ÎNTR-O SEARĂ DE NOIEMBRIE...

De vineri, de la patru fără un sfert, criza economică a luat sfârşit! Cel puţin pentru unii, respectiv cei care, la mai puţin de douăzeci de metri de intrarea din spate a blocului meu, pe un teren unde odinioară abia încăpeau un bătător de covoare, o băncuţă şi câţiva copaci (între timp, fireşte, doborâţi cu buldozerele), s-au apucat să construiască ditamai clădirea de încă nu se ştie exact câte etaje, dar din care s-au ridicat deja vreo cinci. Gurile rele spun că principalul beneficiar ar fi nimeni altul decât Neculai Onţanu, cel pe care o grămadă de imbecili l-au ales în anul 2000 (parcă) primar al sectorului 2, l-au tot reales de atunci şi foarte probabil că luna viitoare îi vor trimite şi niscai tovarăşi de partid în Parlament din colegiile arondate. Nu ştiu dacă gurile rele au dreptate, cert este însă că edificii similare au răsărit în tot cartierul meu, pe fiecare bucăţică de spaţiu verde uitată de (pe vremea lui) Ceauşescu. În fine.

Pentru că stau foarte prost cu memoria şi-mi lipseşte cu desăvârşire noţiunea timpului, n-aş băga chiar mâna în foc, dar am impresia că lucrările au început cam pe la sfârşitul perioadei de înflorire a economiei (aia când cică duduia), vreo câteva luni au şi avansat de-a dreptul spectaculos, după care s-au oprit brusc, o dată ce criza mondială a ajuns oficial şi la noi. Şi de-atunci oprite au fost, cu degradarea corespunzătoare a ceea ce deja se făcuse, reluându-se, tot brusc şi cu mare spor, nu într-o frumoasă zi de luni din primăvara anului trecut sau măcar într-una toridă de marţi din vara acestuia, ci, cum spuneam, fix într-o aproape seară de vineri din noiembrie, că tocmai începe sezonul de vârf în construcţii! Să aibă oare legătură cu banii încasaţi de cine ştie cine pentru campania electorală a cine ştie cui?

CURSA 18

Mdaaa… Interesantă cursa de Formula 1 de la Abu Dhabi, desfăşurată duminică după-amiază. Lucrul cel mai surprinzător pentru mine, mai ales că doar ce scrisesem că nu mi-am putut alege un favorit pentru sfârşitul de sezon, dintre Vettel şi Alonso, a fost că m-am bucurat foarte mult la vestea că germanul a fost descalificat şi trimis la coada grilei de start, şi m-am necăjit pentru că în final a obţinut un nesperat loc (trei) pe podium, cu doar o treaptă mai jos decât spaniolul, care plecase al şaselea. Fireşte, ceva merite pentru această spectaculoasă progresie a avut şi Vettel însuşi, însă nu ştiu cum naiba se făcea că mai toţi cei din faţă păreau mai preocupaţi să se lase depăşiţi de el şi să intre unii în alţii decât de cursa propriu-zisă, prilejuind şi două intervenţii ale maşinii de siguranţă, speculate prompt de cei de la Red Bull.

O a doua surpriză, mai mică, a fost că nu m-am putut împiedica să ţin în continuare cu Hamilton, lucru care în cele din urmă i-a fost şi fatal, pentru că maşina sa a cedat subit, când britanicul conducea autoritar, dându-i probabil (încă) un motiv să se felicite că la finalul sezonului va părăsi echipa McLaren. Pe de altă parte… o mai fi şi după sufletul omului, pentru că bietul Button – băiat atât de bun încât principala lui grijă de-a lungul cursei a fost să nu-i încurce cumva pe Vettel şi Alonso în lupta pentru titlu – a terminat bine-mersi, pe locul patru. Tare mi-e teamă că, în lipsa unei schimbări radicale de atitudine, nu chiar peste noapte, dar măcar peste iarnă, la anul va fi umilit de noul său coechipier, Sergio Perez, şi lăsat în postura de “locotenent”. Ar fi păcat, pentru că după destrămarea “Dream Team”-ului McLaren (echipă britanică, doi piloţi simpatici şi, de asemenea, britanici), rămăsese cam singura mea speranţă la un sezon 2013 care să mă pasioneze.

"THE CHEVALIER"

…ŞI UN… SPORTIV

Nu cred să fi lipsit neapărat cuiva, însă constat că n-am mai scris cam de multă vreme despre Formula 1, deşi am tot avut de gând să comentez puţin pe marginea celei mai spectaculoase mutări a sezonului (viitor), şi anume trecerea lui Lewis Hamilton de la McLaren la Mercedes. Asta şi pentru că, din punctul meu de vedere, actuala stagiune e deja de câteva curse ca şi încheiată, lupta relativ strânsă pentru titlul mondial dintre Alonso şi Vettel – doi dintre piloţii pe care îi antipatizez cel mai tare – nepasionându-mă nici cât negru sub unghie. Deşi m-am străduit să-mi aleg un favorit dintre ei, n-am izbutit. Pe Alonso îl consider mai talentat şi măcar nu e neamţ, în schimb nutresc o irepresibilă aversiune faţă de echipa sa, Ferrari. În fine. Încă un an trist (pentru mine).

Revenind la Hamilton, trebuie să spun că i se potriveşte şi lui ceea ce notam ieri despre cei ahtiaţi după profituri băneşti, cu diferenţa, fireşte, că el (nici măcar) nu e chiar un artist (poate doar al volanului…) şi nici nu-l păştea ispita de a intra în PPDD sau PD-L. Cu toate că eu însumi, nu într-unul, ci în mai multe spre nenumărate momente de exasperare, văzând incompetenţa mecanicilor de la McLaren, ajunsesem la concluzia că lucrul cel mai bun pe care-l poate face britanicul e să plece încotro vede cu ochii, felul în care a făcut-o – refuzând cu îndărătnicie ofertele oricum extrem de tentante ale echipei care l-a crescut şi care, de bine de rău, încă mai poate rivaliza cu Red Bull şi Ferrari, pentru a le accepta pe cele ale unei echipe cu rezultate mai degrabă jalnice anul acesta, ce nu prefigurează nicidecum un viitor strălucit şi doldora de titluri mondiale, dar care l-a îngropat în bani şi promisiuni de prosperitate – m-a făcut să-i doresc fostului meu favorit un lung şir de sezoane ratate pe plan sportiv, dar, desigur, pline de satisfacţii materiale. Tare mi-ar plăcea ca la anul, aşa, de-ai dracului, McLaren să-l scoată campion mondial pe Jenson Button sau chiar pe nou-venitul Sergio Perez (un alt pilot care altfel îmi e foarte antipatic), iar Hamilton să aibă soarta lui Schumacher din ultimii ani, când a reuşit să se facă de râs la marea echipă Mercedes, nu chiar compromiţând, dar măcar umbrind serios o întreagă carieră legendară. Cu diferenţa că, la drept vorbind, Hamilton nu are a umbri decât un titlu mondial, şi ăla obţinut cam cu cântec. Cum mai spuneam cândva, tot cu referire la britanic, talentul (excepţional) nu e de-ajuns; mai e nevoie şi de ceva caracter.

NIŞTE... ARTIŞTI

Cea mai scurtă şi mai sigură cale – în afară, poate, de intrarea în politică şi mai cu seamă într-un partid mizerabil, gen PPDD sau PD-L – prin care un sau, în cazul de faţă, doi artişti pentru care nutream o mare admiraţie şi o vie simpatie îmi pot deveni peste noapte insuportabili, ca să nu spun de-a dreptul odioşi, este să se dovedească ahtiaţi după profituri băneşti. Subtila aluzie este la Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele, protagoniştii spectacolului intitulat, cu rimă şi modestie, “Caramitru-Mălăele, câte’n lună şi în stele”, de la Teatrul Naţional.

Dacă nu mai departe de aseară am putut vedea la Teatrul Metropolis, într-o sală foarte cochetă, dar cu locuri puţine, care nici arhiplină nu are cum să asigure o reţetă consistentă, o piesă de factură oarecum clasică, “Spitalul comunal” de Hristo Boicev, cu o scenografie închegată, realizată de Nina Brumuşilă, un regizor reputat, Felix Alexa şi o distribuţie fabuloasă, alcătuită din actori cel puţin la fel de valoroşi precum cei doi amintiţi, în frunte cu Răzvan Vasilescu, Valentin Uritescu, Adela Mărculescu, Marius Manole şi Marius Stănescu, biletul costând fix 21,60 lei, de câtă nesimţire (un prieten i-a spus “lichelism cultural”) trebuie să dea dovadă domnii Caramitru şi Mălăele ca să pretindă pentru un spectacol, mai degrabă de improvizaţie, fără cine ştie ce figuraţie, regie, decoruri, recuzită etc., desfăşurat în ditamai Sala Mare (probabil plină, că şi snobismul e pe măsură), nu de două ori mai mult, nu de trei ori, nu de patru, ci de aproape cinci ori, adică 100 de lei pe bilet?! Bani cu care – iertată fie-mi comparaţia, în special de către fanii lui Florin Salam şi Guţă Nuştiucum – pot să văd show-ul unei mari trupe de rock care vine în România, în cazurile fericite, o dată la 10-15 ani. Sau recitalul unei întregi orchestre simfonice de prim rang, în vreo ediţie a Festivalului Enescu. Şi să n-aud de chestia cu economia de piaţă, cererea şi oferta şi aşa mai departe, că-mi vin şi mai tare dracii!

În context, faptul că spectacolul de la Metropolis s-a dovedit până la urmă o porcărie (excepţional jucată, fireşte!), iar la “Caramitru-Mălăele…” s-o râde în hohote, cum se promite în prezentare, n-are nici cea mai mică importanţă.

ÎNTR-O FRAZĂ

După ce zilele astea, ca un făcut, m-am întâlnit întâmplător sau am vorbit la telefon (cam tot aşa!) cu câţiva cunoscuţi şi vreo doi prieteni, printre care o fostă colegă de facultate cu care nu mă mai văzusem, pesemne, încă dinaintea primei suspendări a lui Băsescu, de vreme ce s-a apucat să-mi plângă pe umăr despre nenorocirile care se petrec în ultimele luni în TVR, unde lucrează (sau cel puţin încă lucra alaltăieri), de a trebuit să-i spun iritat că din punctul meu de vedere ideal ar fi să se-nchidă şandramaua de tot şi măcar jumătate din nemernicii de-acolo să fie băgaţi la răcoare şi să li se confişte contravaloarea salariilor din ultimii patru ani ca să amuţească subit (la colegă mă refer acum) şi să o şteargă ca din puşcă aruncându-mi deja de la vreo trei metri distanţă un “mă bucur că te-am văzut, poate mai vorbim”, la care eu am completat în barbă “peste alţi cinci-şase, preferabil zece ani”, un fost tovarăş de joacă din (vechiul) cartier, băsist ca şi asta, care a rămas şocat să audă că pentru mine singurul prim pas spre o cât de fragilă reconciliere politică naţională pe care l-ar putea face laşul preşedinte al morţilor ar fi să se spânzure de-un candelabru de la Cotroceni şi trei – ba nu, patru – oameni, inclusiv cei doi prieteni, care mi-au mărturisit cu năduf că deşi votează de douăzeci de ani (cu liberalii), pe 9 decembrie vor sta acasă, am ajuns să mă întreb (o dată în plus, retoric): cât de periculos de stupizi pot fi cei din conducerea USL dacă, după patru ani de guvernare catastrofală a celei mai ticăloase şi mai corupte clici pedeliste din istoria (măcar postdecembristă a) ţării, pot săvârşi gogomănii atât de mari încât să piardă nu patru sau cinci (vechi) simpatizanţi dintr-un foc (mă refer la cei pe care-i cunosc eu personal, cu mine cu tot), dar fie şi unul singur?!

"HUNTER'S SEASON"

DESPRE (LIPSA DE) INTELIGENŢĂ

Pornind oarecum de la ceea ce am scris în postarea precedentă, mă gândeam că, în linii mari, există pe lume trei tipuri de inteligenţă:

Mai întâi este inteligenţa reală, cea de tip anticipativ. Ca să luăm un exemplu extrem, dar elocvent, un om dotat cu o astfel de inteligenţă nu va sări niciodată de la etajul trei ca să ajungă mai repede în stradă, fără a mai pierde timpul cu treptele sau ascensorul, deoarece, bazându-se pe diferite elemente, cum ar fi educaţia, intuiţia sau experienţa ALTORA, anticipează că se poate răni, chiar grav.

Urmează inteligenţa de tip empiric. Subiecţii încadrabili în această categorie nu îşi dau seama aprioric că săritura de la etajul trei le va provoca inevitabil fracturi sau măcar contuzii dureroase, aşa încât… o execută. În schimb, în urma experienţei PROPRII, nu o vor mai face ulterior. (Ca un amendament, trebuie spus totuşi că această categorie prezintă şi subdiviziuni, deoarece există oameni pentru care este necesar un număr mai mare de încercări – cu consecinţe similare – până la deplina edificare. Pentru aceştia, fracturile rezultate după prima, a doua sau a enşpea tentativă de eludare a treptelor pot fi puse pe seama neşansei sau a modului defectuos în care a fost executată săritura.)

În fine, cea din urmă este inteligenţa de tip zero sau prostia crasă. Pentru cei aflaţi în această categorie nu contează nici educaţia, nici intuiţia, nici experienţa altora şi nici măcar cea proprie, oricât ar fi de vastă. În exemplul nostru, indiferent de numărul tentativelor soldate cu accidentări (din ce în ce mai) grave, subiecţii nu vor înţelege raportul dintre înălţimea de la care execută săritura şi efectele traumatizante asupra organismului lor, aşa încât vor repeta acţiunea la nesfârşit, sperând de fiecare dată că rezultatul va fi altul.

Spuneam la început că reflecţiile de mai sus mi-au fost prilejuite de cele scrise în precedenta postare. Celor care n-au înţeles legătura le sugerez să înlocuiască exemplul săriturii de la etaj cu cel al plasării unor indivizi josnici şi/sau dovediţi (în mod repetat) drept trădători pe listele electorale ale unei formaţiuni politice. Cu acestă ocazie, vor afla şi în ce categorie se încadrează cei responsabili pentru o asemenea strategie.

ŞI VA FI CUM A MAI FOST

Nu chiar pentru multă, dar pentru ceva vreme după ce mi-a ajuns la urechile ochilor – prin intermediul unei postări de pe Facebook sau ceva, fiindcă tot nu urmăresc posturile de ştiri – că Gigi Becali se aliază cu... sau de-a dreptul se înscrie în PNL, am crezut că e pur şi simplu o glumă (la drept vorbind, bună) sau un zvon pe cât de răutăcios pe atât de nefondat (adică în adevăratul sens al cuvântului) lansat de undeva dinspre partea cea mai întunecată a forţelor băsiste. După care, când m-am convins că e o ştire adevărată (aşadar, tot în adevăratul sens al cuvântului), principala mea nedumerire a fost de ce s-au jenat peneliştii (că “liberali” îmi vine tot mai greu să le spun) să-l ia pe individ cu tot cu partid – respectiv încă vreo câteva mii de cetăţeni-suporteri ai Stelei mai degrabă confuzi decât (la fel de) mizerabili – într-o vagă alianţă de conjunctură şi au preferat să-l facă pe mârlan membru PNL cu acte în regulă. În fine.

Pe de altă parte, trecând peste elementele bizare şi mai degrabă dăunătoare (pentru mine însumi) ale personalităţii mele, cum ar fi o oarecare doză de idealism (alţii i-ar spune naivitate), şi făcând apel la toate resursele raţionale de care dispun în a înţelege aspectele pragmatice ale lumii (politice) înconjurătoare, pot să pricep că în USL e nevoie de banii grămadă pe care îi aduc personajele ca Becali, de influenţa politică sau de geniul organizator al unora ca Sorin Frunzăverde, madam Plăcintă şi cine o mai fi venit (din PD-L) în săptălunile astea de când nu mai sunt eu la curent, precum şi, eventual, de procentele electorale pe care le aduc cu toţii, admiţând fără nicio reţinere că pot fi mai numeroase decât cele care se pierd cu de-alde ăştia ca mine, scârbiţi de ce se întâmplă şi hotărâţi să nu (mai) iasă la vot. În schimb, tot la capitolul pragmatism, mă întreb dacă useliştii sunt conştienţi că dihăniile astea, o dată intrate în Parlament pe listele Uniunii, vor fi dispuse la (o nouă) trădare o dată cu primul semn că lucrurile nu stau aşa cum şi-au făcut ele socotelile.

Concret: să spunem că USL, graţie acestor personaje charismatice (?!), va ajunge într-adevăr să obţină în noiembrie un neverosimil procent de 65% din locurile din Parlament, numai că laşul preşedinte al morţilor se va opune cu îndârjire să-l desemneze pe Ponta sau pe oricare alt uselist drept premier, invocând (aiurea, ca de obicei) cine ştie ce articol din Constituţie sau pur şi simplu pişându-se pe ea. Şi îl va pune premier, să zicem, pe Răzvan Ungureanu. Păi, nu e limpede că, a doua zi după un asemenea episod, 65-ul ăla la sută va deveni vreo 44?! Pe ce mă bazez? Pe ce s-a întâmplat nu mai departe de acum doi-trei ani, când a apărut UNPR.

Şi, apropo de UNPR, zilele trecute, într-un alt scurt moment (de rătăcire) în care am nimerit pe Antena 3, l-am auzit pe un prestigios analist (militar?) explicând cu patos că – aşa răi cum îi socotim noi, naivii – uneperiştii lui Oprea şi Onţanu sunt cei care au făcut posibilă căderea lui Boc/Ungureanu cu câteva luni înainte de termen, prin luna mai, şi prin urmare e cât se poate de normal să binemerite de la patrie şi să se regăsească la loc de cinste pe listele USL. Ce pare să fi uitat dumnealui e că tot “datorită” acelor lichele – care au dezertat (deja o dată) de la PSD şi PNL (cum ar veni, actualul USL) – ne-am pricopsit cu Boc şi Ungureanu. Asta e ca şi cum i-am ridica statuie vreunui Hitler că a capitulat şi a pus capăt unui război lung şi sângeros… pe care tot el l-a declanşat! C-aşa-i românul: cu mintea scurtă (şi proastă).

"NIGHT OF THE WOLF"

UN MITING PREA ÎNDEPĂRTAT

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar am prins şi eu din relatările de pe Arena Naţională, de la marele miting al USL, exact partea în care nu nişte pedelişti, ci un analist chipurile obiectiv deplângea faptul că evenimentul a fost organizat în paralel cu Congresul PPE de la Palatul Parlamentului, în loc să se găsească o altă dată, mai liniştită.

Sincer, dincolo de faptul că, în fond, interesul meu pentru ambele manifestări a tins spre zero (venind dinspre partea cu minus), mă gândesc totuşi că momentul a fost foarte bine ales de uselişti şi doar locul mi se pare cam îndepărtat, pentru că eu aş fi făcut mitingul măcar pe la Piaţa Constituţiei sau în Parcul Izvor, nu de alta, dar ca să vadă şi să audă alde Merkel şi Barroso cu ochii şi urechile lor că există măcar câteva zeci de mii de cetăţeni în carne şi oase care nu-l mai suportă pe laşul preşedinte al morţilor, pentru că altfel, în imbecilitatea lor desăvârşită, demonstrată cu vârf şi-ndesat în perioada suspendării, înaltele feţe europeneşti şi-or fi imaginat cu adevărat că Ponta şi Antonescu sunt singurii antibăsişti din România şi că au falsificat toate cele 7,4 milioane de voturi de la referendum. Nu m-ar mira!

CUM E TURCUL…

Pe lângă faptul că m-am lămurit buştean asupra denumirii exacte a uneia dintre cele mai cunoscute şi răspândite în lumea largă specialităţi culinare turceşti, care şi la mama ei acasă se ortografiază când “kebab”, când “kebap” (eu, de pildă, pentru că n-am avut inspiraţia să stau cu ochii pe bucătar, am nimerit unul necâştigător, adică fără cartofi prăjiţi, dar tot nu mi-e clar dacă era versiunea cu “b” sau cea cu “p”), excursia la Istanbul mi-a dat prilejul să fiu martorul unui adevărat record, şi anume cel mai mare număr de gogomănii exprimat în cel mai mic număr de cuvinte, într-un înscris cu pretenţii educative. Este vorba despre textul explicativ, în limba engleză, ce însoţeşte sabia lui Ştefan cel Mare expusă, laolaltă cu tot felul de ruginituri de provenienţă incertă, în Palatul Topkapî.

Astfel, încă din prima frază, vizitatorii de pretutindeni pot citi cu mare interes, iar cei din România cu şi mai mare stupoare, că “Stephen”, care chipurile ar fi trăit (deci nu domnit) între 1457 şi 1504, este cunoscut ca “Stefan cel Mare” (scris ca atare) de români, în timp ce moldovenii (cum ar veni, de peste Prut) – pesemne un neam cu origini anglo-franceze – îl ştiu drept “Great Etienne”. Din a doua, reiese că a fost supranumit şi “Sfânt” (recte “Saint”), deoarece a alipit Moldova şi… Transilvania la teritoriul României. În final, se face oleacă de dreptate, în sensul că se recunoaşte că “românii” şi “moldovenii” vorbesc aceeaşi limbă şi “aparţin aceluiaşi grup etnic”, în schimb scribăreţul pretinde că ar exista o reală dispută între cele două ţări, fiecare pretinzând că “Stephen” provine din a lor.

Bun, am înţeles, cum e turcul şi pistolul, da’ cu sabia lu’ Ştefan cel Mare ce-au avut? Şi până la urmă cine plăteşte pentru asemenea aberaţii? Că de data asta nu pare s-o facă turcul.

O EXCURSIE (NE)OBIŞNUITĂ

Aşadar, să zicem că am de făcut o deplasare, în scop turistic, la Istanbul. Mai întâi, fix a doua zi după ce am rezervat deja biletele de avion şi camera la hotel, principala ştire (externă) la posturile de radio şi televiziune este izbucnirea (sau cel puţin escaladarea) conflictului dintre Turcia şi Siria. Rude îngrijorate, prieteni compătimitori, îndemnuri la renunţare etc. În plus, cu două zile înainte să plec, are loc (şi) în România premiera filmului “Taken 2: Teroare în Istanbul”. Prefer să nu-l văd!

Fără să fie un eveniment apărut peste noapte, aflu cu surprindere că (şi) anul acesta turneul campioanelor la tenis se desfăşoară pe o arenă din Istanbul. E adevărat, până să înceapă, eu sunt înapoi în Bucureştiul drag şi natal unde nu se întâmplă (niciodată) nimic de genul ăsta. În schimb, cu o şi mai mare uimire, frizând de-a dreptul stupoarea, în chiar preziua plecării, realizez (presupunând că aflasem la un moment dat) nu doar că naţionala noastră de fotbal e în aceeaşi grupă cu Turcia în preliminariile CM, dar şi că primul meci are loc la Istanbul… chiar la ora la care avionul meu decolează spre casă.

Pentru că n-aveam oricum nicio îndoială că fix în cele trei zile cât voi lipsi eu din localitate/ţară/faţa televizorului e musai să se întâmple măcar una dintre, dacă nu toate chestiile “tradiţionale” – respectiv, un eveniment crucial în politica internă, o cădere spectaculoasă a bursei din New York (ceea ce s-a şi întâmplat, săptămâna cu pricina fiind cea mai proastă din ultima jumătate de an sau aşa ceva!) sau o manifestare sportivă de mare anvergură (plus alt gen de întâmplări asupra căruia voi reveni) –, verificasem din timp programele TV şi site-urile de specialitate, constatând cu bucurie şi mirare că mă întorc până la marele meci România-Olanda. Despre ăla cu Turcia nu găsisem nimic. Măcar am reuşit pentru câteva clipe să văd stadionul din avion! Pe bune! Plus că – tot conform unei stranii tradiţii – rezultatele pozitive ale favoriţilor mei apar (numai) când eu nu-i urmăresc în direct.

Vorbeam mai devreme şi despre alte întâmplări care trebuie neapărat să se petreacă atunci când nu sunt acasă, deşi prezenţa mea e (imperios) necesară. Ei bine, una dintre ele este verificarea instalaţiilor de încălzire, care se face în fiecare an înaintea sezonului rece. În urmă cu vreo lună, pe la jumătatea lui septembrie, când a apărut anunţul că în ziua de…, la ora… se dă drumul la apă pe coloană, nu mi-a venit să cred că nici măcar bilete la teatru nu aveam la momentul Z: eram liber şi nerăbdător să scap de-o grijă. Mai uşor mi-a venit să cred că nici în ziua respectivă, nici în următoarele săptămâni, verificările n-au avut loc, până, fireşte, fără niciun avertisment prealabil, în alea trei zile cât am lipsit. Din fericire, am avut inspiraţia să pun un ditamai vasul sub caloriferul cu (cele mai mari) probleme, vas pe care când m-am întors l-am găsit plin până la buză! Cam în aceeaşi ordine de idei, tot în cele trei zile au început şi lucrările de reabilitare a terasei blocului, amânate nu de o lună, ci de vreo zece ani!

Iar dacă toate cele de mai sus au un aer de nostimă anecdotă, pot să adaug în încheiere că, foarte probabil (deşi…), niciuna din coincidenţele amintite nu ar fi avut loc dacă aş fi plecat la începutul lunii septembrie, aşa cum planificasem iniţial. Atunci însă, cu numai câteva zile ÎNAINTE (măcar atât!) de a face rezervările, a survenit… un deces în familie.

P.S. Nu ştiu dacă am menţionat (vreodată) că, de-a lungul unui an, astfel de scurte absenţe sunt în număr de cel mult trei sau patru, cu tot cu excursiile pe plan intern, în rest până şi biroul meu – în care lucrez aproape zilnic, de luni până vineri (dar mai adesea joi), între un minut şi paisprezece ore – aflându-se la domiciliu.

DIN BOC ÎN PONTA

După vreo lună şi jumătate în care nu m-am mai uitat (aproape) deloc la (televiziunile de) ştiri, au fost suficiente ieri trei minute accidentale, repartizate în două tranşe, pe parcursul unui sfert de oră, ca să mă enervez cumplit şi să mă întreb ce hal de premier mai e şi ăsta cu care ne-am pricopsit şi riscăm să rămânem pe cap ani de zile, dacă după cinci luni de mandat – în care, printre altele, a purces cu entuziasm şi generozitate la reîntregirea salariilor ciuntite de predecesor – şi după două de când a efectuat o mult trâmbiţată rectificare bugetară, descoperă (sau are nesimţirea să ne spună!) abia acum, cu numai o lună înainte, că pentru ultimele patruzeci şi cinci de zile ale anului nu există bani pentru una-alta (spitale, pensii...), din cauză că… vechiul guvern nu i-a prevăzut când a întocmit bugetul pe 2012!

Iar când până şi un (alt) individ de o stupiditate absolută, precum fostul ministru de Finanţe, Ialomiţianu, sesizează aberaţia unei asemenea declaraţii, încep să am serioase temeri că voi ajunge cât de curând să-l regret chiar şi pe Emil Boc, cel mai jalnic prim-ministru din istoria României. De până acum!

DINTRE SUTE DE CANALE…

Nu ştiu alţii, dar cu siguranţă cititorul meu fidel a remarcat că de o bucăţică de vreme n-am mai scris nimic despre politică. Motivul e simplu: fără să-mi fi propus în mod special – ba chiar, în ultimele zile, făcând eforturi, deocamdată destul de timide şi cu desăvârşire zadarnice, să revin la (a)normal –, de mai bine de o lună, cam de când s-a terminat vârful nebuniei cu referendumul de demitere a laşului preşedinte al morţilor, pur şi simplu nu mai suport să văd, fie şi pentru câteva clipe, faţa vreunui politician, analist, jurnalist ş.a.m.d. Cum spun personajele de prin filmele americane, cu ocazia asta am aflat şi eu cum trăieşte celalată jumătate a poporului (vorba vine, cred că bate spre 90%!), aia care nu urmăreşte ştirile şi nu se uită la talk-show-uri.

Uşor paradoxal, în urma acestui – să zicem – experiment, n-am citit nici mai multe cărţi, n-am vizitat nici mai multe muzee, n-am fost nici la mai multe concerte de muzică clasică sau spectacole de operă, ba nici măcar n-am văzut mai mult sport la televizor! Cu toate astea – şi aici voiam să ajung – într-una din zile, cuprins de un soi de plictiseală soră cu somnul şi verişoară cu moartea, m-am pomenit că am chef să văd ceva pe History Channel. În timp ce butonam de zor ca să descopăr în ce cotlon al grilei aruncasem programul, mă simţeam atât de avid de un strop de istorie, încât nici nu conta ce emisiune se va nimeri: despre Imperiul Roman, despre cel Otoman, despre Egiptul Antic, despre ostrogoţi, vizigoţi, daci, incaşi, chinezi, Paleolitic, Evul Mediu, Renaştere, ba chiar şi despre Al Doilea Război Mondial, pentru care, cel puţin pe vremea când mă mai uitam şi eu cu regularitate, posturile educaţionale făcuseră o adevărată fixaţie.

O baftă care în general nu mă caracterizează a făcut să comut nu în mijlocul unui documentar, pe care să regret că nu-l văzusem de la capăt, ci chiar în clipa când începea unul. Atât doar că era despre… crocodili. Nu, nu despre istoria crocodilului – cum a apărut el pe pământ sau ceva – ci, mai precis, despre un vânător de crocodili. Adică despre un nene care se ocupă cu uciderea crocodililor. În cele câteva minute cât – mai degrabă paralizat de uimire şi incapabil să mânuiesc telecomanda – m-am uitat, am înţeles că nu trata nici măcar ISTORIA personală a individului, care individ nici nu era vreun vestit ISTORIC pasionat (şi) de căsăpirea crocodililor. Pesemne că la History s-au epuizat deja mileniile de istorie în anii în care eu mă uitam (doar) la televiziunile de ştiri, aşa că acum s-a trecut la o altă obsesie a posturilor educaţionale din vremea când eram eu (mai) tânăr şi Steve Irwin încă în viaţă. Urmează rechinii.

După ce mi-am mai venit în fire şi, străfulgerat de un gând, chiar am verificat din nou, constatând că într-adevăr nu sunt nici pe National Geographic, nici pe varianta lui Wild, nici pe Viasat Nature, nici pe Animal Planet şi nici pe vreun (alt gen de) Discovery “generalist”, am reînceput să butonez, oprindu-mă, tot pentru câteva clipe, chiar pe National Geographic, unde, în mod ironic, tocmai se difuza un documentar despre… (istoria) Google.

Ca să nu ajung să aud voci şi să-mi imaginez că e cineva care-şi bate joc de mine, am preferat să comut (înapoi) pe Eurosport.

O CHESTIUNE DE PRINCIPIU

Deoarece după (pen)ultima mea postare, cea de joi (cum trece timpul!), tot s-a găsit cineva să mă acuze de meschinărie, fiindcă fac atâta caz că a trebuit să achit aiurea o convorbire telefonică de 11 minute, care de fapt trebuia să fie inclusă în abonament şi care, în paranteză fie spus, a reprezentat aproape o treime din contravaloarea întregii facturi pe luna respectivă (!), mă văd nevoit să precizez că era vorba despre o chestiune de principiu.

Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un (alt) funcţionar de la Vodafone, la fel de dibaci ca şi cititorul meu, care atunci când am reclamat că mi s-au şters, hodoronc-tronc, nişte (multe) puncte de fidelitate, a făcut imprudenţa să-mi atragă atenţia că, transformate în bani, punctele acelea nu însumează decât vreun euro şi ceva, adică, vezi Doamne, o nimica toată. Prima mea reacţie, după ce mi-am revenit din stupoare şi am reuşit să mă stăpânesc să nu-l bag în… seamă, a fost să-i dau dreptate, în mod ironic, spunându-i însă că, de vreme ce, într-adevăr, un euro şi ceva nu reprezintă decât un mizilic la nivelul cifrei de afaceri a companiei, aştept ca respectivul euro şi ceva să mi se dea (cât mai des) în plus, fără să am dreptul la el, nicidecum să mi se fure. După care am ţinut să subliniez, pentru cazul în care convorbirea era – aşa cum fusesem avertizat – înregistrată “în vederea îmbunătăţirii serviciilor… bla-bla-bla”, că dumnealui, Cutare Cutărescu, marele funcţionar cu IQ de bursuc, a recunoscut în numele Vodafone că treaba aia cu punctele de fidelitate e un soi de batjocură la adresa clienţilor (vechi), de vreme ce contravaloarea lor e aşa anemică.

În încheiere, pentru toţi ăştia ca el, care pricep mai greu, menţionez încă o dată că e vorba despre o chestiune de principiu.

"SPIDERS"

PROSTIE SAU TICĂLOŞIE?

Pe sistemul “cred că am mai spus-o cândva, iar dacă nu, o să repet”, de fix enşpe ani de când sunt client, carevasăzică fidel, al companiei Vodafone, timp în care să tot fi făcut vreo cinci-şase, poate şi zece schimbări de plan tarifar, nu încetez să mă minunez de modul pervers cum realizează cei de-acolo operaţiunea, întrebându-mă de fiecare dată dacă e pe bază de ticăloşie premeditată sau doar pentru că inteligenţa lor, şi-aşa precară, de biete fiinţe omeneşti e neputincioasă în faţa sofisticatelor programe de calculator care o realizează mai mult sau mai puţin automat.

Ce se întâmplă?... De-un par egzamplu, foarte asemănător cu realitatea, să spunem că am un abonament cu 60 de minute naţionale şi trec la unul – corespunzător mai scump – cu 120 de minute naţionale. Şi să mai spunem că am ca dată obişnuită de facturare ziua de 1 a fiecărei luni, iar cererea de schimbare am făcut-o pe-un 20. Până în urmă cu ceva vreme (respectiv, inclusiv penultima oară când am făcut eu o schimbare), operaţiunea stranie pe care o voi descrie în cele ce urmează se petrecea prin “fracturarea” abonamentului, începând cu ziua cererii, în timp ce acum s-a simplificat, astfel încât noul abonament devine, teoretic, activ chiar de la următoarea dată de 1 (ora 00.00), până atunci ducându-l la capăt pe cel vechi.

Am spus “teoretic”, deoarece, din motive care, cum recunoşteam, îmi scapă, în ultima zi de abonament vechi, m-am pomenit având, în avans, un fragment de o zi din abonamentul nou. Exemplificare: pentru că eu, cum mi se întâmpla frecvent, nu consumasem toată luna din cele 60 de minute naţionale decât 40, în ultima zi, pe data de 31, puteam da un telefon de 20 de minute fără să fac “adiţionale”. După care, pe 1, intrau în vigoare cele 120 de minute naţionale din noul abonament, pe care să le gestionez cum am eu chef de-a lungul lunii. Simplu şi logic, numai că, în ziua de 31 cu pricina, m-am pomenit că mai am la dispoziţie numai 4 minute, reprezentând cota parte din, cum ar veni, viitorul abonament cu 120 de minute pe lună (adică 4 pe zi). Aşa, hodoronc-tronc. Chiar şi dacă ora mea de sfârşit/început de abonament n-ar fi fost 00.00, ci, să spunem 14.23, normal ar fi ca până la 14.23 să beneficiez de TOATE minutele (“economisite”) din vechiul abonament, iar de la 14.23 să intre în vigoare TOATE minutele din noul abonament. Cu schimbarea de tarif aferentă.

Fireşte că, la bafta mea, taman în ziua aceea fatidică de 31 am avut de dat un telefon de vreo 15 minute. Ghiciţi ce! Cu toate că nu-mi consumasem cele 60 de minute din vechiul abonament (mai aveam la dispoziţie 20, vă amintiţi?) şi cu toate că trecusem la unul mai scump şi mai generos, cu 120 de minute (care cu siguranţă îmi vor prisosi mai mereu), m-am trezit că sunt facturat pentru cele 11 minute “adiţionale”. Cât de absurdă/tâlhărească din partea Vodafone este chestia asta?!

P.S. Pentru cârcotaşii care se întreabă de ce dracului am trecut la un abonament cu mai multe minute incluse, deşi am recunoscut că mi se întâmpla frecvent să-mi prisosească şi minutele de la cel vechi, fac următoarele precizări:

1. N-are de ce să vă frece pe voi grija.

2. Am avut eu motivele mele.

(EURO)SPORT

Vorbeam ieri despre foarte prostul obicei al Eurosport de a transmite în direct competiţiile de la început până… aproape de sfârşit, adică tocmai fără marea finală, situaţie întâlnită nu doar la snooker, ci şi la sporturi mai populare, cum ar fi tenisul. După ce se alocă zi de zi ore în şir, uneori de-a lungul a două săptămâni, pentru fazele inferioare, fix la momentul culminant apare de nicăieri o altă transmisiune socotită drept mult mai importantă. De obicei e vorba de o cursă (obscură) de ciclism, gen Turul Québecului, dar încă şi mai enervantă este pasiunea diriguitorilor postului pentru sporturile exotice.

Nu mai departe de săptămâna trecută, de pildă, turneul “meu” de snooker (ce e drept, tot o disciplină cam exotică!) a fost puternic perturbat de nu ştiu ce mare competiţie de… cricket. Bun, la urma urmelor, să spunem că e şi ăsta un (fel de) sport, de sorginte britanică, deci europeană, dar de unde până unde atâtea meciuri de fotbal AMERICAN şi, mai ales, AUSTRALIAN la un canal ce se intitulează, totuşi, EUROsport?! La acestea se adaugă transmisiuni exhaustive de la tot felul de competiţii de fotbal-fotbal, de-al nostru, însă la niveluri despre care nici n-am bănuit că pot exista, cum ar fi Campionatul Mondial de fotbal feminin pentru sportive sub 17 ani! Sau un fel de Ligă a Campionilor Europeni pentru echipele de juniori! Să zicem că meciurile din campionatul Poloniei (!) şi cel al Germaniei ar mai avea un sens, chit că nu sunt deloc pe gustul meu…

În condiţiile astea, e superfluu să mai spun că absolut toate sporturile – în fapt, numai vreo trei sau patru la număr – care mă interesează pe mine sunt persecutate cu regularitate în favoarea celor de mai sus şi altora similare. Iarna, de exemplu, dacă o probă de schi alpin se desfăşoară la aceeaşi oră cu o întrecere de sărituri cu schiurile, de schi fond, de bob, de sanie, sau chiar de... snowboard, prioritate are oricare dintre acestea din urmă. Asta, fireşte, dacă nu cumva e în plină desfăşurare vreun campionat regional de curling, care să le eclipseze pe toate.

(ALŢI) DOI PAPAGALI

Aseară, după ce că eram eu deja cătrănit atât de ceea ce se întâmplase în cursa de Formula 1 din Singapore – unde maşina lui Lewis Hamilton a cedat (din nou) hodoronc-tronc în timp ce britanicul se afla pe prima poziţie, cu mari şanse de a câştiga şi a mai recupera în clasamentul general câteva puncte bunicele din distanţa faţă de Alonso – cât şi de faptul că, în conformitate cu o penibilă tradiţie, la care mă voi mai referi în zilele următoare, canalul Eurosport, după ce transmisese (de bine de rău) în direct (mai) toate meciurile (importante) din fazele inferioare ale turneului de snooker de la Shanghai, difuza sesiunea decisivă a finalei într-o înregistrare şi-aşa trunchiată, un fel de “amplu rezumat”, cei doi comentatori – altminteri pricepuţi şi de obicei (relativ) simpatici – s-au apucat încă din debut să facă pe misterioşii în legătură cu deznodământul, dar cam în maniera lui Benny Hill din scheciul acela în care personajul masculin nu vrea să afle scorul final al unui meci de fotbal pe care se pregătea să-l urmărească într-o reluare, iar nevasta, respectându-i – după mintea ei – dorinţa, nu-i spune decât că... nu se marchează niciun gol.

Aşa şi cu papagalii ăştia, pe numele lor nu Coco şi Fifi sau Stan şi Bran, ci Daniel Bontea şi Marius Ancuţa (sau invers?), care după ce au repetat de câteva ori că nu vor să strice plăcerea celor care s-au abţinut să se intereseze pe internet cum s-a sfârşit partida, i-au dat înainte că a fost una fenomenală, “de colecţie”, cu nemaipomenite răsturnări de scor şi încheiată în joc decisiv! Asta în condiţiile în care la finalul primei sesiuni şi a transmisiunii în direct de pe Eurosport, scorul era 7-2 (!) în favoarea favoritului meu, englezul Judd Trump, care ar mai fi trebuit să câştige doar trei jocuri, finala desfăşurându-se pe sistemul “cel mai bun din 19 jocuri”, respectiv “primul la 10”.

Ca să nu aflu prematur din gurile slobode ale nătărăilor noştri şi care a fost câştigătorul, am preferat să urmăresc restul înregistrării cu coloana sonoră originală, în limba engleză, comentatorii britanici având bunul simţ să relateze ca şi cum meciul ar fi fost în direct (dacă nu cumva îşi înregistraseră comentariul chiar la ora desfăşurării lui.) Acum, nu ştiu dacă pe Bontea şi Ancuţa chiar nu i-au dus tărtăcuţele să facă la fel, sau au vrut să se răzbune (pe telespectatori) pentru că şi duminica lor a fost ruinată, trebuind să vină în studio la orele serii pentru o simplă înregistrare. Cert e că au reuşit să mă umple de nervi.

P.S. Nu cred că mai e cazul să menţionez că victoria (cu 10-9) a fost obţinută de scoţianul John Higgins, adversarul favoritului meu.


P.P.S. Paranteza din titlu e cu referire la ăştialalţi doi papagali, tot de la Eurosport.

"ONE WITH THE WORLD"

UN MECI CIUDAT

Abia ce spuneam ieri că nu-mi (mai) pasă nici cât negru sub unghie de soarta echipelor româneşti de fotbal (în cupele europene), că m-am pomenit urmărind cu sufletul la gură victoria lui CFR Cluj (formaţie care de când a început să se afirme pe plan intern a reuşit să detroneze într-un clasament personal al antipatiei inamicele mele de-o viaţă Rapid şi Steaua!) la Braga cu 2-0.

După cele nouăzeci şi vreo trei de minute, mă gândeam totuşi, cu luciditate, la ce meci bizar asistasem de fapt: unul în care “ai noştri” au evoluat mult peste condiţia unei echipe româneşti, apărându-se nu doar cu (tradiţionalul) stoicism (ca să nu-i spun disperare), ci şi organizat şi contraatacând în multe rânduri temeinic, cu destule pase consecutive reuşite, dar în care, pe de altă parte, gazdele, dincolo de posesia zdrobitoare şi foarte adesea complet nerelevantă, de 65%, au şutat spre poartă de 35 de ori (!) şi PE poartă de 23 de ori (!!!), portarul clujenilor scoţând în mod absolut miraculos cel puţin cinci-şase, dacă nu spre zece şuturi… imparabile. În concluzie: o victorie meritată(?!)

K ROMÂNII

Nu ştiu cum naiba se face că, la fel ca aseară în meciul de la Madrid, dintre Real şi Manchester City, când gazdele au dominat autoritar întreaga primă repriză, expediind şaisprezece şuturi spre poartă faţă de unul singur al oaspeţilor (!), după care, în cea de-a doua, au încasat, tot împotriva cursului jocului, un gol ciudăţel, au egalat, s-au văzut din nou conduse cu 2-1 în minutul 85 (!), pentru ca într-un final fabulos să răstoarne scorul şi să învingă cu 3-2, ditamai echipele engleze, favoritele mele, arată, în mai toate confruntările cu (şi mai) marile forţe ale continentului, fix la fel de jigărite, naive şi norocoase-doar-până-la-un-punct ca amărâtele echipe româneşti în acelaşi gen de confruntări!

Cu diferenţa, pentru mine, că de soarta alor noştri nu-mi mai pasă de multă vreme nici cât negru sub unghie, în timp ce pentru eşecurile englezilor – poate paradoxal – încă îmi mai fac mult sânge rău.

NEAM DE SCHIORI

Trebuie să mărturisesc din capul locului că nu sunt un practicant al sporturilor de iarnă, cu toate că an de an urmăresc la televizor – cu un interes depăşit poate numai de cele pentru hocheiul din NHL, cursele de Formula 1 şi fotbalul din Premier League – întrecerile de schi alpin din cadrul Cupei Mondiale, iar din patru în patru ani pe cele de la Jocurile Olimpice. În plus, n-am nici cea mai vagă idee cum au fost create pârtiile din ţările (europene) cu tradiţie în domeniu, gen Austria, Elveţia, Italia sau Franţa.

În urmă cu vreo două săptămâni însă, am fost pur şi simplu şocat de ceea ce am văzut la Poiana Braşov, unde, cu o frenezie pe care nu mă aşteptam s-o (mai) întâlnesc pe meleagurile noastre, se lucrează de zor la amenajarea unor (noi) pârtii, însumând – din câte am citit ulterior pe o pancartă – peste 20 de kilometri! Ei bine, imaginea este absolut dezolantă, de parcă întreaga zonă ar fi fost devastată de incendii sau alunecări de teren. Traseul turistic din staţiune până sub Vârful Postăvaru, de pildă, care odinioară se parcurgea, în cea mai mare parte a lui, prin pădure, acum intersectează la fiecare pas ceea ce pare a fi o vastă reţea de drumuri forestiere circulate de tot felul de vehicule utilitare şi străjuite de stâlpi metalici destinaţi – am presupus eu – instalaţiilor de zăpadă artificială. E adevărat că n-am mai ajuns de foarte multă vreme în Poiană (nici) iarna, dar, în timp ce înghiţeam praful ridicat de jeepuri şi camioane, încercam să-mi imaginez ce nebunie trebuie să fi fost în ultimii ani pe vechile pârtii, dacă deveniseră neîncăpătoare?! Al dracului neam de schiori ce suntem şi noi! În aceste condiţii, nu înţeleg totuşi cum de o mulţime de pensiuni şi hoteluri aveau lacătul pus şi afişe conform cărora erau scoase la mezat!

Nu ştiu exact cine o face (deşi am o bănuială), dar investiţia  (inclusiv într-o grămadă de noi instalaţii de transport pe cablu şi în amenajarea unui lac artificial!) mi se pare uriaşă şi, din punctul meu de vedere, demnă de multe alte cauze mai bune, cum ar fi, de pildă, reconstrucţia Cabanei Cristianu Mare, arsă în urmă cu deja aproape un deceniu. Ce e drept, zona în care se afla se asortează acum de minune cu restul peisajului, fiind la fel de deprimantă!

NOU… DIN NOU

Nu ştiu câte săptămâni sau chiar luni de muncă asiduă a unei vaste echipe de graficieni şi tot soiul de alţi experţi în IT necesită schimbarea imaginii unui post de televiziune pentru a deveni “mai dinamică şi mai modernă, bazată pe o grafică în culori vii, puternice şi pe elemente dinamice, în acord cu evoluţia [postului] din ultimul an şi cu standardul la care acesta a ajuns”, însă după o foarte trâmbiţată campanie de radicală înnoire, noua siglă a canalului de filme Pay-TV al RCS & RDS a constat (iniţial) în scriere numelui său, “Digi Film”, în două (non)culori, respectiv “Digi” cu negru şi “Film” cu alb.

După care, foarte curând, gogomanii ăia de mari specialişti, plătiţi probabil regeşte, au constatat în direct şi la o oră de vârf că la filmele a căror imagine nu umple întregul ecran, fiind încadrată sus şi jos de câte o bandă neagră, cuvântul “Digi” nu se vede, fiind negru pe negru, astfel încât, rapid, după o muncă de numai câteva ore sau cel mult zile, au înnoit încă o dată imaginea postului, dar pe şest, noua combinaţie de culori vii şi puternice fiind argintiu cu alb.

Iar ca să-şi confirme şi “evoluţia din ultimul an” şi “standardul la care a ajuns”, cea dintâi premieră cu (şi mai) proaspăta siglă a fost un film din 2012 preluat pesemne direct de pe internet, cu tot cu subtitrarea fără diacritice!

PE FACEBOOK

Ca să nu rămân mai prejos decât vânzătoarele adolescente de la minisupermarketul din spatele blocului, pe care într-o bună zi le-am auzit vorbind cam agramat, dar cu însufleţire şi chiar un soi de încântare chicotindă şi oarecum misterioasă despre conturile lor de Facebook, în urmă cu… să tot fie un an, dacă nu de-a dreptul doi sau deja, la cum trece de la o vreme timpul, trei, mi-am făcut şi eu unul, care de atunci s-a populat pe diverse căi cu exact 560 de “prieteni”, ceea ce înseamnă de vreo sută de ori mai mulţi decât cei reali, cu menţiunea că niciunul dintre aceştia din urmă nu se numără printre ei.

Ideea de la care am pornit şi la care de altfel m-am şi mărginit a fost aceea de a “socializa” cu oameni având preocupări similare, dar şi, mai ales, de ce să nu recunosc?, de a-mi promova oleacă blogul, aşa încât imensa majoritate a celor 560 e alcătuită din persoane interesate în primul rând de politică (bloggeri, jurnalişti, analişti, însă, cu vreo două-trei excepţii, nu şi politicieni!), apoi de film, teatru şi literatură, de unde şi cele două contingente de (tineri) actori, respectiv (mai puţin tineri) scriitori. Cum s-ar spune, oameni (relativ) educaţi, între care, de pildă, cele două tinere vânzătoare sus-menţionate nu prea şi-ar fi găsit locul.

Ei bine, cu toate că – uşor paradoxal – cei 560 nici măcar nu reprezintă o sumă impresionantă în comparaţie cu MIILE de prieteni (cu sau fără ghilimele) pe care le au chiar mulţi dintre ei, ori de câte ori mi se întâmplă să nu-mi accesez contul câteva zile – fie din lipsă de chef, fie (ca acum) pentru că am fost plecat din localitate –, când în sfârşit o fac găsesc un număr uriaş de “notificări”, uneori şi de ordinul zecilor! După ce, în prima fază, mă entuziasmez, imaginându-mi, cu naivă infatuare, că sunt “like”-uri date la articolele mele, mă dezumflu brusc, deoarece, cu excepţia a cel mult două-trei anunţuri legate de diferite acţiuni, eventual chiar culturale, absolut toate celelalte sunt invitaţii la tâmpenii (jocuri?!) de genul Zynga Slingo, The Ville, Bubble Safari, Lost Bubble, Hidden Chronicles, ChefVille, Diamond Dash, Magic Land, Barn Buddy, Buggle, Birthday Calendar 2012, Solitaire Blitz, Armies Of Magic, Bingo Blitz, Zynga Poker, Township, Astro Garden, FarmVille (2)… ş.a.m.d., ceea ce spune multe despre timpul liber în exces şi adevăratele preocupări ale românilor. Mă întreb cum dracului ar fi fost dacă aveam şi eu nu cinci sute, ci patru-cinci mii de prieteni, şi nu recrutaţi cu mare grijă dintre “oamenii serioşi”!

"DOMINO THE DESTITUTE"

POATE (ŞI) DE-AIA…

Chiar nu ştiu dacă or fi ţinut-o aşa toată emisiunea, că nu m-am uitat decât vreo două minute, cât am făcut trecerea de la o transmisiune de tenis la una de fotbal, dar aseară iarăşi se văicărea cineva de mama focului pe Antena 3, la Sinteza Zilei, că românii nu-şi “apără” votul din 29 iulie, ieşind, de pildă, să se învârtă în jurul cozii şi al Palatului Cotroceni alături de nimeni altul decât senatorul din păcate liberal Ioan Ghişe, cel care nu a mai fost atât de intens mediatizat, hăt, de pe vremea când, alături de alt măscărici, peremistul Gheorghe Funar, lansase un fel de proiect de lege conform căruia ziarele şi televiziunile ar fi trebuit obligate să acorde spaţiu egal ştirilor “negative” şi celor “pozitive”.

Păi poate tocmai de-aia nu ies, fraţilor, că mai sunt unii care-şi amintesc şi altceva decât ce-a făcut sau n-a făcut laşul preşedinte al morţilor! Şi poate n-au uitat nici că acelaşi Ghişe recidiva după vreun an, iniţiind “Legea jurnalistului”, cu prevederi restrictiv-punitive dintre cele mai aberante îndreptate împotriva celor care-l promovează acum ca mare campion al luptei anti-băsiste duse până-n pânzele albe. Sau că într-o vreme îi mersese buhul de fost colaborator al Securităţii, ceea ce, între noi fie vorba, îl face numai bun pentru Antena 3.

Într-un alt minut, cât am trecut înapoi la tenis, că mă plictisisem (şi) de fotbal, am apucat să mai văd pe cineva revoltat că laşul preşedinte al morţilor tace adânc de câteva zile, în loc să spună, să răspundă, să facă, să dreagă…

Eu aş zice doar atât: nu-l pomeni pe dracu, că îl vezi la faţă! Din punctul meu de vedere, ar fi minunat ca individul să-şi prelungească această absenţă din spaţiul public cel puţin până la sfârşitul lui 2014, când i se termină mandatul. Ar fi aproape ca şi cum referendumul ar fi fost încununat de succes. Dar, desigur, eu nu sunt jurnalist sau analist rămas în pană de subiecte şi nevoit să lungesc la nesfârşit pelteaua “dezvăluirilor” despre dihăniile de la CCR.

P.S. Mă gândeam la un moment dat, în vâltoarea evenimentelor din ultimele săptămâni, că probabil până şi Ceauşescu – care în delirul său paranoic era ferm convins, chiar şi în decembrie ‘89, că poporul îl adoră – ar fi plecat de bunăvoie, dându-şi demisia, dacă s-ar fi pomenit cu dovada cât se poate de limpede că 7,4 milioane de români nu-l mai vor. Ăstuia de-acum însă am convingerea că nici prin cap nu-i trece s-o facă.

CVORUMUL ŞI CANICULA

Zilele trecute, în timp ce bântuiam, din plictiseală şi scârbă de televizor, prin cotloanele mai puţin frecventate (de mine) ale internetului, am dat peste un articol din “Gândul”, semnat Lelia Munteanu şi intitulat, pesemne autocritic, “Prostia care doare”. Dintre multele lucruri de-acolo cu care n-am fost de acord şi puţinele cu care am fost, mi-a atras atenţia în mod special unul pe care mai degrabă nu l-am înţeles. Referindu-se la incapacitatea useliştilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru eşecul referendumului, autoarea spune, printre altele: “USL dă vina pe vreme (deşi canicula ar fi favorizat-o, dacă n-ar fi existat cvorum)…”.

Trecând peste… inadvertenţa (de) logică – pentru că, din păcate, cvorumul A EXISTAT, aşa încât, în măsura în care ar fi vreo legătură între cvorum şi caniculă, USL pare îndreptăţită să pretindă că respectiva caniculă a DEfavorizat-o – şi luând de bună teoria cel puţin bizară, dacă nu absurdă, conform căreia condiţiile meteo influenţează (decisiv) scorul unui scrutin, rezultă din citatul menţionat că pentru USL ar fi fost încă şi mai rău să NU fie caniculă. Cu alte cuvinte, dacă 29 iulie ar fi fost o zi de vară “cu valori termice încadrate într-un regim normal” – vorba celor de la ANM –, prezenţa la urne ar fi fost şi mai slabă!

Probabil că, în viziunea jurnalistei, adversarii laşului preşedinte al morţilor sunt nişte masochişti, cărora le face plăcere să iasă din case la 40 de grade. La 25-30, ar fi stat şi ei, ca tot băsistul, la televizor, îngroşând rândurile “boicotiştilor” (vii sau morţi). Sau poate îşi imaginează că e mai tentant şi mai la-ndemână pentru oameni să voteze în secţiile speciale din staţiunile de la munte sau de pe litoral, unde s-au refugiat să scape de vipie, decât la şcoala de-alături, unde sunt arondaţi. Ori s-a gândit că, de n-ar fi fost caniculă, ar fi fost cu siguranţă furtună, fenomen încă şi mai descurajator pentru electorat. Sau… Alte variante n-am fost în stare să găsesc, că de-aia am şi recunoscut că nu înţeleg ce-a vrut să spună cucoana. Dar sunt deschis la sugestii…

“ASPAZIA”

Chiar şi fără să mă fi uitat în ultima vreme mai mult de cinci-zece minute pe seară la televiziunile de ştiri, mi s-a acrit până peste cap de toate “dezvăluirile” despre dihăniile de la Curtea Constituţională, în frunte cu (aproape) vietatea a cărei denumire ştiinţifică este Aspazia Cojocaru. Nu doar că sunt cu desăvârşire tardive, fiindcă “mortul” de la Cotroceni nu se mai întoarce (în garaj), şi au aspect de execuţie publică, dar în general sunt lucruri până la urmă banale, fără alt interes decât unul mai degrabă monden, şi care la o cercetare mai atentă mă tem că se potrivesc la cel puţin trei sferturi din personajele publice din România, recrutate din rândurile foştilor activişti comunişti, securişti, informatori, infractori de drept comun şi aşa mai departe. (Celălalt sfert s-a corupt pe parcurs.) În plus, mi se pare deplasat să vorbim acum de (numai) şase ticăloşi, care au votat pentru invalidarea referendumului, şi de trei eroi demni de statui în Piaţa Universităţii pentru că au făcut “opinie separată”. E suficient să mă uit la vajnicul (şi veşnicul) fesenisto-pedeseristo-zaharisit Ion Predescu şi să nu mai ştiu care sunt ăia buni şi care ăia răi!

Revenind la Aspazia, înţeleg în urma virulentei campanii de presă pe care o susţine Antena 3 că ea este de departe cea mai nenorocită, mai ceauşistă, mai securistă, mai infractoare, mai coruptă, mai babă şi mai urâtă dintre dihăniile de la CCR. Absolut de acord. Numai că ea n-a fost promovată acolo nici de pedelişti, nici de laşul preşedinte al morţilor personal şi nici măcar de alde Barroso, Merkel sau Gitenstein, ci practic de… USL (mai precis de PSD, înainte să se fi aliat cu PNL)! Alte comentarii sunt de prisos.

JENANT

Singura acţiune a reprezentanţilor USL încă şi mai penibilă decât aceea de a trâmbiţa – întru amăgirea milioanelor de votanţi cu DA la referendum – că-l vor demite pe laşul preşedinte al morţilor în Parlament, trecând peste hotărârea dihăniilor de la Curtea Constituţională şi în general peste legile strâmbe, dar vag obligatorii ale ţării, a fost aceea de se apuca mai întâi să boicoteze şedinţa la care trebuia consfinţit verdictul, părând că-şi duc oarecum acţiunea (halucinantă) până la capăt, după care să cedeze lamentabil, întorcându-se tiptil în sală, într-un număr suficient de mare cât să asigure cvorumul, dar prea mic să-şi poată susţine măcar propriile iniţiative, oricât de fantasmagorice, precum cele ale liberalului Ghişe. Halal să le fie!

"SILENCE"

DESPRE MORT NUMAI DE RĂU

(Şi) din punctul meu de vedere, laşul preşedinte al morţilor, Traian Băsescu, este el însuşi mort (ca politician). De aceea nici nu mai am de împărţit ceva cu el. Fie-i ţărâna de plumb!

În schimb, ceilalţi – şi mă refer în primul rând la uselişti – sunt vii şi cam nevătămaţi. Ba chiar foarte vioi în apariţiile televizate, unde, în faţa propriei naţiuni, fac figură de tigri feroce gata să sară la beregata oricărei găini (pedeliste), în timp ce în raport cu marii licurici şi forurile europene sunt ca nişte iepuri hăituiţi până şi de cea mai răpciugoasă javră.

Poate cea mai jalnică, dar elocventă în acest sens, imagine am văzut-o zilele trecute, la Antena 3, când ministrul Dan Şova se mulţumea să stea cu un rânjet tâmp de satisfacţie pe faţă în timp ce Mugur Ciuvică tuna şi fulgera împotriva oficialilor americani, sugerând că atât ambasadorul Gitenstein cât şi caricatura aia de emisar (?!) al lui Obama, Gordon, ar fi trebuit să fie luaţi de gâlci şi somaţi să spună de unde dracului au scos informaţiile acelea “credibile”, în legătură cu fraudele majore (!), de până la 2 milioane de voturi (?!), de la referendum, cu atât mai mult cu cât de acuzaţii practic de falsificare a alegerilor, venite din partea Statelor Unite, DE LA CEL MAI ÎNALT NIVEL (că altfel Gordon ăla trebuia scos în şuturi din ţară, nu primit de ditamai preşedintele României şi de prim-ministru!), nu-mi amintesc să fi avut parte nici în 1990 şi nu ştiu dacă în zilele noastre mai sunt aduse fie şi unor guverne din ţările cu adevărat bananiere!

Ce nu spunea însă, din păcate, cu subiect şi predicat, (nici) domnul Ciuvică e că treaba asta cădea nu în sarcina presei sau analiştilor, ci a autorităţilor române, în frunte cu alde Antonescu şi Ponta, care erau obligate să ceară politicos, dar cât se poate de ferm, pe căi OFICIALE – nu în pungă (sau) la televizor – explicaţii tuturor celor care au adus asemenea acuzaţii. Faptul că n-au făcut-o nu poate fi interpretat – mai ales de către acuzatori – decât ca o recunoaştere spăşită a vinovăţiei.

“EU CU-AL MEU VĂD EU CE FAC”…

Motto: […] şi Badea de grija (votului) altuia. 

De parcă nu (mi-)ar fi fost de-ajuns că autorităţile statului, începând cu Guvernul Ponta, care n-a fost în stare să facă la timp ce s-a prefăcut că face în ultimele zile, adică să perieze cât de cât listele electorale, măcar de morţi, şi terminând cu dihăniile de la CCR, care, la drept vorbind, au luat de-a lungul timpului şi decizii mai aberante decât cea de ieri, şi-au bătut joc de votul meu din 29 iulie, l-am mai auzit aseară şi pe Mircea Badea făcându-mă – dacă am înţeles eu bine, că eram cam somnoros, iar el destul de confuz din pricina furiei şi disperării – râmă, pentru că, în loc să ies în toată splendoarea făpturii mele să protestez, accept ca votul meu să fie – vezi Doamne! – apărat de către mâna aia de oameni bizari şi plângăcioşi din Piaţa Universităţii, printre care, preţ de… cât timp a avut el chef, cică s-ar fi numărat.

Ţin să-i comunic pe această cale cetăţeanului Badea – pe care nici n-am să mă obosesc să-l calific în vreun (alt) fel – că pentru mine unul nu e cazul să se deranjeze. Pot să-mi apăr votul şi singur, inclusiv de unii ca el sau ca Voiculescu, pe care am un feeling că-l voi vedea cât de curând într-o exclusivitate la propriul post de televiziune, pretinzând şi el că se simte “responsabil”, dacă nu de-a dreptul “depozitarul” celor 7,4 milioane de voturi, care apasă pe umerii lor fragili. Mulţumesc, n-am nevoie! Pe-al meu îl depozitez unde socotesc eu de cuviinţă, eventual aici pe blog, unde o fac gratis, nu pe mii de euro.

DESPRE (IN)VALIDARE (2)

… Şi tocmai când credeam că am auzit toate aberaţiile şi nu mă mai poate surprinde nimic în materie de interpretare stupidă a Legii CCR, am văzut-o aseară pe o altă faimoasă avocată de platou de televiziune, care după ce – în mod straniu şi pentru mine mai degrabă îngrijorător – interpreta art. 47 exact cum scriam şi eu ieri, în sensul că “valabilitatea”, respectiv “lipsa de valabilitate” a referendumului se stabileşte numai cu un vot de 6-3 în orice sens, adăuga complet absurd că “validitatea” (respectiv “invaliditatea”) este cu totul şi cu totul altceva (decât “valabilitatea”!) şi se poate hotărî şi cu un scor de 5-4, deoarece intră, hodoronc-tronc, sub incidenţa art. 51 alin. 1, care spune următoarele: “Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, DACĂ PRIN LEGE NU SE PREVEDE ALTFEL (sublinierea îmi aparţine)”.

După cum e foarte uşor de constatat pentru oricine vede cu ochii lui Legea cu pricina, nu doar că art. 51 nu vorbeşte în niciun fel, nici explicit, nici subînţeles, despre “validitatea” referendumului, dar el se referă de fapt la orice altceva în afară de referendum, făcând parte dintr-un capitol general, “Plenul Curţii Constituţionale”. În schimb, tocmai art. 47 este acela care reglementează atribuţiile CCR în materie de referendum, fiind cuprins într-o secţiune intitulată chiar aşa: “Exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia”. Colac de closet peste pupăza amintită, până şi la art. 51 se menţionează, cât se poate de limpede, cum am şi subliniat, că deciziile se iau cu votul majorităţii judecătorilor (adică 5-4) “dacă prin lege nu se prevede altfel”! Or, se prevede, şi nu prin cine ştie ce altă lege, ci chiar prin prezenta, la art. 47!

Şi când te gândeşti că o idioată ca asta se presupune că, la o adică, Doamne fereşte!, trebuie să te scape de abuzurile procurorilor (băsişti)!


ACTUALIZARE: La cum s-au derulat evenimentele în ultimele două-trei zile – când, de pildă, Victor Ponta n-a fost în stare să rostească limpede o cifră, măcar estimativă, a votanţilor REALI din România, lăsându-i pesemne pe cei de la Curtea Constituţională să-şi folosească degetele şi abacele personale ca să facă scăderile de rigoare, poate şi fiindcă a înţeles că nu are cum să propună pentru radierea din liste un număr suficient de mare încât cei 8,3 milioane de români care au votat la referendum să reprezinte 50% plus unu – EU să fi fost judecător CCR şi aş fi votat pentru invalidare!

Pentru că, din păcate, am “câştigat” pariul, voi avea prilejul să mai trăncănesc pe tema asta…

DESPRE (IN)VALIDARE

Nu mai departe de azi-dimineaţă am auzit o femeie cu mari pretenţii de juristă, dar atât de proastă încât, de pildă, susţinea că din listele electorale permanente nu trebuie scoşi nici cetăţenii care apar de mai multe ori pe ele ca urmare a schimbării numelui după căsătorie sau divorţ, spunând într-o intervenţie televizată că, în conformitate cu Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, (din care însă n-a fost în stare să reproducă articolul), orice decizie care nu se ia cu 6-3 în favoarea validării referendumului reprezintă implicit o decizie de INvalidare a lui. Fireşte că idioata făcea parte din tagma celor care de cinci ani încoace, ori de câte ori vine vorba despre suspendarea/demiterea preşedintelui, stâlcesc articolul corespunzător (95, alineat 1) din Constituţie, pretinzând că se vorbeşte în el de “fapte de încălcare gravă a Constituţiei”, când de fapt acolo scrie, negru pe alb, “fapte grave prin care [Preşedintele] încalcă prevederile Constituţiei”, ceea ce pentru un om care are fie şi cele mai elementare noţiuni de limba română înseamnă cu totul şi cu totul altceva. (De unde şi absurdul discuţiei despre încălcări “mai grave” sau “mai puţin grave” ale Constituţiei!)

Revenind la Legea CCR, articolul 47 prevede limpede la alineatul 1: “Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi ASUPRA (sublinierea îmi aparţine) valabilităţii referendumului.”. Aşadar, nu “validarea referendumului” şi nici măcar, simplu, “valabilitatea” sa – caz în care s-ar fi putut interpreta în sensul că orice scor mai mic de 6-3 “pentru” (respectiv 5-4, 4-5, 3-6, 2-7, 1-8 sau 0-9), reprezintă un vot de invalidare –, ci ASUPRA…, adică “în legătură cu…”, “pe marginea…”, “despre…”, “privitor la…” etc. În mod normal, bazându-ne pe aceeaşi biată limbă română, când spui “asupra valabilităţii referendumului” înseamnă că orice fel de decizie în legătură cu numita valabilitate, atât “în favoarea”, cât şi “împotriva” ei, se ia cu două treimi, în cazul nostru 6-3. Că altfel n-avea niciun rost un cuvânt în plus într-un text de lege. Un scor de 5-4, indiferent în ce sens, este practic o INdecizie. (Nu că asta i-ar impresiona în vreun fel pe judecătorii CCR şi i-ar împiedica să mai săvârşească o ticăloşie!)

P.S. Mai mult pentru amuzament, menţionez că în Dicţionarul de sinonime, la unul din puncte, “asupra” are chiar sensul de “(în) contra”,“împotriva”, ceea ce, într-o citire cu profundă rea-credinţă a articolului 47, ar însemna că referendumul ar trebui validat chiar şi cu o decizie de 5-4 în favoarea INvalidării!...


P.P.S. Pentru că, indiferent cât de vehement împotriva laşului preşedinte al morţilor aş fi (şi sunt!) şi oricât de mult mi-aş dori să-l văd demis (şi-mi doresc din suflet!), (îmi place să cred că) nu sunt nici cretin, nici lipsit de orice urmă de bun-simţ şi obiectivitate, trebuie să spun că toate cifrele acelea cu cetăţeni români stabiliţi prin diferite colţuri ale lumii, pe care le-a vânturat seară de seară Mihai Gâdea la Antena 3 şi adineauri premierul Ponta într-o conferinţă de presă, nu au absolut nicio relevanţă în sine, fiindcă nu e deloc sigur că n-avem de-a face cu oameni aflaţi acolo de paişpe generaţii şi care n-au fost niciodată pe listele electorale permanente din ţară. Nu poţi pur şi simplu să scazi nu ştiu câte milioane de “italieni”, “spanioli”, “americani” etc. din cei 18,3 milioane (sau câţi or mai rămâne după scoaterea morţilor) de pe liste. Raţional ar fi să-i iei individ cu individ, pe nume, prenume şi serie de act de identitate, şi doar cei care se regăsesc pe liste să fie radiaţi de-acolo. Altfel e o mare cacealma, pe care, cinstit vorbind, CCR nici n-are de ce s-o înghită. Altele sunt argumentele pentru care trebuie validat referendumul.

PARIU

De mâine încolo nici n-o să mai conteze, dar eu chiar nu pot să-i înţeleg pe europarlamentarii USL, gen Norica Nicolai, Ramona Mănescu, Cristian Buşoi sau Victor Boştinaru, care se perindă zilele astea pe la toate posturile de televiziune şi ne explică, foarte vehement şi perfect argumentat, ce nenorociri se petrec în România, cum sunt călcate în picioare drepturile omului, democraţia şi independenţa Justiţiei, plângându-se totodată că forurile competente de la Bruxelles nu sunt informate (corect). Păi cine dracului să le informeze (corect)? Bunică-mea din groapă? Ei cu ce se ocupă? Decât să trăncănească aiurea la televizor în faţa unor telespectatori deja convinşi, ar face mai bine să pună mâna pe stilou sau tastatură şi, prevalându-se de calităţile lor totuşi oficiale, să trimită niscai scrisori, inclusiv la marile ziare din Occident, unde cu siguranţă nu vor fi luate atât de în serios încât să apară sub formă de editoriale, dar măcar la o “poşta redacţiei” ar putea intra. Că doar se laudă că fac parte din două mari familii politice europene! La fel cum, în paranteză fie spus, se laudă cei de la Antena 3 că reprezintă singura televiziune din România afiliată CNN, dar eu n-am auzit ca influenţii lor parteneri americani să fi transmis un cât de mic reportaj despre grozăviile de-aici, deşi “afiliaţii” vorbesc despre ele 24 de ore din 24. Chestie de (lipsă de) credibilitate.

Spuneam că de mâine încolo toate astea nici n-o să mai conteze, pentru că eu – spre deosebire de politicienii uselişti, în frunte cu Crin Antonescu, care în optimismul lor ridicol îmi amintesc de antrenorii români de fotbal înaintea partidelor pierdute la scor în compania marilor echipe – am convingerea că în cele din urmă, fie mâine, fie altădată dacă va fi o nouă amânare, Curtea Constituţională va decide invalidarea referendumului şi revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Şi pentru că tot am amintit de Crin Antonescu, sunt în stare să fac şi un pariu în genul lui: în cazul în care laşul preşedinte al morţilor VA FI DEMIS printr-o decizie a CCR, eu voi renunţa să mai scriu pe acest blog. Am zis!

"GOD PUNISHES, I KILL"

SCRISOARE DESCHISĂ

Pentru cei care nu ştiu, Horia Gârbea este un dramaturg român contemporan, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, el mai este şi un fost concurent al emisiunii “Vrei să fii milionar?”, unde, spre deosebire de diverşi cetăţeni fără pretenţii de mari oameni de cultură, iluştrii necunoscuţi activând în diverse domenii cum ar fi silvicultura sau mineritul, dar care au ajuns la câştiguri substanţiale, uneori şi de peste 100.000 de lei, s-a oprit la numai 3.000 de lei, retrăgându-se precaut după ce în prealabil îşi irosise toate variantele ajutătoare la întrebarea “Cum se numeşte insula pe care a fost întemniţat Edmond Dantès, personajul central al romanului Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas?”. Aşadar, nu o întrebare-capcană despre polioxometalaţii lacunari, ci una simplă de literatură universală! În sfârşit, domnul Horia Gârbea mai este şi un vajnic pupincurist băsist.

În această ultimă calitate, domnia sa a publicat zilele trecute pe blogul personal un fel de scrisoare deschisă către un alt caraghios, actualul preşedinte-director general al TVR, Claudiu Săftoiu, căruia îi cerea imperios să renunţe la decizia de desfiinţare a TVR Cultural. (În paranteză fie spus, n-am nimic împotriva demersului în sine, deşi, din punctul meu de vedere, un post care se pretinde “cultural”, dar promovează traduceri mizerabile ale dialogurilor din filme, care mai sunt şi redactate cu greşeli de gramatică şi ortografie flagrante, de genul “sau dus vremurile…”, “mau arestat…”, “Alex şi Doris a fost…” şi unde într-un promo am văzut scris “Atheneul Român”, este mai degrabă dăunător, pentru că oferă cel mai autorizat exemplu… prost.) Ei bine, după o introducere uşor (auto?)critică la adresa postului, domnul scriitor Gârbea îşi dă în petic, în cea mai abjectă manieră băsist-pupincuristă: “Ştiu că tu nu eşti un om care să poţi trăi într-o ţară în care emite doar A 3. Ştii şi tu că eu ştiu că de fapt tu nu vei putea trăi doar cu A 3 şi/sau cu TVR 1 care să aibă 2 ore de emisie.”

Acum, sincer, poate nu sunt eu la zi cu informaţiile, dar chiar n-am auzit ca domnul Săftoiu sau oricine altcineva să fi propus o remaniere atât de amplă a televiziunii publice, încât să ajungă la un singur post care să emită două ore! La fel cum n-am auzit să existe şi varianta alternativă ca în loc de TVR (Cultural) să se închidă Antena 3! Altfel, care ar fi legătura dintre sulă şi subprefectură?! În plus, mă gândesc că ar trebui să-i atragă cineva atenţia domnului Gârbea că – în cazul în care nu e ceva deranjat la televizorul sau capul domniei sale – poate opta oricând pentru o mulţime de alte posturi, mai apropiate de gusturile şi nivelul său intelectual decât Antena 3, cum ar fi OTV, Etno, Favorit, Taraf, Mynele…

SĂ-NCEAPĂ REVOLUŢIA!

Aşadar, în ciuda aparenţelor, Monica Macovei nu era complet dementă când vorbea deunăzi despre declanşarea unui război civil în România! Era doar informată despre descinderile de tip nazisto-stalinist ale procurorilor la reşedinţele celor care au votat (DA) la referendumul din 29 iulie, acţiuni provocatoare care au început deja să stârnească legitime reacţii ferme şi mitinguri spontane de protest. De altfel, câtă vreme laşul preşedinte al morţilor, în paranoia lui galopantă, pare a fi convins că nu are împotrivă decât cel mult câteva sute de mii de “făptuitori” care au votat multiplu de câte 10-15 ori, singura soluţie pentru a-i demonstra că suntem cu adevărat 7,4 milioane e să ne arătăm în carne şi oase prin pieţele oraşelor şi pe la ferestrele sediului său de campanie! Cum ar fi, de pildă, ca jumătate sau doar o treime din cei peste 600.000 de bucureşteni care au votat să facă un miting în faţa garajului în care s-a ascuns amintitul personaj sinistru? Ar reprezenta fără îndoială cea mai amplă mişcare de protest din ultimii douăzeci de ani. Cred că a venit timpul pentru aşa ceva!

Spuneam ieri că mi-e teamă să nu mă pomenesc cu procurorii la uşă întrebându-mă şi pe mine dacă şi, eventual, cum am votat pe 29 iulie. Chiar îmi e! Îmi e teamă că după ce le deschid (presupunând că totuşi nu-mi vor sparge uşa!), când m-or trimite să le aduc buletinul pentru identificare şi ca să vadă abţibildul de pe spate, o să mă apuc să-l caut prin bucătărie, unde sigur că n-are ce căuta, dar o să găsesc în schimb cea mai mare tigaie de fontă din setul moştenit de la bunică-mea, cu care o să le dau… motive întemeiate să mă ia cu ei la secţie! Că nici eu nu sunt chiar zdravăn la cap.

NEBUNUL ERAM EU!

Cum bine parcă spunea cineva (iar dacă nu spunea, o spun eu acum în premieră, numai că de când cu frenezia acuzaţiilor de plagiat prefer să suflu şi-n iaurt), în România e aproape imposibil să fii paranoic: indiferent ce ai crede că ţi s-ar (putea) întâmpla, oricât de neplauzibil sau de-a dreptul absurd ar părea, există o maximă probabilitate să ţi se şi întâmple cu adevărat, mai devreme sau mai târziu.

De pildă, nu atât presimţind, cât mai degrabă anticipând nebunia de astăzi, când DNA a început să bată din uşă-n uşă prin localităţile patriei sub pretext că e în căutarea infractorilor care ar fi votat de mai multe ori la referendum, pe 29 iulie, ca niciodată până acum, în clipa în care mi-am luat buletinul de vot am avut mare grijă nu doar să semnez fix în pătrăţica (tare mititică!) alocată numelui meu, fără să depăşesc vreo margine, ci şi s-o fac în aşa fel încât la o adică, într-o eventuală confruntare cu autorităţile, să nu existe niciun dubiu că e semnătura mea.

Din păcate însă, tot n-am scăpat de emoţii – ba de-acum s-au transformat într-o îngrijorare soră cu spaima – deoarece mi-am schimbat relativ recent domiciliul (de fapt mi-am făcut, cu o întârziere de câţiva ani, mutaţia în buletin) şi nu sunt deloc sigur că momentan nu figurez pe două liste electorale permanente. Şi-aşa a fost o surpriză că m-am găsit pe cea de la adresa “nouă”, chestie care, în paranteză fie spus, pe undeva contrazice teoriile useliste conform cărora nu s-ar fi operat de ani şi ani de zile modificări în ele. Că figurez poate n-ar fi cine ştie ce mare problemă, dar dacă, din greşeală sau premeditat, cineva a semnat, indescifrabil, în dreptul numelui meu la adresa “veche”?! Nu-i aşa c-am pus-o?! Mă aştept din clipă în clipă să mă pomenesc cu mascaţii spărgându-mi uşa, înşfăcându-mă şi ducându-mă preventiv la secţie, până la lămurirea situaţiei. Chiar nu glumesc! Alţii au fost luaţi azi la întrebări chiar şi pentru mai puţin. Nevinovaţi după referendumul din 29 iulie se prezumă a fi doar cei care n-au votat deloc!

Sigur, după alegerile prezidenţiale din 2009, de pildă, cu toate că şi atunci a fost mare scandal pe tema votului multiplu (ba parcă îmi amintesc că s-au şi renumărat ceva voturi!) DNA n-a simţit nevoia să facă atâta tam-tam. Doar câştigase cine trebuia! De altminteri, ceea ce se întâmplă zilele astea nu e decât cea mai recentă şi mai puternică dovadă că în România domneşte un autentic regim de teroare băsistă. Mă şi gândeam că, spre deosebire de sfârşitul lui Ceauşescu, din decembrie ‘89, când, una peste alta, lucrurile s-au desfăşurat cu rapiditate, organele de represiune trecând rapid “de partea poporului”, încât ajunsesem să mă şi întreb dacă nu cumva decenii de-a rândul românii s-au speriat – pardon de expresie şi cacofonie – ca calu’ de băşină, infailibilitatea Securităţii fiind mai mult o legendă decât o realitate, acum soliditatea amintitului regim de teroare se manifestă exact când tiranul are nevoie de ea, aflându-se în pribegie într-un garaj şi-n pericol să fie răsturnat definitiv de forţele democratice reprezentate de cei 7,4 milioane de cetăţeni care au votat DA.

Revenind la afirmaţia cu care am început, trebuie să spun că în urmă cu câţiva ani, când înaintea unei discuţii pe teme politice un prieten m-a rugat să-mi închid telefonul mobil şi să-l duc într-o altă cameră ca să nu fim ascultaţi de “ştii tu cine…”, mai întâi m-am amuzat copios, după care mi-am pus câteva întrebări în legătură cu starea lui psihică. Acum însă, chiar încep să cred că nebunul eram eu, care nu l-am luat în serios!