunţi consilieri juridici de pe-acolo, ameninţaţi voalat cu concedierea dacă nu sunt în stare să-şi convingă, efectiv peste noapte, colegii de breaslă judecători să voteze cum le dictează conştiinţa şefului suprem.

Iar pentru ca tacâmul să fie complet, piesa de rezistenţă a dosarului cu care PRM vrea să demonstreze în faţa Curţii de Apel că Guvernul a introdus votul uninominal printr-o Hotărâre ilegală este tocmai declaraţia lui Traian Băsescu, prin care domnia sa, ca parte a Executivului, “recunoaşte” delictul săvârşit! Toate acestea fiind, desigur, în viziunea celor mai curaţi la suflet şi mai săraci cu duhul, simple coincidenţe...

POATE LA FOTBAL...

Întrebat ieri de o jurnalistă dacă există vreo diferenţă între felul în care e tratat un ministru pentru care s-a cerut urmărirea penală şi care, conform Constituţiei, poate fi suspendat de Preşedinte şi un ministru trimis în judecată, domnul Victor Ponta, care îşi face un titlu de glorie din a recunoaşte cu fiecare ocazie că nu se pricepe la absolut nimic altceva (poate cu excepţia fotbalului) decât la chestiunile juridice, în care se pretinde însă un as, a răspuns tare, răspicat şi în mod repetat (semn că a înţeles bine întrebarea): NU!

Cum însă în acelaşi articol 109 alin. (2) din Constituţie se precizează că “Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie”, reiese că eminentului jurist pesedist îi stau în caracter, pe lângă alte obiceiuri urâte, şi ignorarea propoziţiilor ceva mai scurte (dar nu mai puţin importante!) din articolele de lege, ceea ce-i limitează aria adevăratei competenţe cel mult la amintita ramură sportivă.

RĂPUS LA MUNCĂ

Cum nici în politică nu există faptă bună care să scape nepedepsită, după ce au aprobat în Parlament începerea urmăririi penale pentru propriul ministru al Muncii, Paul Păcuaru, liberalii constată o dată în plus că, la urma urmelor, când vine vorba despre ranchiună şi răzbunare, Traian Băsescu nu este câtuşi de puţin atât de imprevizibil pe cât spune legenda. În consecinţă, în timp ce basmaua curată Adrian Năstase şi PSD-ul aferent îşi văd liniştiţi de campania electorală, Păcuraru îngroaşă rândurile marilor corupţi liberalo-udemerişti, socotiţi vinovaţi până la tardiva probă contrarie.

Acum, singura şansă a domnului Păcuraru este să pozeze în faţa electoratului de vârsta a treia drept victimă căzută în lupta cu balaurul de la Cotroceni pe altarul creşterii pensiilor şi rezolvării problemei grupelor de muncă (sau cam aşa ceva...)!

MICUL ÎNCHIS

Nu ştiu cât de culturale au fost manifestările desfăşurate ieri şi alaltăieri cu ocazia Zilelor Bucureştiului, dar din cauza lor eu chiar era să ratez un film, fiindcă deşi mă aşteptam ca nişte străduţe de prin centrul istoric (pe care eu mi-l imaginam mai în apropierea Curţii Vechi) să fie închise, nu am crezut că gluma se va întinde până dincolo de bulevardul Kogălniceanu-Regina Elisabeta, aşa că după ce mi-a luat mai bine de o jumătate de oră să ajung cu maşina de la Piaţa Unirii la Universitate, unde n-am reuşit să parchez în spate, cum fac de obicei fără probleme în weekend, pentru că accesul era interzis aiurea, m-am cam pus pe înjurat.

Iar eu mă număr printre cei care în general apreciez iniţiative de acest fel!

VREO DOUĂ SĂPTĂMÂNI...

ANTENA YOUTUBE 3

Într-un top “culmea prostiei” în televiziune, pe unul dintre locurile fruntaşe aş plasa, fără ezitări, noul “format” al emisiunii “Sinteza zilei” de la Antena 3, realizat în bună măsură pe baza unor clipuri preluate de pe YouTube, a căror legătură cu subiectul în dezbatere este cel puţin forţată, dacă nu zero. Mi se pare penibil ca un post cu mari pretenţii să încerce să-şi crească ratingul cu ajutorul unor filmuleţe obţinute gratuit, fără niciun merit propriu, şi a căror calitate tehnică, în era televiziunii digitale, HD etc. este execrabilă (nu ştiu cum se face, dar eu le văd mai bine până şi pe calculatorul meu cu pedale şi manivelă)!

Culmea culmilor prostiei a fost însă atinsă într-o seară, când s-a apelat tot la un filmuleţ de pe YouTube pentru a se prezenta un fragment dintr-o emisiune mai veche difuzată chiar pe Antena3! Şi când te gândeşti că Dan Diaconescu şi al său OTV trec drept singurii vinovaţi pentru “tabloidizarea” presei audio-vizuale!

LA APĂ

Chiar şi dacă ceea ce s-a întâmplat ieri la Senat, când de pe corabia condusă din umbra catargului de întâiul marinar al ţării s-a aruncat colacul de salvare de la iminentul înec politic al lui Vadim Tudor, nu poate fi socotit decât de cei mai cârcotaşi dintre observatori un indiciu clar despre arhiva personală în care a stat ascuns atâta amar de vreme, doar pentru a fi folosit la momentul cel mai oportun, dosarul de Securitate al lui Traian Băsescu, pelediştii tot pot fi băgaţi ei la apă de acela pe care nu l-au lăsat să moară, conform cunoscutei zicători.

Cum, în situaţia sa, lui Vadim i-ar fi fost de-ajuns şi un pai de care să se agaţe, după ce tactica împroşcării cu flegme în stânga şi-n dreapta s-a dovedit a nu mai avea succes de la o vreme încoace, are acum ocazia să revină la obiceiurile contrare, dar la fel de băloase, dinainte de ‘89, schimbând numai proprietarul reversului, în speranţa că va ciupi voturile aducătoare de un nou mandat tocmai de la numiţii peledişti, cărora le va fi imposibil să respingă în mod credibil toate declaraţiile de dragoste şi efuziunile sentimentale ale tribunului deghizat în mare negociator şi făuritor de alianţe politice contra naturii (să zicem...).

IEPURI ŞI DĂBULENI

Din cele câteva exemple date de jurnaliştii de la Cotidianul într-un articol prin care încercau să demonstreze că electoratul este victima unui uriaş blat între toate forţele politice, deoarece candidaturile în diferite colegii sunt astfel “măsluite” încât oamenii importanţi ai unei formaţiuni să nu fie stânjeniţi de adversari puternici, două mi s-au părut chiar ciudate: Călin Popescu Tăriceanu se va confrunta, chipurile întru liniştita-i alegere, cu pesedistul Victor Socaciu, iar PNL şi PD-L, dorind să-l menajeze pe Mircea Geoană, nu şi-au trimis niciun lider marcant în colegiul din Dăbuleni!

Dincolo de vesela imagine a unei confruntări la vârf, între “greii” partidelor, taman în Colegiul Dăbuleni (dacă liberalii şi pedeliştii ar fi fost, nu-i aşa?, oameni cinstiţi), constat că artiştii, fie ei manelişti sadea, actori sau folkişti la pensie sunt, în viziunea gazetarilor, de la caz la caz, când personaje aduse, prin sfidarea normelor de moralitate, în politică numai pentru notorietatea lor strângătoare de voturi, când doar “iepuri” pentru adversari.

CINE N-ARE URECHI...

Nu ştiu de ce, dar parcă-mi lipsesc dezbaterile aproape zilnice, din urmă cu ceva vreme, de pe la Realitatea TV, în care mai toată lumea, cu excepţia guvernanţilor, care nici nu erau invitaţi să-şi spună punctul de vedere, era convinsă că începând din 2009 nu vor mai fi bani pentru pensii. Ţin minte că la un moment dat apăruse prin Evenimentul Zilei parcă, informaţia că însuşi Varujan Vosganian admisese, într-o discuţie la Cotroceni, că aşa se va intâmpla! Nu ştiu cât de veridică era ştirea, respectiv declaraţia ministrului, dar eu personal l-am văzut în cel puţin 4-5 ocazii dezminţind-o şi jurându-se că nici n-o făcuse, aşa încât am sfârşit prin a-l crede, el fiind probabil cel mai în măsură să ştie ce a spus şi ce nu, chiar dacă, în fond şi la urma urmelor, ar fi putut să mintă oricând – şi când spusese ce spusese, dacă spusese, şi când spunea că nu a spus nimic.

Cert este însă că luni de zile după povestea asta, anumiţi comentatori şi analişti continuau să invoce ipotetica declaraţie iniţială a ministrului drept dovadă peremptorie că – evident – din 2009 nu vor mai fi bani pentru pensii, de parcă puhoiul de dezminţiri nici n-ar fi existat. Cam aceiaşi comentatori şi analişti care se mai trezesc din când în când să spună că greşeala de acum a liberalilor este similară celei de odinioară a CDR-ului care, deşi a făcut şi lucruri bune în timpul guvernării, din cauza aroganţei... nu a comunicat suficient cu opinia publică!

(INCĂ) UN GEST ABOMINABIL!

Ieri, Guvernul a stabilit ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe 30 noiembrie. Anul acesta. Aşadar, nu în primăvara viitoare, cum se jurau că aflaseră din surse sigure pedeliştii şi alţii ca ei că plănuiseră liberalii, evident în cârdăşie cu pesediştii.

Fireşte, cei care – aşa cum spuneam şi cu altă ocazie – sunt oricum perpetuu nemulţumiţi, indiferent ce ar face sau n-ar face actualul executiv, s-au arătat din nou scandalizaţi, socotind că nici nu putea exista dată mai nepotrivită decât aceasta, chiar dacă din comentariile lor nu reieşea tocmai limpede ce e în neregulă cu ea – ba că e de Sf. Andrei, ba că e înainte de Ziua Naţională, ba că e după Ziua de Pensie (mărită) – în afară de faptul în sine că a fost preferată altora, în virtutea teoriei că nu se poate ca Guvernul să nu fi urmărit ceva anume, şi orice ar fi urmărit nu poate să fie decât ceva abominabil.

CINE CE DEMONSTREAZĂ?

Pentru a nu-i scoate din sărite pe toţi pedanţii care se arată revoltaţi atunci când partizanii trimiterii cât mai rapide în faţa instanţei de judecată a foştilor şi actualilor miniştrii aflaţi în vizorul DNA se exprimă neglijent, spunând că astfel aceştia vor avea ocazia să-şi demonstreze nevinovăţia (când, nu-i aşa?, orice om de bun-simţ ştie că nu acuzatul îşi dovedeşte nevinovăţia, ci procurorii trebuie să-i dovedească vinovăţia), ceea ce s-a întâmplat ieri în Senat prin votarea începerii urmăririi penale a domnilor Şereş şi Păcuraru ar trebui interpretat şi reformulat astfel: cei doi demnitari se pot duce acum în Justiţie pentru a le permite procurorilor să nu le poată demonstra vinovăţia!

Adevărul este că dacă povestea asta cu “demonstrarea vinovăţiei” acuzatului de către procuror sună bine ca principiu juridic, în practică lucrurile stau cu totul altfel. Să ne gândim doar la sensul cuvântului alibi: “dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data săvârşirii infracţiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârşirii ei”. Iar cel care trebuie să şi-l caute şi să-l susţină este tocmai inculpatul. Prin urmare, măcar în privinţa exprimării nu e nevoie de chiar atâta stricteţe.

CE RĂU E SĂ FII MINISTRU!

Conform gândirii ţuguiate de mularea pe interesele electorale, respectiv pe forma minţilor, unor politicieni şi ziarişti autohtoni, partidele din România nu ar avea niciun motiv să câştige alegerile şi să acceadă efectiv la guvernare, deoarece culmea puterii este să rămână cum ar veni “teoretic” în opoziţie, şi prin simpla activitate parlamentară să “manipuleze” miniştrii unei alte formaţiuni, suficient de nătăfleţe încât să accepte să alcătuiască guvernul. În opinia lor, cam ăsta ar fi acum raportul de forţe dintre PSD şi PNL, chipurile net favorabil social-democraţilor, care-i au la degetul mic pe liberali!

Desigur, de la caz la caz, aceiaşi mari filosofi, tot în funcţie de interesele politice, respectiv de formele amintite mai sus, pot ajunge şi la o concluzie de sens contrar, şi anume că miniştrii sunt singurii responsabili pentru tot ce mişcă sau nu mişcă în ţară, de vreme ce ei au pâinea, cuţitul şi mai ales banii pe mână...

AFONI CU DIPLOMĂ

Printr-o “întâmplare” nu atât fericită, cât nelăsată la voia hazardului, niciunul din cele 15-20 de premii ale juriului şi “speciale” acordate la Festivalul Mamaia 2008 nu s-a suprapus cu un altul, în afară de cel al presei, despre care jurnalistul gogoman desemnat să-l înmâneze a dezvăluit că va fi identic cu Marele Premiu, spulberând suspansul şi speranţele într-un final (mai) fericit încă de pe la jumătatea Galei laureaţilor.

S-a dovedit o dată în plus că la “Mamaia” nu contează cât de prost cântă cineva, fiindcă tot se vor găsi nu doar spectatori suficient de ciudaţi, sau măcar politicoşi, încât să asculte şi să aplaude în loc să arunce cu ouă şi cu roşii stricate, cum ar fi mai firesc, ci şi destule premii cât să nu rămână niciun astfel de afon cu mâna goală.

CU SUSU-N JOS ŞI STÂNGA-N DREAPTA...

Partea cea mai deprimantă din toată această dezbatere pe tema revenirii Monei Muscă în politică este felul în care diverşi comentatori se arată de-a dreptul scandalizaţi că domnia sa ar putea candida tocmai din partea PD-L, de parcă formaţiunea zămislită din FSN-ul acuzat de fix aceiaşi comentatori că era urmaşul direct al PCR ar reprezenta acum garantul curăţeniei morale şi al desprinderii definitive a României de trecutul său securisto-comunist!!! Adică, dacă doamna Muscă ar reprezenta PSD, PRM sau, de ce nu?, chiar PNŢCD, ar mai fi de înţeles, dar PD(L)?!...


Deruta pe scena politică este atat de mare, încât probabil că nici n-ar mai trebuie să mă mire cum de un fost deţinut politic, Şerban Rădulescu-Zoner, pe al cărui CV de pe pagina de internet a Alianţei Civice scrie că, după ce a fost o vreme membru PNL, din septembrie 2000 a devenit independent, “refuzând orice colaborare cu Valeriu Stoica şi cu ceilalţi oportunişti”, s-a erijat deodată în înflăcăratul avocat al formaţiunii în care – confirmându-i-se încă o dată teoria! – Valeriu Stoica şi ceilalţi oportunişti şi-au găsit, măcar pentru o vreme, liniştea şi fericirea...

AVOCATUL ŞI INFLAŢIA

Întrebat, într-o emisiune televizată, ce părere are despre noua moţiune de cenzură cu care PSD – în încercarea disperată de a... se mai face o dată de râs, la fel ca anul trecut pe vremea asta şi cu un prilej similar – ameninţă Guvernul, avocatul Sergiu Andon, deputat al PC şi mare expert în materie de legi, Constituţie, imunităţi parlamentare, scoaterea basma curată a foştilor informatori ai Securităţii ş.a.m.d., a răspuns sec, dar pasional: “mi-o doresc!”.


Cum lucrurile nu stau tocmai bine cu Justiţia din România, atitudinea sa ar fi fost de înţeles, numai că subit, pe când moderatoarea anunţa că emisiunea a luat sfârşit, vocea domnului Andon s-a făcut din nou (cu greu) auzită, adăugând: “am şi un argument: inflaţia”!

CUM FACE MOGULUL BANI

Pentru că realizatorul emisiunii “Vorbe grele” de pe Antena 2 este în concediu, de câteva zile sunt difuzate ediţii mai vechi, lucru cât se poate de firesc, pe care-l practică şi alte televiziuni. “Originalitatea” Antenei 2 constă însă în faptul că nu există niciun fel de mesaj înscris pe ecran din care publicul să afle că nu urmăreşte o transmisiune în direct, ci o reluare.

Desigur, s-ar putea crede că este vorba despre o simplă neglijenţă, numai că, întâmplător, ea se dovedeşte a fi una profitabilă, deoarece telespectatorii care nu se prind de şmecherie, dar care sunt în continuare îndemnaţi din contumacie de către moderator să-şi exprime părererile printr-un SMS trimis la un număr cu ditamai suprataxa, sunt buni de plată, spre şi mai marea prosperitate a mogulului care deţine postul.

UN FEL DE... PACE (?!)

De nicăieri nu reiese cu mai multă limpezime cât de complicat este procesul de reinstaurare a păcii în Georgia şi cât de greu se dau ruşii duşi de acolo decât de la Realitatea TV. Sâmbătă, spre seară, sub titlul generic “Un pas spre pace” se puteau citi două informaţii extrem de încurajatoare (pentru cei care ţin cu... ursul): “ruşii au blocat accesul pe drumul spre Gori” şi “ruşii au aruncat în aer un important pod feroviar”.

Într-adevăr, pasul (oarecum dublu) pare deocamdată destul de timid. Ruşilor le-au mai rămas probabil vreo 2-3 poduri de aruncat în aer, alte câteva drumuri de blocat şi niscai oraşe de pus la pământ, după care se poate vorbi despre o pace deplină!

I-AU SINUCIS!

După ce ieri Camera Deputaţilor a respins cererea DNA de începere a urmăririi penale pentru Adrian Năstase şi Miron Mitrea, lovitura de graţie i-a fost dată imaginii Parlamentului chiar de către unul dintre împricinaţi, domnul Mitrea, care s-a hotărât să demisioneze, chipurile scârbit de atitudinea colegilor săi care, în ciuda rugăminţilor cu lacrimi de crocodil în ochi, nu s-au lăsat înduplecaţi să-i îngăduie să-şi demonstreze nevinovăţia şi să-i facă de râs pe procurorii atât de incompetenţi încât n-au fost în stare nici măcar să fabrice un dosar ca lumea, dacă de întocmit unul adevărat, bazat pe faptele săvârşite de fostul ministru al Transporturilor într-un mandat plin de umbre şi contracte prin încredinţare directă, nici nu se punea problema.

Desigur, în toată povestea aceasta ar mai exista un scenariu, şi anume că deputaţii au aranjat astfel lucrurile încât, prin contrastul dintre atitudinea demn-populistă a lui Mitrea şi cea laş-vinovată a lui Adrian Năstase, să-l compromită definitiv pe acesta din urmă. Dar e cam fantezist, deşi, altfel, încununat de succes...

UN “LIBERAL” ÎN PLUS

Aflat în continuare, din motive care, tot în continuare, îmi scapă, în PNL, deputatul Ioan Ghişe a repetat ieri preţ de aproape o emisiune întreagă – aşa cum a învăţat domnia sa dintr-un manual de comunicare scris într-o limbă pe care n-o stăpâneşte sau de la un patefon stricat că trebuie să procedeze pentru ca mesajul să-i fie bine înţeles şi de cel mai tolomac dintre telespectatori – că tot ce i se întâmplă de trei ani încoace lui Adrian Năstase în materie de Justiţie, DNA, corupţie etc. este deoarece fostul premier reprezintă o ameninţare pentru Traian Băsescu, fiind “cel mai redutabil contracandidat” al acestuia din urmă la preşedinţie.

Dacă domnul Ghişe susţine o poziţie oficială a partidului, înseamnă că liberalii au cam renunţat la ideea de a-şi lansa un candidat propriu la alegerile de anul viitor pentru cea mai înaltă funcţie în stat, preferând să-l sprijine pe Adrian Năstase! Dacă însă nu este aşa, PNL ar trebui să dea un semn, oricât de subtil, cum ar fi să-i ofere domnului Ghişe ocazia de a-şi susţine idolul din postura de coleg de partid.

ŞI NICI NU LE POTRIVEŞTE...

În subiectivitatea lor acută, politicienii de pe la noi par de multe ori atinşi de-a dreptul de anumite afecţiuni clinice sau vătămări fizice, cu efecte de mai lungă sau mai scurtă durată.

Ieri de pildă, Sever Voinescu îşi exprima profunda nedumerire în legătură cu faptul că ministrul Justiţiei a refuzat să-i prelungească mandatul lui Daniel Morar în fruntea DNA, deşi în conferinţa de presă la care a făcut anunţul a avut numai vorbe de laudă la adresa acestuia. Cum însă, în realitate, ministrul a vorbit cel puţin un sfert de oră despre “vulnerabilităţile” DNA (termen pe care l-a repetat până la exasperare!) şi implicit despre părţile slabe ale şefului instituţiei, concluzia ar fi că domnul Voinescu a suferit o subită perforare a timpanului, soldată cu surzenia temporară.

DESPRE LITORAL NUMAI DE BINE

La sfârşitul săptămânii trecute, deputatul Ioan Ghişe se plângea că, deşi simte pe propria piele în ce stare deplorabilă se află staţiunile româneşti de pe ţărmul Mării Negre, mass-media nu se ocupă cum se cuvine de acest subiect.

Este adevărat că în general reportajele televizate de pe litoral subliniază doar cât de bine se simt şi se distrează turiştii, dar probabil că asta se datorează numai faptului că, în încercarea de a respecta echilibrul între temele “pozitive” şi cele “negative” – impus tocmai printr-o iniţiativă legislativă a domnului Ghişe – posturile TV îşi cam epuizează “norma” de critici cu subiectele politice.

GUSTURI... POLITICE

Cea mai interesantă consecinţă a scandalului din jurul expoziţiei organizate de Institutul Cultural Român la New York este polarizarea (ca să nu spun pervertirea) gusturilor artistice ale celor două tabere aflate în polemică pe criterii politice. În vreme ce adversarii celui dintâi artist al ţării, Traian Băsescu, socotesc lucrările expuse acolo nişte kitsch-uri cu accente antisemite, susţinătorii săi le apreciază drept adevărate capodopere, ilustrative pentru măreţia artei plastice româneşti contemporane!

Mă aştept ca următorul scandal să izbucnească în legătură cu o acţiune similară, însă pe teme culinare.

BINE CĂ ARE CONSILIERI!

Aura de mister ce a învăluit plecarea în concediu a premierului Tăriceanu i-a revoltat pe câţiva dintre ziariştii oricum perpetuu revoltaţi de orice ar face sau n-ar face domnia sa.

E însă foarte adevărat că această plecare, către meleaguri rămase necunoscute pare-se chiar în ciuda insistenţelor de a se informa ale jurnaliştilor mai curioşi, când apele umflate ale Prutului încă sunt zugrăvite în culori portocalii de către hidrologi, şi asta cu doar câteva luni înaintea alegerilor, nu are cum să dea tocmai bine din punct de vedere electoral. Aşa încât mă întreb de câte alte perechi de consilieri străini, Silbersteini, Finkelsteini şi Andronicsteini mai are nevoie liderul liberal pentru a evita astfel de gafe, uşor de speculat de către adversari.

PUŢINI, DA’ MULŢI!

Dintr-un comentariu al lui Mircea Cărtărescu, apărut zilele trecute, am reţinut doar următorul pasaj, elocvent în privinţa “logicii” folosite de autor pentru a-şi demonstra diversele teorii: “Electoratul liberal, care-i ura pe social-democraţi mai mult ca pe oricine, a fost atât de contrariat, încât fie s-a dus la PDL, fie a îngroşat numărul absenteiştilor, spre răul democraţiei româneşti şi-al nostru, al tuturor”.

Aşadar, după cele mai bune rezultate postdecembriste ale PNL – aproape 20% la alegerile locale, mult peste tradiţionalul său 7%, şi chiar peste înşelătorul vârf de 15-16% din epoca de tristă amintire Stolojan – domnul Cărtărescu socoteşte (probabil pe degetele de la mâna sa dreaptă) că electoratul liberal... s-a împuţinat! Foarte convingător!

TOT ACOLO...

Într-o discuţie despre ziariştii, analiştii şi scriitorii intraţi în politică, Sorin Roşca Stănescu, victima unei idei preconcepute, din păcate tot mai puţin răspândite, conform căreia presa, în rolul ei de câine de pază al democraţiei, are menirea de a sublinia în general aspectele negative ale activităţii politicienilor, nicidecum de a le evidenţia realizările, care practic intră în atribuţiile lor de serviciu, aprecia faptul că, odată ajuns ministru, Varujan Vosganian a renunţat să mai colaboreze la diferite publicaţii, deoarece altfel ar fi trebuit, nu‑i aşa?, să-şi dea singur palme şi şuturi în fund, pentru mai marile sau mai micile eşecuri suferite pe linie guvernamentală.

Prezenţi la dezbatere, Sever Voinescu şi Cătălin Avramescu, doi dintre reinventatorii presei omagiale şi mari amatori de intervenţi PRO- (băsesciene), nu păreau să înţeleagă exact la ce se referă domnul Roşca Stănescu, gândindu-se probabil că anunţatele lor retrageri din publicistică pe durata “mandatelor” de politicieni urmăresc să evite nu riscul de a-şi da singuri ŞUTURI în fund, ci dimpotrivă. Chestie cu adevărat greţoasă!

AUTOCRITICA PREŞEDINTELUI

Cu atitudinea tipică unui adjunct de şef de secţie dintr-o uzină comunistă, Traian Băsescu, după ce a fost umilit cu zâmbetul pe buze de mai-marele său în gură şi chiar mai prost-crescutul “Silvio” Berlusconi, şi-a revărsat răzbunător torentul de frustrări şi mitocănii, acumulat în ore întregi de jucat rolul de băiat cuminţit, asupra unui biet ministru anonim, nimerit în bătaia camerelor de luat vederi pe când încerca să pună ordine în entuziasmele solitare ale primarilor hotărâţi să spargă digurile din dreptul propriilor localităţi, pentru a scăpa cât mai curând de ape, chiar cu riscul de a răpune prin înec caprele din gospodăriile satelor vecine.

În plus, domnul Băsescu trebuie să-şi fi înghiţit cu mari dificultăţi gafa de a vorbi relativ bine despre guvern, alimentând absurdele speculaţii despre o reconciliere, fie şi în scopuri pur electorale, cu Călin Popescu Tăriceanu. Vorbind acum despre un imbecil, nu face decât să-şi adreseze o binemeritată autocritică.

MAI BINE CROCODIL DECÂT ERBIVOR

Închipuitul om providenţial Sever Voinescu, prin a cărui intrare în politică “turma de erbivore” probabil că nu va mai merge “somnolent” spre “mlaştina cu crocodili”, ci în pas vioi, îmi aminteşte de unele personaje pitoreşti care, simţindu-se vinovate pentru că n-avuseseră curajul sau măcar ocazia să iasă pe străzi în decembrie 1989, încercau să-şi scoată pârleala printr-o participare excesiv de activă la toate mitingurile pro- şi anti- de imediat după. Domnul Voinescu, după ce a ratat tumultoşii ani 90, când lupta politică avea într-adevăr un anumit dramatism, drumul către democraţie nefiind încă unul foarte sigur, nu mai are, din nefericire pentru el, a ne apăra decât cel mult de “crocodili” cu dinţii tociţi, precum Adrian Năstase, sub a cărui ocârmuire, ne place să recunoaştem sau nu, România a intrat în NATO, a scăpat de vize şi a avut o creştere economică importantă, sau Vadim Tudor, care nu doar că nu mai e ce-a fost, şi mai puţin decât atât, dar în curând nu va mai fi deloc.

Până la urmă, tot ce a făcut domnul Voinescu a fost să schimbe echipa, oficializându-şi transferul de la turma de erbivore la formaţia de tineret-speranţe a crocodililor.

FIRESCUL DISPREŢ

Mai toate discuţiile pe marginea lansării în politică a domnilor Cătălin Avramescu şi Sever Voinescu pornesc de la o uşoară neînţelegere: susţinătorii celor doi au senzaţia că adversarii lor critică această decizie fiind din principiu împotriva implicării directe în politică a oamenilor de presă, când de fapt reproşul care li se aduce este unul cumva retroactiv, legat de activitatea lor de până în momentul anunţului care a şi schimbat complet modul de a judeca respectiva activitate.

În fond, avem de-a face cu un paradox: deşi intrarea în politică a unor oameni cu un anumit nivel intelectual, precum analiştii sau jurnaliştii, este în sine un lucru nu doar firesc, dar chiar benefic, individual, fiecare dintre ei nu poate fi privit decât cu multă reticenţă, dacă nu de-a dreptul cu dispreţ, pentru că va plana întotdeauna suspiciunea că tot ce a făcut până atunci a fost premeditat, cu scopul de a-şi croi propria carieră de viitor politician.

“SOLUŢII”

Aşa cum după atentatele din 11 septembrie s-au găsit destui deştepţi care să susţină că principalii vinovaţi pentru prăbuşirea turnurilor gemene au fost arhitecţii lor, care le-au proiectat fără să ia în calcul ipoteza că ar putea fi vreodată folosite drept pistă de aterizare forţată pentru ditamai avioanele, după fiecare inundaţie de pe la noi apar politicieni şi jurnalişti furioşi că autorităţile nu s-au îngrijit din timp să facă de-a lungul fiecărui pârâiaş care se întâmplă să-şi iasă din matcă, rivalizând în debit cu Dunărea, nişte ziduri chinezeşti pe post de diguri rezistente la o viitură oricât de istorică ar fi ea.

Fiind şi an electoral, nu m-ar mira ca într-una din zilele astea să-l văd pe domnul Boc, de pildă, acuzându-i pe cei 322 de parlamentari ticăloşiţi că nici după atâta amar de vreme de când ne confruntăm cu asemenea dezastre nu s-au învrednicit să dea o lege prin care să interzică o dată pentru totdeauna inundaţiile pe teritoriul ţării! Lege care – în paranteză fie spus – ar avea exact aceleaşi şanse ca oricare alta din România să fie şi respectată!

DILEME

Una dintre moderatoarele talk-show-urilor de la Realitatea TV era chinuită ieri de o mare dilemă: oare politicienii care se duc în localităţile afectate de inundaţii o fac pentru a fi cu adevărat de folos oamenilor de acolo sau doar pentru a-şi face campanie electorală ieftină?

Ciudat lucru, o întrebare oarecum similară şi cu un răspuns la fel de greu de dat, mi-am pus şi eu zilele astea: oare televiziunile care transmit practic nonstop asemenea inundaţii o fac pentru a da o mână de ajutor autorităţilor şi a oferi cetăţenilor informaţii utile sau pur şi simplu pentru că este cea mai facilă cale de a obţine rating şi, prin urmare, încasări substanţiale din publicitate?

DE-AIA N-ARE MOTANUL COADĂ...

Pentru a scăpa de acuzaţiile grave legate de modul catastrofal în care au privatizat Petromul, pesediştii au recurs la o diversiune – susţinută din păcate şi de câţiva jurnalişti antenişti care se complac în a face pe... naivii – aruncând pisica moartă în curtea lui Traian Băsescu, care ar fi adevăratul vinovat, deoarece el, ca ministru în fostul guvern CDR, s-a angajat primul în faţa autorităţilor europene să facă respectiva privatizare.

Asta e ca şi cum un cetăţean care se hotărăşte – cât se poate de firesc – să-şi vândă apartamentul, şi apelează la un agent imobiliar, ar fi vinovat că acesta din urmă îi înstrăinează din proprie iniţiativă, prin diverse tertipuri, pe lângă apartament, şi mobila, ba chiar şi autoturismul, totul pe un preţ derizoriu, păgubitul neavând apoi niciun drept să-i ceară socoteală escrocului! De-aia n-are Motanul coadă: fiindcă este; de topor.

DACĂ AR VREA, S-AR PUTEA SĂ POATĂ!

În contextul discuţiilor despre o posibilă alianţă de guvernare PSD-PNL, o jurnalistă se arăta zilele trecute foarte nedumerită cum de liberalii au ajuns să-l considere pe Traian Băsescu mai periculos pentru stabilitatea democraţiei din România decât pe “eternul” lor adversar... de până acum câţiva ani, Ion Iliescu.

Păi, lucrurile sunt cât se poate de simple: dacă admitem că actualul preşedinte manifestă anumite înclinaţii autoritariste, el este mai periculos nu numai decât Ion Iliescu, ci şi decât Hitler sau Mussolini, pentru că, spre deosebire de ultimii doi, domnia sa este în viaţă, iar spre deosebire şi de primul, se află încă în funcţie. Cu alte cuvinte, dacă s-ar hotărî cu adevărat să vrea, s-ar putea să şi poată!

CU AŞA JUSTIŢIE...

Parlamentul n-a scăpat prilejul de a-şi mai da o dată, singur, un şut în fund (fără să facă şi vreun pas înainte), intrând în vacanţă şi lăsând netranşată situaţia miniştrilor anchetaţi de DNA.

Totuşi, oricât de mult mi-aş dori şi eu să-i văd pe domnii Mitrea, Năstase, Păcuraru şi Şereş aduşi în faţa instanţelor de judecată care să stabilească o dată pentru totdeauna dacă sunt sau nu vinovaţi de ceva, nu pot să nu remarc ipocrizia analiştilor şi adversarilor lor politici care, dacă nu în aceeaşi frază, măcar în cea anterioară sau în următoarea, vorbesc despre cât de prost funcţionează Justiţia din România, şi, pe de altă parte, le pretind să renunţe din proprie iniţiativă la imunitate şi să se înfăţişeze cu piepturile dezgolite înaintea unor magistraţi bănuiţi de toate relele, de la corupţie la incompetenţă, pentru a-şi demonstra nevinovăţia.

Cu o Justiţie ca a noastră, recunosc că şi eu aş ezita să mă prezint de bunăvoie la Tribunal, şi poate m-aş folosi de toate chichiţele avocăţeşti să evit acest lucru, chiar dacă aş fi judecat pentru asasinarea lui Kennedy, petrecută cu mult timp înainte de a mă naşte şi într-o ţară în care n-am călcat niciodată!