WHY

GREVĂ ŞI VOIE BUNĂ

“Evenimentele” aflate în desfăşurare la Ministerul Finanţelor – şi care, între noi fie vorba domnule Cristoiu, aduc mai mult a tentativă de lovitură de stat decât manifestaţia poliţiştilor din urmă cu câteva săptămâni, mai ales dacă prin buzunarele protestatarilor se vor găsi niscai obiecte contondente cum ar fi pixuri, ascuţitori, agrafe de birou sau poate chiar şi vreun capsator – demonstrează încă o dată că românilor le ies mult mai bine acţiunile spontane – de la petrecerile şi ieşirile la iarbă verde cu prietenii şi până la greve – decât cele organizate cu minuţiozitate. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: când au aflat funcţionarii de la Finanţe că guvernuboc taie veniturile şi ce făceau când liderii de sindicat nu reuşeau să adune la mitinguri mai mult de câteva mii de oameni din toată ţara?

În altă ordine de idei, auzeam ieri un oficial spunând că printre principalii responsabili pentru tăierea sporurilor salariale din ministere se numără… presa, care a dus o campanie susţinută împotriva lor. Păi dacă guvernuboc se arată atât de sensibil şi receptiv la semnalele venite din presă, de ce dracului nu demisonează, fiindcă o campanie mai aprigă şi mai de durată decât cea împotriva lui n-am văzut de douăzeci de ani încoace!

EXPERIMENT DIABOLIC

Zilele trecute, într-o altă incursiune fulgerătoare, de cel mult un minut jumate, pe B1TV (mai comut acolo în pauzele publicitare de pe alte canale), l-am surprins pe Radu Moraru când tocmai îi sugera invitatei din studio să facă un experiment, şi anume să se uite de dimineaţă până seara pe “aşa-zisele canale de ştiri”, garantându-i că la sfârşitul zilei nu-i va mai arde de nimic, se va simţi deprimată, pesimistă, fără chef de viaţă, cu porniri sinucigaşe, deoarece ar exista o conspiraţie a mogulilor care vor ca situaţia din România să fie zugrăvită în culori cât mai întunecate.

Nu spun că domnul Naşul n-ar putea să aibă şi ceva dreptate pe undeva, însă eu i-aş sugera să facă şi el un experiment, şi anume să nu se mai uite de dimineaţă până seara numai pe Discovery, cum pretind că fac toţi pedeliştii şi admiratorii lor, ci pur şi simplu să iasă din casă şi să meargă pe străzi (dar nu pe Calea Victoriei, unde are sediul postul său, ci mai prin Rahova sau Ferentari, ori, şi mai bine, pe uliţa mare din satul Jumulita, comuna Prăpădiţi), să intre prin magazine şi pieţe, într-un spital (nu ca pacient, Doamne fereşte!), să circule cu mijloacele de transport în comun, inclusiv cele folosite de navetişti, care au curioasa tendinţă de a se răsturna pe şoselele zdrenţuite ale patriei, să viziteze nişte pensionari care tremură de frig prin garsonierele debranşate, să stea la coadă ca să-şi plătească personal taxele şi impozitele, în loc să-şi trimită vreun subaltern, şi aşa mai departe. S-ar putea ca la sfârşitul zilei să-i fie dor să se uite la televiziunile mogulilor ca să capete o porţie de optimism.

UN CRITERIU DE DEPARTAJARE

Apar tot mai mulţi moralişti închipuiţi care îi înfierează pe liberali fiindcă refuză o colaborare cu pedeliştii, cărora le reproşează nelegiuirile din timpul regimului Băsescu-Boc, preferând în schimb o apropiere de pesediştii care, nu-i aşa?, şi ei la rândul lor… “au omorât negri” pe vremea celuilalt cuplu de tristă amintire – Iliescu-Năstase.

E adevărat că există încă oameni care, de pildă, nu-i au la suflet pe liberalii de azi pentru că îi socotesc vinovaţi de uciderea ţăranilor de la 1907, însă, câtă vreme suntem nevoiţi să defilăm cu partidele pe care le avem, marea diferenţă dintre pesedişti şi pedelişti este că, de bine de rău, cei dintâi, chiar dacă în ultimii şase ani nu s-au aflat cu totul în opoziţie – unde se presupune că unui partid îi mai vine mintea la cap şi “se reformează” –, fiindcă ba au colaborat din umbră cu liberalii, ba au mai deţinut pentru câteva luni şi ceva ministere, în 2009, măcar n-au avut în gestiune nici funcţia de preşedinte al ţării, nici pe cea de premier şi cu atât mai puţin pe ambele simultan. Ceea ce, fie şi în lipsa altora (deşi ar mai fi), mi se pare un criteriu de departajare suficient de bun.

EMINENŢA CĂCĂNIE

Citeam azi-dimineaţă în “Evenimentul Zilei” următorul titlu: Valeriu Stoica: “O alianţă PDL-PNL ar putea câştiga alegerile împotriva PSD”.

Sigur, se poate ca citatul să nu fie tocmai exact, sau poate că interviul a fost acordat în urmă cu 6-7 ani şi nu recent, ori poate că starea de sănătate a domnului Stoica s-a înrăutăţit într-atât încât are dificultăţi şi în a-şi aminti propriul nume, dar aserţiunea respectivă mi se pare la fel de actuală şi plină de sens precum aceea că o alianţă între liberali şi ţărănişti ar putea împiedica ascensiunea Mişcării Legionare…

SPERANŢA NOASTRĂ MOARE PRIMA

Aseară, într-o emisiune televizată, deputatul pedelist Costică Canacheu, acest Rică Venturiano, cu nume mai cacofonic, al vremurilor noastre, susţinea cu îndârjire, împotriva tuturor celorlalţi invitaţi şi a bunului simţ, că speranţa de viaţă din România, de 73 de ani, este “apropiată” de cea din Germania, de 81 de ani.

Acum, nu că i-aş dori – Doamne fereşte! – ceva rău, că altminteri e un tip comic, dar l-aş întreba şi eu dacă după mintea lui i se pare cam acelaşi lucru să o mai ducă în belşug şi fericire încă vreo opt ani de azi înainte, cum ar veni până prin 2018, sau să dea colţul mâine dimineaţă. Aşa, de-un par egzamplu.

… ŞI CU BĂSESCU, ZECE…

Decizia Curţii Constituţionale de ieri, prin care Legea pensiilor a fost declarată OK, demonstrează o dată în plus cât de absurd este un sistem în care se aşteaptă ca o lege adoptată, indiferent cum, de trei-patru SUTE de oameni, reuniţi în – aşa cum le place mai ales liberalilor, care se arată acum “consternaţi”, să sublinieze adesea – “forul suprem într-o democraţie”, să fie respinsă, ori măcar îndreptată pe ici pe colo de NOUĂ indivizi, numiţi şi ei pe criterii politice. Iar dacă nici aşa nu se rezolvă, rămâne ca ultimă nădejde… UN singur om, ridicat astfel în mod oficial la rang de “providenţial”, şi anume preşedintele ţării. Halal democraţie PARLAMENTARĂ!

ÎN DOUĂ MINUTE

M-am uitat aseară, preţ de vreo două minute, la emisiunea “Naşul” de pe B1. Un cetăţean despre care, judecând după titlul “Şeful fiscului în direct cu românii”, am presupus că trebuie să fi fost şeful fiscului în direct cu românii tocmai spunea cât de ticălos este Dinu Patriciu pentru că Rompetrolul nu-şi plăteşte datoriile istorice pe care le-ar avea către stat.

Întrebat de cineva de ce atunci nu trece la executarea silită a companiei, aşa cum a promis, domnul şef al fiscului a răspuns că situaţia e delicată, deoarece Rompetrol se află între primii cinci mari contribuabili ai statului, vărsând an de an la buget taxe, impozite şi accize cam cât datoria cu pricina! Convins că după aceste precizări emisiunea se va termina, fiindcă nu mai era nimic de spus, am schimbat şi eu programul.

BINE, MAI VORBIM…

Sigur, mai bine mai târziu decât niciodată, şi mai bine mai puţini decât deloc, dar, după ce toată vara s-au uitat la televizor, nevenindu-le probabil să creadă că, în ciuda vehemenţei tuturor celor care apăreau prin talk-show-uri, măsurile de criminală austeritate născocite de diabolicul guvernboc chiar vor fi puse în aplicare, sindicaliştii se plâng acum că vremea e cam nefavorabilă pentru mitinguri şi ar vrea probabil să le ţină în sală (cred că le ajunge una de teatru!), ca în bancul cu războiul dintre Liechtenstein şi Andorra.

Un cunoscut analist se plângea zilele trecute că, din cauza celor 5 milioane de compatridioţi care au votat cu cine nu trebuie, ceilalţi români – chipurile mai deştepţi şi fără nicio vină – nu mai au altă soluţie pentru a scăpa de ciuma portocalie decât să plece din ţară. Eu zic însă că, dacă românii “ceilalţi” (printre care, de altfel, mă număr) ar fi cu adevărat aşa deştepţi cum se cred, ar ieşi cu toţii în stradă pentru a-şi manifesta (cel puţin la început) paşnic, dar deschis nemulţumirea, nu doar în cercurile de prieteni, ca pe vremuri. Când or fi în faţa Palatului Cotroceni sau în Piaţa Victoriei zi de zi câte 500.000 de demonstranţi, nu câte 5000, mai vorbim…

C-AŞA-I ROMÂNUL…

Ideea de a se încerca suspendarea şi apoi demiterea lui Traian Băsescu nu mi s-a părut tocmai genială nici prima dată, însă acum, după experienţa din 2007, mi se pare de-a dreptul proastă. Oricât de încurajatoare ar putea părea sondajele care-l arată cu o cotă de încredere sub 15%, eu unul nu sunt deloc convins că după o lună de campanie oficială, cu Băsescu în prim-plan (pe lângă cea deja începută de acoliţii şi pupincuriştii săi, despre moguli, lovituri de stat şi implicarea agenturilor străine în răsturnarea conducătorului iubit) situaţia nu s-ar schimba dramatic.

E limpede că politicienii portocalii şi susţinătorii lor nu mai au de mult (dacă or fi avut vreodată!) scrupule, iar electoratul român e şi el… cum e. N-aş fi câtuşi de puţin surprins ca, aşa cum un miting, la urma urmelor destul de anemic, al poliţiştilor a putut fi transformat de morari, pore şi cristoi în ditamai puciul, mâine-poimâine să se inventeze vreun atentat nu doar pus la cale din umbră, ci şi executat (fără succes, desigur!) de alde Să-ţi-fie-ruşine Dinu Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Parcă o şi văd pe Pora explicându-ne cu vocea ei piţigăiată, dar pe un ton grav, că s-a ajuns prea departe, că una este lupta politică şi alta încercarea – fie şi eşuată sau, în fond, imposibil de demonstrat că a existat – de a suprima fizic un adversar. Iar românii, miloşi cum îi ştim, şi cu mare drag de bogătaşi, îşi vor spune la rândul lor: "da, e naşpa că Traian Băsescu ne-a tăiat salariile şi ne-a mărit impozitele, dar nici să ni-l omoare ticăloşii ăştia de moguli!". Şi-l vor mai vota o dată.

WHAT LOVE CAN BE

NICI AL LOR NU E MAI BREAZ!

Pentru că tot vorbeam în urmă cu vreo două zile despre imbecilii care se găsesc în toate partidele – chiar dacă în PD-L sunt mai mulţi şi mai mari – nu pot să nu mă refer din nou şi la senatorul PNL Ioan Ghişe, despre care am mai scris în numeroase rânduri.

De fapt, într-un fel, săracul n-are nicio vină, aşa e el, sau, în cel mai rău caz, asta e misiunea lui… sub acoperire, de a pune partidul într-o lumină proastă în momentele cele mai nepotrivite. Mai supărător este însă că şeful său, Crin Antonescu, cel care altfel se arată chiar mai autoritar decât îi stă bine unui liberal, şi care, din câte am înţeles, şi-a făcut până şi guvernul acela din umbră, cu miniştri care nu sunt tineri, dar sunt obscuri, consultându-se numai cu propria conştiinţă, nu-şi manifestă intransigenţa şi faţă de personajul în cauză, dacă nu interzicându-i, că nu e tocmai democratic, măcar sugerându-i cu fermitate să-şi rărească drastic apariţiile televizate în care debitează enormităţi. Sau, cel puţin, după fiecare iniţiativă de-asta creaţă de-a lui, precum “Legea jurnalistului”, partidul să emită rapid câte un comunicat prin care se desolidarizează de ea. Desigur, dacă într-adevăr se desolidarizează!

A PRICEPUT CÂT A PUTUT

Auzindu-l zilele trecute pe Traian Băsescu spunând că renunţarea la serviciile Poliţiei Rutiere n-are nicio legătură cu siguranţa preşedintelui ţării (care ar fi asigurată exclusiv de SPP), singurul efect fiind că va sta şi el la semafoare şi în blocajele din trafic, asemenea oricărui cetăţean de rând, mi-am amintit de bancul acela cu ceferistul care cu prilejul ieşirii la pensie, într-un cadru festiv, sărbătorit de colegi şi superiori pentru cei 40 de ani de muncă devotată, a vrut şi el să ştie un singur lucru, şi anume care era de fapt rostul acţiunii sale zilnice de a da cu ciocanul în roţile vagoanelor.

După şase ani de mandat atât a priceput şi Băsescu, că rostul poliţiştilor rutieri e doar acela de a-i îngădui lui, de şmecher ce e, să străbată în câteva minute trasee pentru care un bucureştean obişnuit are nevoie uneori şi de câteva ore, astfel încât să-şi poată urmări, de pildă, până la capăt serialul preferat de desene animate, netrebuind să-şi ia marjă de întârziere la întâlnirile oficiale. Nici prin gând nu i-a trecut că adevărata lor menire este tocmai să nu fie blocat în trafic şi expus astfel oricărui nebun care i-ar putea arunca pe fereastra maşinii dacă nu o grenadă sau o sticlă incendiară, măcar un pietroi bine ţintit. Chestie care are o legătură chiar foarte strânsă cu siguranţa preşedintelui!

O LECŢIE

Abia ce mă deprinsesem să nu mă mai consum de câte ori apare la televizor un imbecil nou de la PD-L (sau de la oricare partid, pentru că toate au imbecilii lor, inclusiv tineri, doar că la PD-L sunt mai mulţi şi mai mari), preferând să schimb canalul sau să închid sonorul pentru a-mi regăsi instantaneu tihna, că întâmplarea de ieri, când încă unul dintre şobolanii graşi care au părăsit corabia guvernamentală aflată în derivă a fost înlocuit tocmai cu un reprezentant de seamă al celor menţionaţi mai sus, mi-a demonstrat că din păcate lucrurile nu sunt atât de simple pe cât speram şi că orice astfel de individ, care o vreme nu este dăunător decât la nivel auditiv şi eventual pentru sistemul nervos, poate deveni peste noapte ditamai ministrul, cu un potenţial distructiv cât se poate de concret asupra vieţii cetăţeanului. Chestie care ar trebui să fie învăţătură de minte pentru toată lumea.

DUPĂ PAUZĂ

Săptămâna trecută am aterizat (literalmente!) în mijlocul unor demonstraţii de stradă, nici pe departe atât de ample pe cât ar fi fost de aşteptat, în care peste gardurile de la Palatul Cotroceni n-au zburat deocamdată decât ceva caschete ponosite şi câteva scandări – dar nu şi sticle! – incendiare.

Ceea ce mi-a atras însă atenţia în mod deosebit au fost comentariile pe marginea votului dat în Parlament la Legea pensiilor, în care, dincolo de ilegalităţile subliniate, se vorbea cu multă patimă despre “o lege care afectează generaţiile viitoare”! Păi, oameni buni, grija asta că un tânăr din ziua de azi va fi afectat la bătrâneţe de o lege votată, indiferent cum, în 2010, ar putea să şi-o facă cineva care a lipsit din ţară vreo douăzeci de ani, nu o săptămână, ca mine, şi care n-a aflat că în România orice lege se schimbă şi de trei ori pe an!

TELENOVELE

CEI DE IERI, CEI DE AZI, CEI DE MÂINE

Nu ştiu dacă, obiectiv vorbind, şi presupunând că aşa ceva se poate cuantifica, pedeliştii din ziua de azi sunt mai cretini, mai incompetenţi şi mai corupţi decât feseniştii şi apoi pedeseriştii de la începutul anilor '90, aşa cum aş fi tentat să cred, poate şi fiindcă trecerea timpului a mai estompat amintirea trăirilor mele de atunci, dar cu certitudine cei de odinioară aveau măcar fragila scuză de a fi guvernat o ţară abia ieşită din bezna comunismului, care încă bâjbâia într-o tranziţie spre prea puţini ştiau ce, pe când ăştia de-acum n-o mai au nici pe aceea, fiindcă au ajuns în fruntea unei ţări integrate, cel puţin teoretic, în lumea civilizată, după 20 de ani în care cine ar fi vrut ar fi putut învăţa destul din greşelile trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat. Pedeliştii n-au vrut!

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat cutremurător este că nu văd cum vom mai ieşi din actuala situaţie, câtă vreme guvernarea portocalie a demonstrat la modul cel mai practic, tuturor politicienilor, indiferent de partid, că se poate fura fără nicio jenă chiar şi într-o perioadă de profundă criză economică, inclusiv băgând efectiv mâna în buzunarele cetăţenilor cărora le-a luat dintr-o singură mişcare un sfert din salariu, mărindu-le şi povara fiscală, fără să fie împiedicată nici de cetăţeni înşişi, care tac şi înghit, docili, tot ce li se serveşte, mai ceva ca în “epoca de aur”, în loc să iasă cu sutele de mii în stradă, nici de presa care, de bine de rău se agită, folosindu-se de toate mijloacele permise şi, uneori, chiar şi de cele nepermise, dar în zadar, şi cu atât mai puţin de “Justiţie”. Şi atunci, pe ce să ne bazăm că şi dacă vom scăpa de guvernuboc, de PD-L şi, cândva, poate, chiar şi de Traian Băsescu, următorii, oricare ar fi ei, se vor comporta altfel, după ce au văzut că se poate – foarte bine şi profitabil pentru ei – aşa? Păi, din păcate, pe absolut nimic altceva decât pe bunul lor simţ şi buna lor credinţă. Elemente în care, când e vorba de politicieni, eu unul nu-mi pun cine ştie ce nădejde.

CA NOAPTEA

Pornind probabil de la ceea ce, cu mintea lui odihnită, nu a priceput că e doar un banc, şi anume că românul atunci când nu mai are bani schimbă o sută de euro, ori, în varianta adaptată de el însuşi, mai scoate ceva din rezerva depusă în bancă anul trecut, când cică economisirea a crescut semnificativ, Adriean Videanu a ajuns la un principiu ce n-am nicio îndoială că va revoluţiona teoriile economice actuale: într-o societate consumul este constant, deoarece e o necesitate. Variabila în această ecuaţie ar fi aşadar taxele, care cu cât sunt mai mari cu atât aduc mai mulţi bani la buget. Pentru o verificare deplină a teoremei lui Videanu ar fi de încercat varianta cu TVA de 98%!

În acest timp, un alt geniu al guvernuluiboc, Gabriel Oprea, primeşte să se revizuiască sistemul de taxe, în sensul introducerii impozitării pensiilor mai mici de 1000 de lei cu 16%, dar numai cu condiţia să nu se schimbe nimic, adică puterea de cumpărare să rămână aceeaşi, fapt pentru care în prealabil pensiile respective vor fi mărite cu procentul corespunzător. Având în vedere că, pe de altă parte, Traian Băsescu se arată alarmat de creşterea deficitului la fondul de pensii, fără să vadă legătura directă cu tăierea salariilor care alimentează fondul, domnul Oprea ar trebui nu doar să-i atragă atenţia, dar, de ce nu?, să-i şi sugereze ca veniturile în sistemul bugetar să fie mărite spectaculos, mult peste cele douăzeci şi cinci de procente tăiate, pentru ca astfel să crească proporţional şi suma vărsată pentru fiecare angajat la CAS. Poate aşa vom avea chiar excedent!

TOT CU EI (II)

Nu atât pentru că am auzit un cunoscut analist idiot spunând că, prin presupusa răzmeriţă de săptămâna trecută, când chipurile Boc i s-ar fi opus cocoşeşte lui Traian Băsescu, creând astfel – vezi Doamne – premisele ca PD-L să devină “un partid frecventabil şi un concurent de temut pentru PSD şi PNL” şi la alegerile viitoare dacă e preluat de onorabilii Berceanu, Videanu şi Blaga, ci dimpotrivă, pentru că mulţi le cântă deja prohodul, ţin să re(amintesc), ori, după caz, doar să subliniez o dată în plus, faptul că, pe lângă talentul efectiv nativ, de la înfiinţare, pe care democraţii îl au de a arunca toate nerealizările guvernărilor la care au luat parte pe umerii partenerilor de coaliţie, au elaborat şi sunt pe cale de a perfecţiona, întru prostirea maselor de alegători… predispuşi, o tehnică şi mai sofisticată, aceea de a da vina – dacă tot nu prea au parteneri şi guvernează ca şi singuri – pe o anumită parte a partidului, care la momentul oportun va fi extirpată şi înfierată cu mânie reformistă ca unica responsabilă. Desigur, ce rămâne va fi o formaţiune Albă ca Zăpada.

(Despre cealaltă metodă simplă de prostire a electoratului am scris pe scurt, cu ceva vreme în urmă, aici.)

NE-AM LINIŞTIT!

România – Albania 1-1, în preliminariile Campionatului European de Fotbal 2012. Un meci echilibrat, între două echipe de valori apropiate, încheiat cu un rezultat echitabil.

Altădată m-aş fi enervat. Acum n-am de ce; băieţii noştri au avut bunăvoinţă, “au dat totul pe teren”, dar… atât pot ei. Avem la ora actuală un colectiv extrem de omogen: un antrenor care habar n-are ce să facă în faţa unei echipe – fie ea şi Albania! – care se apără, iar când totuşi primeşte un gol din nimereală forţează exact atât cât e necesar pentru a restabili egalitatea (slavă Domnului că albanezii nu “şi-au dorit mai mult victoria”!) şi nişte jucători care habar n-au cu mingea. Bine măcar că ne-am lămurit de la primul meci, să nu mai stăm în tensiune!