1>2

Realist vorbind, locul trei ocupat de Lewis Hamilton la finalul Marelui Premiu de Formula 1 al Bahrainului, desfăşurat duminică, după ce a plecat abia de pe poziţia a noua din grilă şi a beneficiat, printre altele, de abandonurile ambelor monoposturi Red Bull, este cam tot ce putea spera britanicul, chiar dacă, de-a lungul întregii curse, comunicările radio dintre el şi echipă lăsau impresia că se încerca de-a dreptul forţarea unei victorii, de care, în schimb, s-ar fi putut apropia coechipierul său, Valtteri Bottas, plecat al treilea şi ajuns al doilea (doar) în urma retragerii lui Kimi Raikkonen, însă jalnica tentativă de a-l depăşi pe Sebastian Vettel [cel care, în paranteză fie spus, dacă n-a fost, cumva, într-o viaţă anterioară (că nu prea avea când), cu siguranţă va fi într-una viitoare mecanic de locomotivă, fiindcă, odată instalat în fruntea trenu plutonului, e aproape imbatabil, dovadă cele patru titluri mondiale obţinute aşa] în ultimul tur (mi-)a demonstrat, (încă) o dată pentru totdeauna, că finlandezul de la Mercedes conduce bătrâneşte, frânând în spatele neamţului, la capătul liniei drepte, în condiţii de deplină siguranţă care i-ar fi mulţumit şi pe vigilenţii poliţişti din traficul bucureştean de zi cu zi (la fel ca indivizii ăia care, când intră pe o străduţă, execută virajul la dreapta doar după ce în prealabil aproape că opresc de tot), fără măcar să blocheze vreo roată sau să înroşească discurile şi cu atât mai puţin să plonjeze pe interior, unde avea spaţiu berechet, aşa cum ar fi încercat – indiferent dacă ar fi şi reuşit – un pilot adevărat gen Hamilton, Alonso, Ricciardo sau Verstappen, ba poate chiar şi Vettel însuşi într-o situaţie similară inversă.

Ca de obicei, strategia celor de la Mercedes s-a dovedit şi ea falimentară, alde Toto şi Niki socotind (greşit) că nu trebuie decât să-l (men)ţină, practic cu forţa, în frâu, pe Hamilton (altminteri mai rapid de-atât) într-un ecart de 20 secunde, în principiu strict necesar, dar – mai cu seamă după experienţa din Australia, cu calculatoarele sabotate de viruşi străini de aritmetică (la Ferrari se pare că sponsorul Kaspersky îşi face bine treaba; poate că ar avea nevoie şi nemţii de un Bitdefender) – nu neapărat şi suficient pentru ca, în cazul unei la început fireşti, dar apoi tot mai improbabile schimbări de pneuri în plus a lui Vettel, acesta să iasă în urma britanicului, ceea ce oricum n-ar fi fost de ajuns, deoarece ar fi putut pune unele nu doar mai proaspete, ci şi cu două specificaţii mai moi (ultrasoft faţă de medii), astfel încât oricum l-ar fi depăşit fluierând, cum o făcuse şi mai devreme, când abia pusese softurile.

Până la urmă, mult mai dibaciul Vettel – care, spre deosebire de Hamilton, pare să-şi poată impune, măcar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, punctul de vedere în cadrul echipei, nu doar să se lamenteze atunci când înţelege că aceasta greşeşte flagrant! – nu a mai schimbat deloc, parcurgând vreo patruzeci de tururi cu cauciucuri moi, ceea ce nici măcar nu e cine ştie ce mare premieră la Ferrari, planul lor “D” fiind destul de previzibil de la un moment (încă util) dat, în condiţiile în care Bottas – călăuzit şi el prost de staff – a păstrat, multe (zeci de) tururi, o distanţă prea mare, îngăduindu-i neamţului să-şi gestioneze cursa fix cum a vrut, chiar dacă rămăsese şi fără sprijinul coechipierului, asta pentru a fi şi mai vădită diferenţa de inteligenţă (tactică?) dintre Ferrari şi Mercedes, italienii ieşind biruitori şi în situaţie de doi contra unu, în Australia, şi de unu contra doi, acum. Dovadă irefutabilă că numai cu o maşină mai performantă şi nişte piloţi mai talentaţi nu se face o primăvară liniştită şi nu se câştigă la nesfârşit titluri mondiale!

LUPEANU ŞI BURLESCU

După ce ani de-a rândul, încă de prin prima mea tinereţe îndepărtată, s-a tot discutat (multă vreme în zadar) ca numărul echipelor din Liga I (de fotbal) să se reducă, iniţial măcar la şaisprezece, doar ca să apară la momentul (in)oportun câte un pe-atunci parcă etern Mircea Sandu, (fost) preşedinte al FRF, să declare cu emfatică falsă convingere că, din punctul lui de vedere, ar fi şi mai bine la doisprezece, ăsta fiind cel mai clar semnal că nu se va schimba nimic cel puţin încă un sezon, dar într-un final aproape hollywoodian, cu happy-end şi Deux ex machina la un loc, minunea s-a petrecut, astfel încât am ajuns la un sistem cu de-a dreptul paisprezece, care mă face chiar şi pe mine – altminteri demult sătul de orice competiţie internă – să-mi mai arunc un ochi la meciurile decisive pentru accederea (sau nu) în play-off, cum s-a întâmplat anul acesta, iată că apare acum Ionuţ Lupescu – pe care, ca un substitut rezonabil de Gică Popescu, reprezentant (şi el) de marcă al Generaţiei de Aur, care mi-e atât de dragă, şi recomandat de activitatea din forurile internaţionale, îl priveam cu oarecare speranţă pe când se anunţa drept un posibil contracandidat al lui Burleanu la preşedinţia FRF şi până să-şi prezinte ideile creţe – apare, zic, să propovăduiască revenirea la odiosul sistem cu optsprezece, aducând fix aceleaşi argumente stupide dintotdeauna, şi anume că aşa sunt organizate campionatele din principalele ţări europene – Anglia, Italia, Franţa, Spania şi Germania – cu care, vezi Doamne, ne-am compara şi ca nivel al populaţiei, fără să înţeleagă, pe de-o parte, contraargumentul mai complicat, că aici nu e atât vorba de populaţie şi teoretică arie de selecţie, cât de (lipsă de) forţă financiară, iar, pe de alta, pe cel mai simplu şi la mintea elevului de clasa a patra că, de fapt, toate ţările amintite oricum au o populaţie de cel puţin două ori mai mare decât a României, mergând pâna la de vreo patru, în cazul Germaniei, cu o Bundesliga (tot) cu optsprezece locuri. 

Iar pentru ca brambureala din mintea fostului mijlocaş al Naţionalei să apară în toată splendoarea ei, viitorul fost candidat mesianic şi personaj providenţial întru scoaterea fotbalului autohton din rahatul în care se află şi băgarea în altul mai mare vine şi cu bomboana pe colivă, sugerând un format al campionatului intern tip primăvară-toamnă, care, ce să vezi?, nu există în niciuna dintre ţările cu fotbal dezvoltat amintite (tot de el, practic în aceeaşi frază!) drept modele infailibile de urmat, ci numai prin cele… nu bananiere, ba chiar dimpotrivă, cu particularităţi de climat pe alocuri polar. Asta, probabil, ca o contribuţie aproape proprie şi originală (precum democraţia lui Iliescu) la schimbarea din temelii a tot ce a mai rămas cât de cât bun.

Cu încă două-trei asemenea propuneri, mai că ajung să-i ţin pumnii lui Burleanu!

PAUZA MARE

Am (mai) câştigat un pariu: Radwanska – despre care, în urma victoriei cu Simona Halep de la Miami, unii “experţi” (români) spuneau că, vezi Doamne, şi-a revenit după un început de an 2018 mai degrabă modest – nu a luat mai mult de patru ghemuri în meciul cu Azarenka din turul imediat următor. Mai exact, au fost fix patru, repartizate în mod egal pe cele două seturi.

De altfel, singurul motiv pentru care jucătoarea poloneză a reuşit să o învingă pe Simona, în timp ce, pe de altă parte, Lauren Davis (76 WTA, la momentul respectiv) – despre care eu unul n-am mai auzit nimic în ultimul timp, în ciuda predicţiilor aceloraşi “experţi”, care o vedeau ajungând departe (tocmai am verificat: a mai căzut vreo cincizeci de locuri, până pe 122!) –, la Australian Open, Petra Martic (51) şi Caroline Dolehide (165), la Indian Wells, sau modela Océane Dodin (98), în turul doi la Miami nu au făcut-o, în ciuda faptului că jucătoarea noastră a prestat acelaşi tenis mocirlos, chinuit, scremut, aproape imposibil de privit chiar şi pentru un împătimit al tenisului, d-apăi pentru cineva care, ca mine, se uită doar, din când în când, pentru aspectul plăcut al unor sportive şi de dragul compatrioatei noastre, este că, spre deosebire de ele, Radwanskăi – o jucătoare nu doar cu experienţă în sine, ci şi cu obişnuinţa de a fi cochetat cu locurile fruntaşe ale ierarhiei WTA şi de a fi învins în cariera ei adversare de top – nu i-a fost, pur şi simplu, frică de victorie, nevenindu-i să creadă că e pe cale să învingă ditamai liderul mondial. Fiindcă în sport, atunci când nu-ţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla ceva bun (cum ar fi să obţii un titlu de Mare Şlem sau să devii nr. 1 mai devreme de al patrulea meci decisiv), până la urmă nici nu ţi se întâmplă, iar Simona e o dovadă vie în acest sens!

Aşa stând lucrurile, constănţeanca trebuie să fie mai mult decât mulţumită că a atins finala în Melbourne, semifinalele la Indian Wells şi… (abia) turul trei la Miami, după multe meciuri în care nu ştiu cum a făcut, dar a izbutit să evolueze (mult) mai prost decât nişte adversare nu doar aflate chiar şi cu zeci de locuri mai jos în ierarhie, ci care jucau şi cel mai slab tenis al lor, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Océane Dodin, pe care, cum spuneam, dată fiind înfăţişarea ei plăcută, am urmărit-o cu destule alte prilejuri, sau Radwanska, cea care începuse de-a dreptul bătrâneşte, cu mingi abia trecute peste fileu, ceea ce i-a permis Simonei să pornească neobişnuit de avântat, în condiţiile în care în general continuă să aibă debuturi de meci catastrofale, racilă pe care un antrenor cu experienţa lui Darren Cahill te-ai fi aşteptat să fie în stare să o corijeze după atâta amar de vreme de colaborare. Chiar aş fi curios dacă măcar australianul a remarcat această particularitate deranjantă a elevei sale, care, cum spuneam şi cu alte prilejuri, are darul de a le “băga în meci” pe adversare, în special pe cele mai slab cotate, care capătă o încredere cu mult peste poziţia în clasament, de unde şi evoluţia ulterioară.

Poate părea un amănunt minor, dar faptul că în ambele meciuri disputate la Miami Simona a început cu un cozoroc pe cap, la care după doar câteva schimburi de mingi “oficiale”, după cele de încălzire, a renunţat, arătându-se deranjată brusc de el, dovedeşte o anumită dezorientare cu care intră pe teren, de parcă n-ar mai fi făcut-o de cine ştie când, sărind peste antrenamente şi micile sesiuni de “prindere/luare a pulsului”.

Pe de altă parte – dar aici chiar nu ştiu dacă (mai) e ceva de făcut – există la ea un soi de comoditate, o propensiune către tabieturi, arătându-se mai sensibilă decât altele (şi decât ar fi normal pentru o profesionistă) când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum şi-ar fi dorit, când, de pildă, condiţiile de joc nu sunt ideale, dacă e prea frig sau prea cald, prea înnorat sau prea însorit, dacă bate vântul sau dacă începe să picure, iar partida e întreruptă şi reluată (vezi Roland Garros) ori dacă debutează mai târziu decât ora programată iniţial, din cauză că s-au prelungit cele dinainte; sau, dacă după ce a jucat pe la prânz, data următoare e pusă în sesiunea de seară ori invers.

Din păcate, chiar şi metehnele de care părea să se fi dezbărat au reapărut. Am văzut din nou acele izbucniri nervoase, aproape isterice, uneori cu atât mai penibile cu cât se manifestă după nici un sfert de oră dintr-un meci pe care (abia) îl începuse cât se poate de calmă şi încrezătoare, doar ca să ajungă deodată să se răţoiască sau, dimpotrivă, să nici nu se uite – prefăcându-se că-şi aranjează nişte prosoape sau nişte sticle pe care altfel nu le aranjează niciodată –, şi cu toate că ea l-a chemat, la Darren Cahill, care cât s-o mai suporte şi el, dacă abia o mai suportăm noi… suporterii?!

În plus, aşa cum – spre deosebire de “experţii” care nici nu-şi mai aminteau şi oricum nu-şi făceau acum vreo grijă – mă temeam, (nici de data asta) progresele remarcabile (şi chiar remarcate de toată lumea) făcute la serviciu nu au fost ireversibile, cum nu fuseseră nici după finalul sezonului 2014, cu acel “Turneu al Campioanelor” excepţional. Ca şi în trecut, Simona lasă impresia că, odată ce a atins un nivel satisfăcător, nu mai consideră de cuviinţă să exerseze procedeul de care multă vreme s-au legat succesele ei şi care acum riscă să devină principala cauză pentru înfrângeri.

Cum, însă, la ea mai mult ca la oricine (în afară, poate, de Federer) se dovedeşte că pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, să sperăm că la revenirea de peste aproape o lună, la Cupa Federaţiei şi startul sezonului pe zgură, lucrurile şi, mai ales, tenisul ei vor arăta mai bine. Asta ca să nu fie lumea tentată să-i strige, prin televizor sau pe arene, “Joacă, Simona, tenis!”, cum le strigă celor de pe la FCSB sau din naţională “Jucaţi, băi, fotbal (nu bambilici)!”

Deocamdată eu am hotărât să iau pauza mea şi să nu o mai urmăresc, la fel cum nu-i mai urmăresc pe cei de la Arsenal, nu atât fiindcă mi-e greu să suport emoţiile, de vreme ce, la drept vorbind, oricum am cam trecut de faza asta şi am devenit imun, cât pentru că deja le ştiu, şi uneia şi celorlalţi, “jocul” pe dinafară, unul ineficient, steril, presărat cu greşeli puerile şi cu prea rare momente sclipitoare în care să-mi amintească de vremurile (mai) bune.

Pentru a nu risca, totuşi, să pierd vreun spectacol adevărat, la Arsenal am să mă uit când evoluează în compania câte unei echipe de certă valoare, gen Manchester City (că de Real sau Barça nu se mai apropie!), iar la Simona când va întâlni jucătoare… drăguţe.

GAFE

Cu o strategie foarte bine pusă la punct, perfect adaptată situaţiei, prin care monopostul pilotat de Lewis Hamilton a fost chemat (de urgenţă) la boxe, pentru primul şi singurul schimb de pneuri, imediat după intrarea lui Kimi Raikkonen, practic în acelaşi tur şi cu vreo trei mai devreme decât se anticipase iniţial, diriguitorii Mercedes şi-au îndeplinit (cu prisosinţă!) obiectivul stabilit pentru prima cursă a noului sezon de Formula 1, britanicul terminând, într-adevăr, înaintea finlandezului, după cum şi plecase(ră) din grilă, numai că, între timp, cel pe care toată lumea – cu excepţia, pesemne, amintiţilor diriguitori – îl socoteşte drept adevăratul principal adversar în lupta pentru cucerirea titlului, Sebastian Vettel, îi depăşise pe amândoi, profitând, ce-i drept, nu doar de cele trei tururi în plus cât a stat pe primul “stint” şi care i-ar fi oferit oricum un relativ control al situaţiei (de unde şi perplexitatea mea la momentul respectiv), ci şi de inadmisibila gafă a directorului de cursă, care – în pofida evidenţei că un monopost rămas (în pană) pe mijlocul pistei, într-o poziţie periculoasă, nu poate fi îndepărtat fără intervenţia safety car-ului… fizic, ceea ce avea să se şi petreacă în cele din urmă! – l-a instituit mai întâi, preţ de câteva tururi bune (pentru Vettel), pe cel virtual, lucru care i-a permis germanului să speculeze un viciu de regulament, deoarece, în aceste condiţii, timpul petrecut la boxe scade simţitor în raport cu cel de parcurgere a unui tur de circuit.

Pentru a nu pica de (şi mai) mocofan, Toto Wolff, şeful cel (mai) mare de la Mercedes, s-a spălat pe mâini, atribuind – cu o artă a fofilării moştenită pe vag mioritica linie paternă – responsabilitatea unei erori de software, din cauza căreia computerele au calculat, chipurile, greşit diferenţele de timpi, deşi nu e foarte clar ce ar fi trebuit să facă Hamilton chiar şi dacă socotelile (spre deosebire de strategie!) ar fi fost corecte: să nu respecte restricţiile de viteză în regim de safety car virtual? La drept vorbind, soarta lui cam fusese pecetluită din clipa când a rămas fără ajutorul coechipierului, plecat din mijlocul plutonului şi nereuşind să-şi facă loc spre el, cei doi ferrarişti prinzându-l într-un soi de impas, ca la bridge, şi punându-l în situaţia de a fugi după doi… căluţi (cabraţi). Bine ar fi fost să-l aleagă pe cel care trebuia.

În altă ordine de idei, tot răul faptului că vajnicele noastre televiziuni (de sport) au achiziţionat drepturile de transmisie a competiţiei abia în al doisprezecelea ceas şi jumătate, ceea ce m-a dus cu gândul la ce s-a întâmplat cu Bundesliga, care din fericire nu mă interesează, dar e inadmisibil să nu poată fi văzută în România pe micul ecran, ci doar pe – în general – şi mai micile monitoare, iar pe chaturi şi forumuri fanii F1 ajunseseră să-şi împărtăşească cu lux de amănunte, ca la cutremurele majore sau la Revoluţie, emoţionantele momente în care au luat la cunoştinţă cu bucurie că până la urmă Digi şi Telekom s-au îndurat de ei (“abia venisem de la serviciu, după o zi şi-aşa naşpa, cu şeful care e un idiot şi m-am certat iarăşi cu el, dar când l-am auzit pe Vali Moraru că anunţă…”; “eu m-am trezit peste noapte, mort de sete, şi am deschis, într-o doară, televizorul, iar când am văzut afişat pe ecran că se transmite cursa din Australia, adormit cum eram am crezut că e o glumă de 1 aprilie şi mă pregăteam să intru pe forum pentru o confirmare…”), aşadar tot răul ăsta e spre bine, fiindcă, în disperare de cauză, am apucat să-mi instalez pe PC, laptop şi telefonul mobil tot soiul de softuri (mai performante decât cele de la Mercedes!) şi să găsesc link-uri pentru vizionarea de “stream-uri” care n-am nicio îndoială că se vor dovedi extrem de utile ori de câte ori transmisiunile din Marele Circ – pentru care, din câte înţeleg, s-au dat o grămadă de bani – vor fi ciuntite sau reprogramate sub formă de “premieră” în favoarea vreunui meci de volei feminin din campionatul intern, luat moca şi difuzat în direct.

RECICLAȚII

Nu e că aş da măcar o ceapă degerată pe ceea ce scrie presa, în general, şi cu atât mai puţin cea de la noi şi încă sportivă, cu precădere Digisport(.ro), însă, chiar şi dacă ar fi reală, “ştirea” cu aspect mai degrabă de “fake news” sau, în orice caz, de tipică exagerare gazetărească ordinară, conform căreia ruşii, aşadar cu mic cu mare, toţi cei vreo sută cincizeci de milioane, au fost pur şi simplu scoşi din minţi de o fotografie cu Maria Sharapova luată în timp ce admira un soi de operă de artă înfăţişând un steag al SUA... defect sau mai vechi, cu doar 48 de steluţe dispuse altfel decât pe actualul drapel adevărat, mi-a amintit cum la un moment dat chiar mi-am exprimat public admiraţia nu doar faţă de frumuseţea jucătoarei în cauză, ci şi de patriotismul ei, având în vedere că, deşi este plecată din Mă-sa Rusie încă aproape sovietică din fragedă copilărie, încât e greu de afirmat că îi datorează, pe plan propriu-zis sportiv, altceva în afară, poate, de fondul genetic perfect, a continuat şi continuă să o reprezinte, multă vreme cu succes, spre deosebire de pipiţele cu rachetă, multe dintre ele conaţionale (gen Daria Gavrilova), dar şi, de pildă, croate (precum Ajla Tomljanovici), cu care te pomeneşti că efectiv peste noapte, practic de la un meci la altul în cadrul aceluiaşi turneu, au devenit “australience” cu acte în regulă.

Prin urmare, oricât de antipatici mi-ar fi, în general, ruşii, nu pot să cred că există nici la ei mai mult de o mână de imbecili patologic (ca, şi cam câţi – eventual proporţional, că-i ţară mai mare – hater-ii Simonei de pe la noi, altminteri foarte activi pe internet şi în societate, mai supăraţi pe ea nu când pierde, ca suporterii obişnuiţi, ci, dimpotrivă, atunci când se bucură de succes!) care să-i reproşeze ceva din acest punct de vedere. La drept vorbind, dacă ar fi cineva care să o poată acuza de ingratitudine sau măcar lipsă de recunoştinţă ar fi tocmai americanii, care o găzduiesc de atâta amar de vreme, oferindu-i cele mai bune condiţii de pregătire, doar ca să o vadă cum poartă cu mândrie culorile altei naţiuni, oarecum rival-inamice. 

Apropo însă de Simona Halep şi de presa mioritică de (nici) doi bani găuriţi, trebuie să recunosc că până şi eu m-am săturat să citesc încă de la debutul turneului de la Indian Wells “ştirile” despre câte meciuri trebuie să mai câştige jucătoarea noastră şi câte sau în ce fază să piardă Wozniacki ca să nu-i poată sufla primul loc WTA. Pe lângă faptul că mai toate calculele se dovedeau greşite, fiindcă după doar a doua victorie şi până ca daneza să fie trimisă acasă din optimi de “bunăciunea mică” Daria Kasatkina, emisiunile informative începeau cu “breaking news”-ul că gata, Simona e lider mondial până cel puţin la vară, în timp ce site-urile de specialitate adevărate spuneau că trebuie musai să atingă finala, dacă e ca Wozniacki să obţină trofeul, tot cei de la Digi, în principal, contabilizau întruna capii de serie deja eliminaţi, dând-o pe Simona drept câştigătoare practic certă, adică… şi mai favorită decât oricum fusese în calitate de cap de serie numărul 1, în condiţiile în care, dacă te uitai pe tablou, în semifinale ar fi jucat (tot) cu Karolina Pliskova (e drept, dispăruse Muguruza, dar şi asta e deja obişnuit), iar în finală cu aceeaşi Wozniacki, la vremea respectivă rămase în cursă. 

Asta pentru că retardaţilor de-acolo – fie prea proşti ca să-şi dea seama, fie socotindu-i astfel pe cititori şi telespectatori –, nu le mai ajungeau degetele de la mâini şi de la picioare să numere “zecile” de favorite eliminate în diferitele faze ale competiţiei, fără să ţină cont că acesta e mersul firesc al lucrurilor: la un turneu cu 32 de capi de serie, până în sferturi, unde rămân doar 8 jucătoare, vrei nu vrei sunt eliminaţi 24! Iar faptul că “pe partea Simonei de tablou” au fost scoşi, fie şi prematur, nu ştiu câţi astfel de capi, gen 7, 9, sau 14, nu (o) ajută cu nimic dacă a rămas în competiţie cel mai bine plasat dintre ei, care, pe aceeaşi logică, are “drumul asigurat” până… dă de româncă. La ce să te aştepţi, însă, când “experţii” în tenis şi comentatorii “de specialitate” provin, mai nou, din cei care până deunăzi se ocupau de fotbal, handbal sau cu competiţiile de Formula 1 şi MotoGP, între timp scoase din grilă, unde, printre altele, în mod firesc, nu li se puteau băga de seamă insurmontabilele dificultăţi în a declina substantivul “minge”!

Pe de altă parte, cum “gura păcătosului adevăr grăieşte”, iată că acum Simona chiar a ajuns în situaţia de a fi scăpat, încă din semifinale, inclusiv de amintitele Pliskova şi Wozniaki, lucru care, oarecum paradoxal, pe mine unul mă agită şi mai tare (după ce nici la meciul de-aseară, din “sferturi”, cu Petra Martici, n-am rezistat până la capăt, preferând să mă trezesc în toiul nopţii ca să aflu rezultatul de pe internet), pentru că acum chiar n-aş mai suporta să nu câştige trofeul. Doamne-ajută!

EUROSCARSENAL

După ce, aşa cum anticipam cu prea optimist pesimism, piesa mea preferată de la Selecţia Naţională a Eurovision s-a clasat în Finală nici măcar pe locul secund, ci de-a dreptul a patra, iar la Lisabona vom fi reprezentaţi, ca de obicei, dacă nu chiar de una dintre cele mai slabe, cum s-ar fi întâmplat fără o mână(rie) de voturi (suspecte) sosite în ultimele secunde, oricum de una cel mult mediocră, pe care deja de la a treia audiţie nu mai suport s-o ascult până dincolo de primele acorduri, fiindcă după primele două m-am lămurit că aşteptarea să înceapă cu adevărat şi să ajungă undeva, ieşind din monotonie, e zadarnică, nici cu Premiile Oscar n-am nimerit-o mai bine, conspiraţia homo-feministo-afro-americană şi zoofilă mondială pe faţă impunându-şi din nou, la fel ca în ultimii şi foarte probabil următorii ani, favoriţii, în frunte cu puerilul şi dezgustătorul “The Shape of Water”, un fel de “La La Land” de anul trecut mai puţin muzical (în ciuda unui fragment de gen inserat hodoronc-tronc), dar mult mai norocos, “Moonlight”-ul de acum, “Get Out”, fiind pesemne prea din cale-afară de inadecvat să câştige chiar şi pentru tot mai ramoliţii academicieni.

În aceste condiţii, nici nu e de mirare că audienţele unor astfel de programe sunt într-o continuă scădere soră cu prăbuşirea, dacă până şi – într-un domeniu oarecum înrudit – fanii lui Arsenal – altminteri la fel de încremeniţi în fidelitatea lor stupidă faţă de un personaj care s-a dovedit de multă vreme o catastrofă pentru instituţia păstorită ca pupincuriştii şefei DNA de pe la noi – au ajuns să boicoteze meciul de pe teren propriu cu viitoarea campioană, Manchester City, oferind o privelişte dezolantă a minunatului stadion Emirates. Doar eu rămân pe poziţii în faţa televizorului, deşi nici nu mai ţin minte când s-a întâmplat ultima oară să am vreo cât de mică satisfacţie pe oricare din aceste planuri, iar după meciul pierdut de londonezi în cupă cu reprezentanta ligii secunde, Nottingham Forest, îmi jurasem să nu mă mai uit la ei atâta vreme cât antrenor e Wenger, nu de alta, dar, la fel ca la Oscar şi la Eurovision, am ajuns să am o perpetuă senzaţie de déjà-vu.

PREMIILE OSCAR 2018

Cu eforturi uşor titanice şi cam pe ultima sută de minute, am reuşit să văd şi anul acesta la timp, înaintea ceremoniei pentru decernare, covârşitoarea majoritate a filmelor nominalizate la Premiile Oscar. Deja oarecum tradiţionala excepţie o reprezintă “All the Money in the World”, însă, văzându-i pe competitorii săi şi mai toate celelalte în care a jucat (nu doar) în 2017, am convingerea – pe cât de, fatalmente, preconcepută, pe atât de fermă – că excelentul Cristopher Plummer merită cu prisosinţă distincţia pentru cel mai bun rol secundar masculin, singurul contracandidat serios, din punctul meu de vedere, fiind Richard Jenkins, cel pentru care am rezistat, oricum cu greu, să urmăresc până la (fericitul) sfârşit mizeria pentru copii cu înclinaţii zoofile “The Shape of Water”.

Prin urmare, făcând abstracţie de criteriul “diversităţii” (coloristice) pe care au fost (din nou) selectate cu tot dinadinsul şi parcă în duşmănie cele mai slabe pelicule de anul trecut numai pentru a se preîntâmpina, pe lângă deja obişnuitul scandal rasist (“Get Out”?!?!), unele stârnite de (organizaţiile) feministe (“Lady Bird”?!?!?!) şi de homosexuali (“Call Me By Your Name”?!), îmi voi nominaliza şi eu favoriţii:

Cel mai bun actor în rol principal: Gary Oldman – “Darkest Hour”;

Cel mai bun actor în rol secundar: (cum spuneam, cu amintitele amendamente) Christopher Plummer – cam orice (de pildă, “The Man Who Invented Christmas”), deci inclusiv “All the Money in the World”;

Cea mai bună actriţă în rol principal: Frances McDormand – “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” (fie şi în detrimentul uneia dintre febleţile mele, Margot Robbie, care s-a dovedit, iată, că nu e doar o fată superbă);

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Allison Janney – “I, Tonya” sau, dacă trebuie neapărat păstrat “echilibrul” rasial şi pentru a nu compromite alte categorii, unde ar fi un sacrilegiu şi mai mare (gen, “cel mai bun film”, “cel mai bun regizor” sau “cel mai bun actor în rol principal”, oricât de simpatic ar fi  Denzel Washington): Octavia Spencer – “The Shape of Water”;

Cel mai bun scenariu original: “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” – Martin McDonagh;

Cel mai bun scenariu adaptat: “Molly's Game” – Aaron Sorkin;

Cel mai bun regizor: Christopher Nolan – “Dunkirk”;

Cel mai bun film: “Dunkirk”.

Cu precizarea că, la ultima categorie, nu m-ar deranja (prea rău) să câştige nici, în ordine, “Darkest Hour”, “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” sau “The Post”, în schimb aş fi de-a dreptul revoltat să o facă oricare dintre celelalte (porcării ordinare) nominalizate!

MOMENTUL ACELA (CIUDAT) DIN AN...

Până la urmă, iniţiativa – cu iz cam comercial – TVR de a organiza pentru Selecţia Naţională a Eurovision din acest an nu mai puţin de cinci semifinale, transmise în direct, la o oră (21.00) de vârf şi însumând 60 de piese (din cele doar 72 înscrise cu totul la preselecţie!), 12 în fiecare, cu câte trei calificate în ultimul act, s-a dovedit inspirată, fiindcă în “Marea Finală” au ajuns câteva melodii aproape rezonabile, chiar dacă eu unul tot n-am înţeles pe ce criterii s-a realizat repartizarea în serii (presupun că prin tragere la sorţi, nicidecum în funcţie de punctajul obţinut la preselecţii), existând riscul – materializat în cel puţin una dintre situaţii, la Timişoara – ca într-o semifinală să nimerească cinci-şase cântece bune, cu măcar două-trei obligatoriu lăsate pe dinafară, iar în alta niciunul, dar trimiţând în finală (tot) trei, doar că porcării.

În plus, “juriul de specialitate” ar fi trebuit să fie altul la fiecare semifinală (eventual tot pe bază de tragere la sorţi) şi, în orice caz, diferit de cel de la preselecţii, deoarece există un oarecare iz de mascaradă, fiind lesne de bănuit că membrii, în număr de cinci, şi-au cam făcut o părere (preconcepută) încă din start, de la primele audiţii, pe cine intenţionează să promoveze până la capăt, având chiar suficient de (prea) mult timp petrecut împreună cât să se şi pună cu toţii de acord.

Chiar şi aşa, au existat situaţii mai mult decât penibile, în care câte unul dintre ei îl întreba pe un concurent – poate doar de ochii lumii, să facă pe niznaiul – “cum te numeşti dumneata…?”, de parcă l-ar fi văzut atunci, la semifinală, pentru prima oară în viaţă (deşi recunoşteau că au asistat inclusiv la repetiţii, unde respectivul cântăcios “a sunat” mai bine sau mai rău), iar cucoana aceea fă- şi fiţoasă, cu aer de comisar sovietic promovat prin concurs de împrejurări favorabile secretarului general de partid, a avut, la un moment dat, în semifinala de la Turda, nemărginita mitocănie de a-l desfiinţa pur şi simplu pe un amărât (care, în paranteză fie spus, dacă ar fi fost un căţel vagabond ori un măgăruşlu costeliv înhămat la o căruţă supradimensionată şi nu doar o biată fiinţă omenească puţin cam plecată cu sorcova şi lipsită de simţul ridicolului, s-ar fi bucurat, fără doar şi poate, de un sprijin energic din partea organizaţiilor pentru protecţia animalelor), socotindu-i prestaţia mai potrivită pentru un bal al bobocilor, de parcă nu tot dumneaei, dimpreună cu ceilalţi patru “experţi” (inclusiv fătuca de la Eurovisionul de anul trecut, cea cu yolarihuuhu, ridicată la rang de “jurat” megacompetent) îl aduseseră (până) acolo, doar ca să-l (şi să se!) facă de râs în faţa telespectatorilor.

(Efectiv) una peste alta, s-au strâns, cum spuneam – cu câteva excepţii notabile, precum italienii “Erminio Sinni & Titziana Camelin”, perfecţi pentru jalnicele lor festivaluri Sanremo; Vyros, mai bun de… absolut nimic; afectata Claudia Andas, cu o voce de Bonnie Tyler contrafăcută, made in (Colen)China, şi o melodie-clişeu, pastişată după vreo sută de cântecele “de Eurovision” (spre deosebire de cele care, vezi Doamne, “nu sunt de Eurovision”, dar, din fericire, de obicei câştigă) de la ediţiile internaţionale din anii ’90, care se clasau pe la mijlocul ierarhiei; Alexia & Matei, clonele degenerate ale Ilincăi şi lui Alex Florea de anul trecut sau “Feli”, cu un soi de manea cu pregnante influenţe sud-americane – piese suportabile, astfel încât Finala de duminică va arăta oricum mai bine decât multe din amintitele ediţii internaţionale.

Eu, însă, am intrat deja într-o depresie anticipativă, convins fiind că singura cu adevărat inspirată, cea interpretată de “Jukebox” şi excepţionala Bella Santiago, se va clasa, conform tradiţiei (întreruptă doar atunci când alt blestem a lovit România, suspendarea de la Eurovision!) pe locul doi, foarte probabil după una dintre cele mai proaste (aş paria pe “Feli”, care, sincer să fiu, cu farmecul ei personal şi, e adevărat, interpretarea profesionistă, ar putea chiar să ne asigure un loc bun la Lisabona, că nici restul europenilor nu sunt mai breji!), lucru altminteri firesc într-o ţară unde cocălărimea e la putere, iar o manea sadea, (sche)lălăită de Adi (copilul) Minune sau Florin Salam, ar surclasa orice concurent.

În afară de “Jukebox feat Bella Santiago”, i-aş mai remarca pe “Tiri”, cu o piesă elaborată, aproape (prea) cultă şi pe “Eduard Santha”, cu precizarea că atât ne-ar mai trebui, ca “Me Som Romales”, interpretată magistral de acesta din urmă, să ne – efectiv – reprezinte, deşi, pe de altă parte, am avea marele avantaj că niciun telespectator din Europa nu s-ar întreba, la încheierea concursului, când să (ne) voteze, astfel încât să ezite: “mi-a plăcut aia cu ţiganii, dar nu mai ţin minte… din ce ţară era?”. Haules baules!


P.S. De departe cea mai stupidă (indiferent de raţiuni cum ar fi audienţele) iniţiativă din ultimii ani a TVR este aceea ca Eurovisionul să se mute din serile de sâmbătă, când tot omul putea să stea până târziu în noapte şi devreme în dimineaţă fără grija că a doua zi trebuie să se ducă la serviciu, duminica, zi (spre noapte) când… dimpotrivă.

Lucru cu atât mai greu de înţeles cu cât semifinalele internaţionale sunt programate, hodoronc-tronc, marţea şi joia, iar finala... sâmbătă, deci nu pare să existe vreo obligativitate privitoare la duminici (sau interdicţie privitoare la celelalte zile ale săptămânii, inclusiv sâmbetele) stabilită de cine ştie ce oficiu pentru protecţia consumatorului european sau organizaţie pentru salvarea Roşiei Montane.


P.P.S. Să-mi sară ochii din cap dacă ştiu ce înseamnă “haules baules”, dar mi s-a părut ca sună bine ca încheiere. Sper să nu fie vreo înjurătură!

FRUMOASE ȘI LETALE

Spre deosebire de meciul din semifinalele Australian Open, cu Kerber, pe care am început să-l urmăresc, dată fiind ora (României) exagerat de matinală, decalat, cam la un ceas şi jumătate de la debutul oficial, astfel încât, de pildă, după ce Simona a ratat ocazia de a se desprinde la 4-1 în setul al doilea (pe primul îl tranşase relativ lejer cu 6-3) şi s-a făcut, în schimb, 3-2, nu am mai suportat suspansul şi am intrat pe aplicaţia Eurosport (cea cu ştiri, nu Player-ul), cu aproape convingerea – bazată pe modul cum decurseseră până atunci ostilităţile – că voi găsi deja rezultatul final favorabil ei, dar am constatat îngrozit că era încă în plină desfăşurare un “live text”, semn că partida continuase (multă vreme) şi ajunsese într-un set decisiv, care, din fericire, avea totuşi să se încheie curând (când m-am conectat eu tocmai se făcuse 8-7 şi am avut tăria de a sta până ce 8-ul s-a transformat într-un 9 îngroşat), la finală m-am uitat în direct, rezistând (cu greu) impulsului de a o pune (şi pe ea) la înregistrat după setul pierdut în tie-break, doar fiindcă – pe lângă o mică superstiţie, determinată de faptul că şi la precedenta finală de Mare Şlem (pierdută), cu Ostapenko, renunţasem să mă uit când lucrurile căpătaseră o turnură nefavorabilă – mi-am spus că dacă Simona e în stare să treacă peste sfârşeala fizică şi psihică pentru a continua să joace, oi putea şi eu să trec peste palpitaţii şi transpiraţiile reci pentru a continua să… stau (în pat) în faţa televizorului, plus că, sincer să fiu, de la un moment dat mă mai liniştisem şi nu-mi mai făceam mari iluzii în privinţa deznodământului având în vedere problemele medicale ale reprezentantei noastre. În felul acesta însă, am fost, desigur, lipsit de privilegiul de a trişa, trăgând cu ochiul la ce avea să fi fost.

La fel ca în finala de la Roland Garros, din 2014 (şi în contrast cu cea de anul trecut!), pierdută (şi ea) în faţa celeilalte frumuseţi a tenisului mondial, alături de (şi încă mai mare decât) Caroline Wozniacki, Maria Sharapova, (palidă consolare, totuşi), prestaţia Simonei de duminică a fost printre cele mai bune din carieră, mult peste cele din partide altminteri memorabile şi de-a dreptul câştigate, inclusiv cea cu Kerber, după care, dat fiind mai degrabă rezultatul (favorabil), un mare specialist închipuit se grăbise a decreta că românca a intrat definitiv în istoria sportului alb, alături, cum ar veni, nu doar de celelalte (foste) ocupante ale primei poziţii în ierarhia WTA (unde Simona se afla, recte intrase, deja de ceva vreme), ci şi de… deţinătoarele a nenumărate titluri de Mare Şlem, precum Chris Evert (Lloyd), Martina Navratilova, Steffi Graf sau surorile Williams, criteriu conform căruia, la drept vorbind, încă nu şi-a găsit locul acolo nici măcar învingătoarea Simonei, Wozniacki, cu al ei deocamdată unic. 

Şi tot ca în urmă cu aproape patru ani, adversara Simonei a trebuit să apeleze, pe lângă cel mai bun tenis al ei, când parcă devenise o imposibilitate fizică să mai trimită o minge în fileu sau afară, la niscaiva şiretlicuri de vulpe (nu mult)(mai) bătrână pentru a se impune. Aşa, de pildă, am remarcat cum la interviul acordat postului Eurosport după încheierea partidei, bandajul de pe minunatul picioruş (stâng) al danezei (care, dacă mă întrebaţi pe mine, ca bărbat, împreună cu cel drept sunt două dintre cele mai drăgălaşe lucruri, de orice natură, din lume!), aplicat spre sfârşitul setului decisiv, dispăruse ca prin farmec, ceea ce nu face decât să demonstreze că reprezentase mai degrabă un pretext pentru a se alege cu un preabinevenit masaj din partea fizioterapeutei turneului. Asta în timp ce Simona – acuzată, culmea, EA de prefăcătorie, deşi, printre altele, accidentarea ei la gleznă din primul tur a fost văzută în direct şi la o oră (a Australiei) de vârf – ar trebui recompensată cu un Oscar (că tot a început sezonul), dacă înfăţişarea din finalul primului set – când, spre deosebire de blondină, a cerut nu un time-out medical propriu-zis, de zece minute, ci un consult în pauza obişnuită dintre ghemuri – a fost una compusă cu bună ştiinţă. Să fim serioşi!

În fine, tot ca o coincidenţă (nefastă), asemenea “piticului atomic”, Kader Nouni, aflat în scaun în 2014, mai degrabă mediocra spre obscura tanti arbitreasă de acum a ţinut (morţiş) nu doar cu adversara, ci şi să iasă la rampă, cel mai penibil de flagrant chiar în ultimul ghem, când, la 15 egal, a intervenit aiurea peste colegii de la linii anunţând un aut (ne)văzut doar de ea şi obligând-o pe Simona – care deja se pregătea să servească liniştită, convinsă că are 30-15 – să ceară o reluare oficială, care, deşi s-a dovedit în favoarea ei şi i-a confirmat punctul, a scos-o din ritm.

Una peste alta, fireşte că nu aceste mici amănunte au determinat rezultatul (deşi au cântări şi ele), ci, foarte probabil, pe lângă amintita accidentare la gleznă, oboseala acumulată în special din pricina meciului în meci, practic în plus, disputat cu Lauren Davis, iar principala vină în această privinţă o poartă – în opinia mea, după cum am şi scris – cel care, pe de altă parte, are, probabil, şi principalul merit pentru rezultatele bune, antrenorul Darren Cahill, care, colac peste pupăză, a mai şi păgubit-o pe Simona cu 12.000 de euro, amendă plătită pentru – chipurile – indicaţiile “tehnice” decisive oferite din tribună la meciul cu Kerber, când i-ar fi transmis prin gesturi altminteri făţişe, fără putinţă de tăgadă, “concentrează-te şi nu mai comenta atât!”. Slavă Domnului că vigilenţilor organizatori le-au scăpat momentul când simpaticul australian s-a scărpinat insistent la urechea stângă, ceea ce în limbajul convenit în secret cu Simona înseamnă “seveşte-i cu kick!” şi cel când s-a prefăcut că strănută, îndemnând-o de fapt să joace mai mult pe reverul nemţoaicei (o simplă tuse ar fi însemnat “dă-i pe dreapta!”).

Glumesc, desigur (să nu care cumva să se repeadă cei în drept să caute pe înregistrări!), dar mi se pare absolut stupid ca, atâta vreme cât îi permiţi antrenorului să ia loc în loja oficială, să-l obligi să stea stană de piatră, altminteri orice mişcare (inclusiv a ochilor) putând fi interpretată în fel şi chip. Asta ca să nu mai spun că e un prea mare contrast între acest gen de regulă şi faptul că la turneele obişnuite are voie nu doar să dea din mâini sau din cap (aprobator ori dimpotrivă), ci şi să vină (o dată pe set) lângă jucătoare pentru a-i comunica prin viu grai ce are de făcut.


P.S. În condiţiile în care nu mai prididim să ne lăudăm cu ce “generaţie de aur” a tenisului feminin avem, cu nu ştiu câte jucătoare în prima sută mondială, sper să nu aud pe cineva văicărindu-se de mama focului şi rostind cuvinte grele dacă Simona Halep va sări peste marele meci de “Fed Cup”, de peste numai vreo două săptămâni, cu Canada, al cărei portdrapel continuă să fie, dacă nu mă înşel, (Eu)Genie Bouchard, aflată, momentan, undeva prin… a doua sută mondială.

O GREŞEALĂ CÂT UN MECI (ÎN PLUS)

Singura diferenţă (semnificativă) între partida (fără istoric) din optimile de finală ale Australian Open, câştigată clar (chiar dacă nu neapărat şi lejer) de Simona Halep, după nici o oră şi douăzeci de minute de joc, în faţa exoticei japoneze cu înfăţişare de experiment genetic (reuşit) Naomi Osaka, numărul 72 mondial, şi cea din turul precedent, cu Lauren Davis, numărul… 76, tranşată abia după aproape patru ceasuri chinuitoare (cât două meciuri lungi!), a fost felul cum a evoluat (tactic) jucătoarea noastră: decis, “agresiv”, cu lovituri apăsate, dirijate către liniile laterale – în primul (cronologic al doilea); moale, cu mingi aruncate cu boltă, pe centrul terenului – în celălalt.

Pe de altă parte, una din marile şi deja cam eternele hibe ale Simonei, în special atunci când joacă în compania unor sportive (mult) mai slab cotate, este aceea că începe meciurile greoi, fără să-şi găsească reperele (terenul e prea mic, fileul prea mare) şi fără să “simtă” mingea (sau propria rachetă!), având nevoie de câteva ghemuri bune, dacă nu chiar de un set întreg pentru a-şi intra în ritmul normal, doar că, între timp, adversara de pe locul 70, 80 sau chiar 120 WTA, care porneşte cu motoarele turate la maximum şi reuşeşte lovituri care nu-i intră nici la antrenamente doar fiindcă Simona îi ridică, aproape la propriu, mingile la fileu, capătă încrederea unui număr 5 sau 6 mondial, de unde şi (ne)firescul echilibru (aparent) din teren, perpetuat, uneori, pe durata întregii partide.

Exact asta s-a întâmplat sâmbătă, cu Davis şi, din fericire, ca o excepţie de la regulă, nu prea s-a întâmplat luni, cu Osaka, cea care, după un astfel de început avântat, în care abordase un aer (şi parcă un rânjet) de panteră (neagră) neînfricată, s-a transformat brusc într-un cocker spaniel cuminţel, numai bun să facă “aport”, de îndată ce – după un prim sfert de ceas în care Simona şi-a păstrat sângele rece – a înţeles că are în faţă un adevărat lider mondial, decis să tranşeze lucrurile în concordanţă. (Cât priveşte sugestia unui “expert” în tenis că nipona ar fi trebuit să lungească schimburile de mingi pentru a profita de oboseala Simonei acumulată în meciul precedent, în loc să le scurteze cu lovituri ce se voiau decisive, nu doar că e stupidă în sine, dar de la un moment dat a şi fost pusă în practică de aceasta, cu rezultatul previzibil că astfel îi oferea constănţencei ocazia să atace prima, dat fiind că nici ea nu e vreo Wozniacki dispusă la o lălăială nesfârşită de tip “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”. Singura şansă a lui Osaka era să fie într-adevăr superagresivă, aşa cum a şi încercat iniţial, dar cu o rată a loviturilor de succes care ar fi dus-o deja pe un cu totul alt loc decât cel ocupat în prezent.)

De altfel, o atitudine agresivă, hotărâtă, este întotdeauna preferabilă, chiar şi cu riscul de a comite o sumedenie de “erori neforţate” (dar, în acest caz, “pozitive”, cum spun specialiştii), fiindcă, din punct de vedere psihologic, încrederea unui outsider în forţele proprii creşte mai puţin atunci când favoritul greşeşte, deoarece, măcar într-un cotlon al minţii, ştie că e o situaţie trecătoare, şi mult mai mult atunci când are el însuşi reuşite deosebite, “lovituri câştigătoare”, chiar şi dacă e la fel de conştient că sunt facilitate de slăbiciunea, fie şi, în principiu, tot temporară, a celuilalt. Cu alte cuvinte, într-un debut de partidă, mai bine greşeşte Simona zece mingi trimise cu sete, apăsat, hotărât, decât să reuşească adversara zece “winner-uri” pe fondul unei replici palide din partea ei.

Pentru că meciul cu Lauren Davis, din noaptea de vineri spre sâmbătă, am avut (ne)şansa de a-l urmări cum ar veni în reluare, înregistrat, aşa cum procedez în astfel de cazuri (fiindcă la vârsta mea nu-mi mai permit să pierd din orele de somn nocturn), însă de obicei mă uit fără să cunosc deznodământul, ca şi cum ar fi în direct, doar că acum, după un prim set cumplit, în care, la un moment dat, înciudat, văzând evoluţia Simonei, am urlat prin casă (cu atât mai penibil cu cât meciul era gata de câteva ore!) “Continuă tu să-i arunci baloanele alea pe mijloc, ca la antrenament sau la încălzirea de la începutul meciurilor, până pierzi setul, şi poate realizezi, în sfârşit, că trebuie să schimbi tactica!”, iar la fiecare imagine cu Darren Cahill speram să-l văd făcând un semn, ceva, în sensul de “Treci la planul B!”, deja în debutul setului secund am fost convins că nu se mai poate întâmpla nimic bun, şi, pentru a scăpa de tensiune şi sudorile reci care mă treceau, am căutat pe internet rezultatul final, astfel încât, de bine, de rău, cu multe pauze (dată fiind lungimea), m-am uitat în continuare ceva mai relaxat (chiar dacă tot nu-mi venea să cred că Simona va câştiga!), am avantajul că – spre deosebire de cei care au trăit toate cele trei ore şi patruzeci şi cinci de minute cu sufletul la gură, la ceasuri mici ale dimineţii – pot analiza cu mai multă detaşare jocul în sine prestat de româncă.

Ei bine, părerea pe care mi-am făcut-o, cum spuneam, din capul locului, şi mi-am consolidat-o pe parcurs, e că, de data asta, cel care a greşit a fost nu Simona, ci antrenorul ei, Darren Cahill, pe care mi-l imaginez – inspirat de intervenţiile acelea televizate de “on-court coaching”, de la turneele mai mici – spunându-i, înainte de partidă, următoarele: “Simo, adversara ta e scundă, e pe locul şaptezeci şi... în lume, deci nu ceva de speriat, şi are obiceiul să lovească din răsputeri, aşa că tot ce trebuie să faci este să nu-i deschizi unghiurile, ci să-i trimiţi mingile pe centrul terenului, moale şi cu boltă, astfel încât să fie nevoită să le atace de sus, preferabil de deasupra umărului, fără prea mare control. Chiar dacă o să îi intre câteva lovituri decisive – una, două, zece… – nu te panica, respectă cu sfinţenie planul de joc, ai răbdare, pentru că, în cele din urmă, garantat, o să înceapă să greşească!”.

Numai că, ce să vezi?, americanca s-a încăpăţânat să nu “înceapă să greşească” şi să profite la maximum de acele mingi fleşcăite returnate de Simona, pe care le izbea, ce-i drept, excelent, cu o mişcare specifică a trunchiului, lăsând, însă, impresia, că joacă mai bine decât o făcea cu adevărat, fiindcă “secretul” succesului ei consta mai degrabă în prestaţia modestă a româncei. Mai toate reuşitele Simonei veneau atunci când părea să… NU respecte “planul de joc”, ci lovea cum ştie ea mai bine, apăsat, spre marginile terenului, plimbând-o pe americancă stânga-dreapta şi obligând-o să se întrebuinţeze serios, momente în care o şi vedeam strigând ceva spre tribună, pe jumătate descătuşată, pe jumătate (încă) furioasă, iar eu îmi închipuiam că i se adresează lui Darren cu vreun “ai văzut cum trebuie să fac?!; nu cum ziceai tu!”, după care, însă, cuminţică, revenea la tactica (eronată) prestabilită. Iar Darren îşi dădea (la propriu!) pumni în cap, spunându-şi, poate, la rândul lui: “Doamne, cum am greşit! Trebuia să-i cer să fie agresivă, să dicteze ea jocul, nu adversara, altminteri modestă!”.

Ceea ce, din fericire, i-a transmis pentru următorul meci, cu Osaka.

ACELAŞI FILM (VECHI)

După ce că şi aşa eram într-atât de furios din cauza modului  (halucinant) în care se desfăşurase partida precedentă, dintre incredibil de antipatica (şi franţuzoaică, pe deasupra!) Caroline Garcia şi Caroline Wozniacki, încheiat în cele din urmă cu insuportabila victorie a primeia, încât nu avusesem putere să-i urmăresc finalul dramatic, privându-mă astfel pentru câteva minute de încântătoarea privelişte a superbei daneze, ceea ce mi se întâmplă rarisim, a fost suficient să văd expresia de pe chipul Simonei Halep la intrarea pe teren – una catalogată de comentator drept “hotărâtă” şi “concentrată”, dar care mie mi s-a părut mai degrabă “speriată”, dacă nu de-a dreptul “disperată” – ca să înţeleg că nu va fi deloc o zi bună pentru tenisul românesc, aflat deja în mare suferinţă şi la masculin, unde Israelul ne bătea măr în Cupa Davis, iar în timpul chiar celui de-al doilea ghem, când, pe serviciul ei, la o minge uşoară, venită perfect, în rachetă, de la Svitolina, jucătoarea noastră, cu un calm desăvârşit, dintr-o poziţie comodă, “aşezată”, de pe fundul terenului, a returnat nici măcar în banda sau măcar “burta” fileului, ci mai aproape de baza lui, am înţeles că nu face decât să continue jenanta evoluţie din urmă cu două zile, cu jocul ei de numărul 1… peste o sută, astfel încât am schimbat definitiv canalul, preferând să revăd un film vechi, dar cel puţin el bun.

Din păcate, dincolo de strania coincidenţă (?!) că la turneul precedent, de la Beijing, unde l-a avut alături (doar) pe Andrei Pavel, Simona a jucat incomparabil mai bine decât acum, când a revenit lângă ea Darren Cahill, cele petrecute zilele acestea m-au cam convins că nu prea sunt şanse s-o vedem vreodată triumfând într-un turneu de Mare Şlem, inclusiv Turneul Campioanelor. Se prea poate să rămână chiar şi acum (dacă nu câştigă Pliskova) pe primul loc în lume (lucru extraordinar şi – după cum am tot scris – mai preţios din punctul meu de vedere) sau să-l piardă şi să revină mai devreme sau mai târziu, păstrându-l fie şi pentru o bucată bună de vreme, însă în competiţiile cu adevărat majore se va îneca de fiecare dată mai departe sau mai aproape de malul cu trofeul, ceea ce, într-un fel, mi-o face şi mai dragă, fiindcă demonstrează fără putinţă de tăgadă, că e “de-a noastră”: pe cât de talentată, pe atât de incapabilă să-şi atingă potenţialul maxim.

DIN NOU DESPRE LIMITE

Oricât de mult m-am bucurat pentru depăşirea efectuată de Max Verstappen asupra lui Kimi Raikkonen în ultimul tur al Marelui Premiu al SUA, desfăşurat duminică pe minunatul circuit din Austin, nu atât dintr-o simpatie deosebită pentru olandez sau, dimpotrivă, antipatie faţă de adversarul său – ferrarist, e drept, şi cam perimat, dar altminteri un tip relativ OK –, cât de dragul spectacolului şi pentru că s-ar fi făcut un pic de dreptate divină după ce finlandezul se dăduse ridicol de fulgerător din calea lui Vettel (manevră de înţeles în cadrul unei echipe, mai cu seamă când există o miză importantă în joc, gen titlul mondial, dar cu care în continuare nu prea pot să mă împac), trebuie să admit că încă de la momentul respectiv, când imaginea transmisă în direct la TV era luată de la bordul monopostului Red Bull, mi s-a părut că a fost efectuată cam necorespunzător, cu încăl(e)carea limitelor pistei, astfel încât, dincolo de situaţia nemeritat de jenantă în care a fost pus bietul Max, aproape dat jos de pe podium, am considerat ca întemeiată decizia comisarilor de traseu de a-l penaliza, iar imaginile mai cuprinzătoare difuzate ulterior o justifică pe deplin.

De altfel, chestiunea (depăşirii) “limitelor pistei” este una dintre cele mai discutate şi, nu prea înţeleg de ce, discutabile din Formula 1, părerea mea (exprimată mai pe larg aici) fiind, în rezumat, cât se poate de răspicată: liniile de demarcaţie trasate (cu vopsea) pe asfalt, ca să nu mai vorbesc de cunoscutele “vibratoare”, ar trebui să fie la fel de sfinte, ferme şi… solide ca glisierele care delimitează anumite circuite (stradale) precum cele din Monte Carlo, Canada, Singapore sau Baku, unde orice abatere de la trasa corectă e penalizată nu de către subiectivii comisari de traseu, cu nu se ştie niciodată precis câte secunde întârziere, ci de… forţa împrejurărilor, în general cu o avarie serioasă şi un implacabil abandon.

La fel cum în schiul alpin mi se par penibile lamentările unora dintre sportivi pe tema pârtiilor periculoase, ori a traseelor (de slalom) marcate mai alambicat, când nu-i împiedică nimeni să le parcurgă oricât de încetişor îşi doresc ei pentru a se simţi în deplină siguranţă, inclusiv în “plug” sau pe fund, şi în Formula 1 monoposturile sunt înzestrate cu toate facilităţile necesare, gen frână şi volan, iar piloţii, în principiu, cu creiere şi instinct de conservare, astfel încât să nu se mai vaite, de pildă, că unele vibratoare sunt prea înalte sau prea dure şi deteriorează podeaua atunci când, desigur, sunt încălecate, iar limitările să fie necesar a se impune prin prevederi regulamentare care, de fapt, să diminueze performanţele tehnice ale maşinilor pentru ca nu cumva mai mult sau mai puţin frumoşii nebuni să profite de toţi caii putere, milimetrii în plus de ampatament şi aderenţa sporită a pneurilor ca să-şi ia zborul… până în vreun până la urmă inevitabil zid sau gard de protecţie (a spectatorilor). Că de-aia le zice piste, fiindcă au limite şi nu poţi să ajungi nestingherit cu bolidul de Formula 1 prin oraş sau prin lanurile de porumb înconjurătoare. Ce tot încerc să spun e că pista e atâta câtă e, nu cu doi sau cinci sau douăzeci de centimetri de iarbă sau pământ sau mai ştiu eu ce mai lată, în funcţie de cum socoate fiecare pilot că-i vine lui mai bine.

Tot duminică, un alt episod elocvent (şi) din acest punct de vedere a fost acela în care Valtteri Bottas a fost depăşit (mult prea uşor!) de Sebastian Vettel nu atât sau – în fine, admit – doar printr-o manevră îndrăzneaţă a germanului, cât sau ci (şi) cu ajutorul nemijlocit al lui Stoffel Vandoorne, de la McLaren, care, prins cu un tur din urmă, nu s-a mulţumit numai să asigure condiţiile normale pentru a fi surpasat de cei doi aflaţi în luptă aprigă, ci a ieşit pur şi simplu în afara pistei (fără a fi, desigur, penalizat, deoarece, vezi Doamne, nu “şi-a creat un avantaj”), şi l-a derutat pe finlandezul de la Mercedes, care îşi calculase paşii astfel încât el însuşi să ocupe trasa interioară a virajului, mizând pe faptul că aceea exterioară e blocată de belgian, iar băbăciunea ferraristă nu are loc să treacă. Ei bine, a avut, graţie faptului că Vandoorne aproape a tras efectiv pe dreapta, în condiţiile în care nici măcar în traficul de zi cu zi nu eşti obligat, la intrarea în depăşire a celui din spate, să opreşti în prima parcare, ci doar să nu accelerezi şi să nu schimbi direcţia de deplasare. [În paranteză fie spus, mintea finlandezului cea de pe realmente urmă l-a făcut ulterior să se bată – cu desăvârşire zadarnic – ca un leu şi zece bani cu Verstappen, deşi pentru binele echipei ar fi trebuit să-l lase să treacă, fiindcă olandezul încă avea şanse bune să-i prindă pe ambii rivali (în special ai Mercedes) de la Ferrari. Dar asta e altă poveste, şi anume a limitelor… lui Bottas.]

Fireşte că, după descalificarea lui Verstappen, multă lume s-a declarat dezamăgită, considerând că o asemenea decizie e de natură să descurajeze depăşirile şi, implicit, spectacolul în Formula 1. Ei bine, spectacol îmi doresc şi eu, din toată inima, doar că… PE pistă, nu în afara ei, chiar dacă nu neg că un monopost de F1 care să o ia nu doar pe arătura din imediata apropiere a benzii asfaltice, ci, de ce nu?, tocmai pe străzile unei localităţi învecinate ar arăta superb.

1

Cam tipic românească această înecare la mal a Simonei Halep, care, după ce şi-a luat, la Beijing, aproape toate revanşele de pe răboj, bătându-le de le-au mers fulgii pe Sharapova, Kasatkina şi Ostapenko (a scăpat deocamdată doar Svitolina, bătută pentru ea de alta) şi şi-a văzut sacii în căruţă, devenind, în sfârşit, lidera clasamentului WTA, a clacat în chiar finala turneului, învinsă de o te miri care Garcia, aflată, ce-i drept, într-o suspect de mare formă de moment trecătoare. Explicaţia e simplă: dacă până atunci a jucat ca un adevărat (viitor) număr 1 mondial, ieri a evoluat ca un (fost) (etern) număr 2, ceea ce, la drept vorbind, nici nu e atât de rău, având în vedere că uneori pare un număr 100(0). Păcat însă, fiindcă alte vreo 350 de puncte la teşcherea pe lângă cele doar 40 în plus faţă de Muguruza n-ar fi stricat deloc în tentativa de a nu intra în istorie (şi) ca jucătoarea cu cea mai scurtă prezenţă în vârful ierarhiei.

De altfel, dincolo de lacrimile mele de bucurie, cu atât mai abundente cu cât, poate pentru prima oară în viaţă, mi s-a împlinit, pe lângă visul de-a o vedea pe Simona în top, şi un soi de premoniţie preponderent pozitivă (în sensul că, pe lângă toate cele bune, cam presimţisem şi înfrângerea din finală), mărturisesc că, oarecum spre propria mea surprindere şi aparent contrar celor scrise cândva, dar, pe de altă parte, în deplin acord cu aberaţiile unora dintre nenumăraţii comentatori ai evenimentului istoric de sâmbătă, care-şi arătau convingerea că vor apărea cât de curând “cârcotaşii” (cum ar veni, ca mine) nemulţumiţi, vezi Doamne, cu… destul, chiar îmi doresc acum să o văd câştigând şi un turneu de Mare Şlem, nu (doar) de alta, dar ca să nu-i tot aud numele pus pe lista uşor infamă şi destul de scurtă a fostelor lidere mondiale care nu au în palmares măcar unul. Sunt sigur că şi ea însăşi, ca o adevărată campioană ce este, şi-a fixat asta drept următor obiectiv.

În încheiere, pentru a nu risca să mă dezic de criticismul meu obişnuit, vreau să-mi exprim, pe de-o parte, neţărmurita uimire, şi, pe de alta, de-a dreptul revolta că Simonei i-a trebuit, după propriile declaraţii, o experienţă foarte recentă, precum înfrângerea de la US Open în faţa Mariei Sharapova (şi, poate, un nou antrenor, în persoana simpaticului Andrei Pavel) ca să realizeze că punctul ei (cel mai) slab este serviciul, astfel încât, abia (de) acum (înainte?) să-l exerseze câte o oră întreagă pe zi la antrenamente, când până şi eu însumi, un simplu (tele)spectator şi blogger (aflat, aşadar, pe treapta cea mai de jos a iubitorilor de tenis în viziunea experţilor”), am remarcat şi scris asta încă din urmă cu aproape fix trei ani, când, mai întâi, o – vorba vine – sfătuiam să dedice câte o jumătate din timpul petrecut la antrenament “scurtelor”, iar cealaltă serviciului, după care am recunoscut că m-am sucit şi – dat fiind că oricum “scurta” e străină mai tuturor fetelor din circuit cu excepţia Radwanskăi şi, poate, Sevastovei – să-l aloce în exclusivitate serviciului, ceea ce părea că s-a şi întâmplat, judecând după evoluţia de la “Turneul Campioanelor” din 2014. Doar că atunci n-a ţinut-o prea mult.

Fără să împărtăşesc în mod necondiţionat optimismul desăvârşit al unora în privinţa viitorului permanent ascendent şi tot mai strălucitor al Simonei, nutresc, totuşi, aproape convingerea sau măcar speranţa că ar putea să-şi păstreze poziţia de lider mondial o bună bucată de timp, cu condiţia ca, măcar de data asta, să nu-şi mai închipuie că, odată atins, un anumit nivel (tot la serviciu mă refer) se păstrează de la sine. E ca digitaţia pianiştilor sau a violoniştilor: se duce pe apa sâmbetei de îndată ce nu mai este exersată.

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2017

ÎN SFÂRȘIT!

Pentru că, spre deosebire de alţiiii…, nu am ocazia să apar la orice oră vreau eu pe vreun canal naţional de ştiri sau sport să împărtăşesc în timp real cu masele largi populare tot ce tocmai îmi trece prin cap, nu pot demonstra decât nevesti-mii, în faţa căreia şi declarasem, că, în pofida realismului meu pesimist dintotdeauna, (pre)simţeam că a venit în sfârşit vremea ca Simona Halep să o bată (rău) pe Maria Sharapova, aproape convingere preponderent lăuntrică întărită şi de faptul că, fiind un fan înrăit al rusoaicei (atâta vreme cât n-o întâlneşte pe fata noastră), nu ratez (mai) niciun meci de-al ei şi am văzut-o cum se chinuie cu Sevastova, Makarova şi în general cam cu oricine în ultimul timp, astfel încât mă şi gândeam, cu amărăciune, că de la revenirea după suspendare pare să se îndrepte cu paşi mai siguri spre o retragere în plină fostă glorie decât înapoi spre vârful ierarhiei mondiale.

Cum, în schimb, urmăresc seară de seară nu canalul respectiv de ştiri, ci pe cele înrudite de sport, n-am avut cum să nu aud sfaturile (in)competente oferite Simonei de către cel mai priceput la tenis analist politic al ţării, care o îndemna să fie agresivă, să n-o lase pe adversară să-şi facă jocul obişnuit, bazat pe ofensivă permanentă şi lovituri decisive, ceea ce e fix ca şi cum le-ai cere fotbaliştilor Concordiei Chiajna să nu le ofere posesia celor ai Barcelonei sau lui Chiricheş să-l deposedeze degrabă pe Messi când argentinianul e cu mingea la picior; uşor doar de zis! Iar pentru că Simona nu s-a conformat, dar – ce să vezi? – a câştigat, după meci antrenorul cu gura a concluzionat sentenţios: Sharapova a prins o zi slabă!

Sigur, de-a lungul timpului, aşa cum Simona a pierdut multe confruntări pe care nu le-au câştigat, de fapt, adversarele, a şi câştigat destule mai degrabă pierdute de ele, însă acum chiar n-a fost cazul, iar cine susţine contrariul n-a înţeles nimic din meci. Să spui ceva de genul “Mariei nu i-au mai intrat ca altă dată loviturile decisive” înseamnă că n-ai fost în stare să distingi modul diferit (nu doar faţă de alte întâlniri directe, ci şi de alte adverare ale rusoaicei) în care i-a trimis mingile jucătoarea noastră.

Dacă ar fi să nominalizez un (singur) element-cheie al victoriei de astăzi, acesta este, fără îndoială, serviciul, aflat cam la acelaşi nivel (şi executat în aceeaşi manieră) ca la “Turneul Campioanelor” din 2014 (inclusiv la celebrul meci câştigat în faţa Serenei Williams), când aproape i-am dedicat un articol întreg, şi mult peste ce am văzut în ultimii, iată, deja trei ani. (“Periodicitate” cam dezolantă, pe care, în paranteză fie spus, nu reuşesc să mi-o explic!). Cu un serviciu doar pe jumătate (cuantificabil în cunoscutele “procentaje”!) la fel de bun, ar fi câştigat cu siguranţă şi partida cu aceeaşi Sharapova din urmă cu doar câteva săptămâni, din primul tur de la US Open.

În acelaşi timp, lungimea loviturilor Simonei a fost, spre deosebire de multe alte ocazii, una bună, mingile aterizând relativ aproape de linia de fund (adică la jumătate de metru, nicidecum “la limită”, ceea ce ar fi denotat mai degrabă baftă), astfel încât adesea rusoaica s-a văzut nevoită să lovească “înghesuit”, de la o distanţă mult mai mare faţă de terenul advers decât cea pe care şi-o dorea şi de la care ar fi fost letală. În plus, chiar şi genul acela de mingi ale Simonei care pe mine mă scot din pepeni, parcă aruncate cu plasa de prins fluturi, “moarte”, nu lovite cinstit, scurt şi tare, s-au dovedit eficiente împotriva unei jucătoare care nu operează cu nuanţe, ci se repede orbeşte la orice minge pentru a o izbi cu toată forţa, profitând, de fapt, de viteza cu care-i vine din partea cealaltă a fileului.

În fine, singurul “risc” pe care şi l-a asumat Simona a fost acela de a schimba ea prima direcţia de atac în raliurile mai lungi, în loc să se mulţumească doar să trimită înapoi, aproape la punct fix, pe centru, ca un perete sau un tun de mingi blocat, aşa cum i se cam întâmplă în ultimul timp, (lipsă de) “tactică” păguboasă, care, mai cu seamă în faţa Sharapovei, nu poate fi decât perdantă, pentru că le oferă adversarelor posibilitatea de a-şi calibra perfect loviturile până la cea decisivă.

Şi pentru că am început vorbind despre aptitudinile mele de Mama Omida, trebuie să mai spun, în încheiere, că în presimţirile sau visele mele cu ochii deschişi de ieri se făcea că Simona o va întâlni în turul următor pe Kasatkina, pentru a o bate (şi pe ea) măr şi a demonstra că înfrângerea de săptămâna trecută a fost doar un accident, după care va face cumva şi va ajunge în finală, lucru care, conform informaţiilor avute la dispoziţie (tot de pe canalele noastre de sport) la ora respectivă, i-ar fi fost necesar, dar şi suficient, pentru a deveni numărul 1 mondial (cu condiţia să n-o bată acolo fix Svitolina), numai că astăzi am constatat că vajnicii noştri jurnalişti au dat-o la-ntors, şi cică ar fi musai de-a dreptul să câştige turneul, chestie care, iată, deocamdată excede aria de acoperire a premoniţiilor mele.


ACTUALIZARE 2 (sâmbătă, 7 octombrie 2017): Încă o dată şi cu adevărat “ÎN SFÂRŞIT!”: Simona Halep e NUMĂRUL 1 mondial!

ACTUALIZARE (vineri, 6 octombrie 2017): În grafic: Halep-Kasatkina 6-2, 6-1!

DE BINE, DESPRE RĂU

Eu ca eu, dar fostul meu cititor fidel, care se cam familiarizase cu preferinţele mele în materie de Formula 1, sigur nu s-ar fi aşteptat să vină şi ziua în care să vorbesc aproape de bine despre Vettel!

Dacă nu mi-ar fi fost pur şi simplu lene, aş fi făcut-o încă după etapa din Singapore, când mai toată lumea l-a socotit responsabil pentru accidentul de la start, soldat cu abandonul său, al lui Verstappen şi al lui Raikkonen, deşi, în opinia mea, ceilalţi doi au fost cam la fel de (ne)vinovaţi, primul pentru că a schimbat direcţia (brusc) spre finlandez încă înainte ca nemţul să înceapă să-i închidă, cum se spune, uşa (manevră clasică în debutul curselor şi relativ legală), în timp ce Kimi – care, ce-i drept, aparent şi-a văzut doar de trasa proprie, rectilinie, după un demaraj excelent – ar fi trebuit, poate, să nu fie chiar atât de optimist, ci mai prudent, măcar pentru a-şi proteja coechipierul, al cărui “locotenent” desemnat este. Una peste alta, verdictul dat de către FIA, “incident de cursă”, mi se pare cel mai potrivit, lui Vettel neputându-i-se reproşa mai mult decât o eroare tactică, fiindcă, la fel ca (de fapt mai mult decât) Raikkonen, ar fi trebuit să se gândească la lupta pentru titlu, nu doar la cea pentru o primă poziţie într-o cursă lungă şi desfăşurată în condiţii atmosferice schimbătoare.

Pentru a încheia însă cu elogierea unui pilot care continuă să-mi fie profund antipatic, fie şi din simplul motiv că are o educaţie mult mai precar-ciobănească decât a favoritului meu, Hamilton, despre care nici măcar vreunul din nenumăraţii săi detractori lipsiţi de orice urmă de bun-simţ şi obiectivitate nu poate spune că l-a auzit vreodată înjurând într-o comunicare radio (chiar şi atunci când mai bate câmpii, cum a fost cazul parcă tot la Singapore, unde s-a arătat nedumerit şi revoltat de pătrunderea maşinii de siguranţă, deşi abia trecuse pe lângă un monopost care se răsucise şi aproape că obturase complet pista), în timp ce mai toate ale nemţului abundă în bipuri, trebuie să recunosc că duminică, la Sepang, a făcut o cursă (de recuperare) impresionantă, demonstrând, printre altele, în sfârşit, că e în stare să şi depăşească (mai cu seamă monoposturile net inferioare!), şi, după ce a plecat ultimul din grilă, ar fi meritat şansa de a se lupta în final chiar pentru un loc pe podium cu Ricciardo, de care, dacă n-ar fi avut, se pare, mici probleme cu maşina, fiind îndemnat de cei de la boxe să o lase mai moale, probabil că ar fi şi trecut, în ciuda faptului că, la un moment dat, a fost şicanat destul de mârlăneşte de către Alonso, prins de ambii cu un tur din urmă, şi care, în paranteză fie spus, de rănit în orgoliu ce se tot dă el şi mare gură ce face din pricina jalnicului (ce-i drept) motor Honda, care îl împiedică, vezi Doamne, să rupă norii şi gura târgului cu McLaren, tocmai a fost întrecut în clasamentul general de mult mai tânărul, tăcutul şi modestul său coechipier Vandorne. Cam penibil pentru fostul dublu campion mondial şi aproape câştigător al Indy 500 de anul acesta! În schimb, revenind la Vettel, nu sunt foarte convins că în bizarul incident cu Lance Stroll de DUPĂ cursă, în urma căruia se prea poate (şi mărturisesc că, în mod cam nesportiv, îmi doresc!) să se aleagă cu o retrogradare pe grilă pentru schimbarea cutiei de viteze afectată de puternicul impact, vina îi aparţine exclusiv (prea) tânărului canadian; reluările nu au fost concludente.

Apropo de Honda şi McLaren: cu toate că şi eu – ca unul care, spre deosebire de mulţi “specialişti”, m-am arătat de la bun început sceptic în privinţa acestei colaborări dintre echipa mea favorită şi un motorist care nu mi-a spus niciodată mare lucru în afara competiţiilor pe DOUĂ roţi – mă bucur că McLaren trece în oricare altă tabără, fie şi Renault, nu pot fi la fel de optimist pentru sezoanele viitoare precum cei care dau drept exemplu rezultatele bune al francezilor cu Red Bull (sau invers). Acolo, din punctul meu de vedere, lucrează un geniu al proiectării, Adrian Newey, astfel încât n-am nicio îndoială că monoposturile austrice s-ar descurca binişor şi cu un motor de Tico, Trabant sau motocoasă Stihl, în timp ce, din păcate, încă dinainte de Honda, McLaren n-a prea (mai) făcut, cel puţin de la o vreme (mai ales după plecarea lui Hamilton) cine ştie ce brânză nici cu propulsoare Mercedes (oricum cotate drept cele mai bune, în timp ce Renault ar fi cam pe locul trei din vreo patru!), aşa cum nu face acum, de-o altă pildă, nici Williams, la care, în altă paranteză fie spus, mi-ar fi plăcut să-l văd eşuat, aşa cum au existat zvonuri, pe Alonso, ca să se bată/să fie bătut (şi) cu/de micul Stroll. Asta ca să nu mai spun că deja parcă îmi sună aievea în urechi comentarii de genul “răzbunarea Honda”, când McLaren-urile-Renault o să fie învinse de Toro Rosso-urile unde vor ajunge la anul japonezii, care şi aşa, parcă de-ai dracului, tocmai au început să livreze nişte echipamente măcar mai fiabile, capabile să ajungă la linia de sosire a unei curse (din cinci-şase)! Sper să NU am gura aurită, dar om trăi şi om vedea!

Şi pentru că dau dintr-una într-alta, odată ajuns la capitolul “fiabilitate”, simt nevoia să-mi exprim şi eu profunda nemulţumire în legătură cu stupidele prevederi de regulament care penalizează cu retrogradarea pe grilă depăşirea unui anumit număr de motoare utilizate într-un sezon sau schimbrea cutiei de viteze. Nu doar că scopul lor declarat, acela de “a limita costurile”, nu e nici pe departe atins, câtă vreme echipele oricum aduc componentele respective, cheltuind sumele aferente, dar cei penalizaţi cu adevărat sunt de fapt piloţii, care nu au nicio vină şi ale căror rezultate ajung în acest fel să depindă încă şi mai mult decât deja o fac (şi decât ar fi cazul) de “materialul de concurs”. Cu alte cuvinte, şi fu…raţi şi cu banii luaţi, o dublă pedeapsă care, fireşte, afectează mai tare tot echipele mici, lovite nu doar în buget, ci şi în clasament, unde sunt private de nişte puncte (virtuale) din cele şi-aşa (prea) puţine agonisite de-a lungul sezonului.

În privinţa favoritului meu, Hamilton, la care nu aveam cum să n-ajung, trebuie să spun că am început deja să-i contabilizez punctele irosite în lupta pentru titlul mondial cu Vettel: pe lângă cele trei cedate “cavalereşte” coechipierului Bottas, deşi – după cum scriam la vremea respectivă – poate n-ar fi fost cazul, pentru că şi în cadrul echipelor mai mici, care se chinuie pentru câte un punctişor în plus, nu pentru ditamai trofeul suprem, atunci când, într-o cursă, unul dintre piloţi este în mod vădit mai rapid decât celălalt, având şansa de a depăşi nişte (adevăraţi) adversari, intervin “ordinele”, mai sunt şi cele şapte pentru care NU s-a bătut cu Verstappen în Malaezia, mulţumindu-se cu poziţia secundă. Singura lui aproape scuză ar fi că nici Bottas nu s-a bătut pentru locul… patru (ce o fi cu el, că de la o vreme termină cu poziţii bune în urma lui Hamilton, atât în calificări cât şi în curse?), în condiţiile în care, spre deosebire de britanic, chiar nu avea nimic de pierdut, ceea ce poate fi, totuşi, un semn că ambele monoposturi Mercedes au avut oarece dificultăţi. Lucru îngrijorător în perspectiva finalului de sezon.

URZEALA LUI DONOVAN

Era doar o chestiune de timp până să aud pe undeva (despre) teoria sau cronica sau părerea mai mult sau mai puţin avizată a cuiva sau altcuiva că ultimul (în sensul de cel mai recent) sezon (al şaptelea) din “Urzeala tronurilor” este şi cel mai slab dintre ele, asta pentru că mie, dimpotrivă, mi se pare de foarte departe nu doar cel mai reuşit, ci şi singurul aproximativ pe de-a-ntregul suportabil, spre deosebire – de-un exemplu strict personal şi poate cam hodoronc-tronc pentru alţii – de cel de-a cincilea din “Ray Donovan”, altminteri unul dintre serialele mele favorite, dar care acum parcă s-a inspirat din primele şase ale celuilalt, astfel încât, ajuns (eu) deja pe la jumătatea lui, mi se pare că nu s-a întâmplat încă nimic, acţiunea desfăşurându-se cu încetinitorul, servită cu linguriţa, iar mai toată aşa-zisa intrigă constituindu-se într-un (spoiler alert!) elogiu postum adus personajului dispărut, soţia eroului, care, de bine ce mă bucuram că am scăpat de ea, fiindcă-mi era profund antipatică (nu atât ca rol sau actriţă, cât ca pur şi simplu femeie), apare acum mai des decât în vremurile când mai “trăia”.

Revenind la “Urzeală”, ceea ce mi s-a părut absolut remarcabil este că fiecare dintre episoade a spus (câte) ceva, la obiect şi esenţial pentru întreg, iar sezonul în ansamblu, coerent şi concentrat, aproape că poate fi urmărit ca un lungmetraj de sine stătător, cel puţin ca unul dintr-o “franciză” hollywoodiană, cu nişte de mult uitate părţi întâi, a doua… a şasea şi o inevitabilă “continuare”, gen “Spider-Man”, “Transformers” sau “X-Men”. De pildă, spre deosebire de ceea ce remarcam că (NU) se întâmpla până acum, personajele pot ajunge dintr-un capăt în altul al lumii lor imaginare, din sud până hăt, dincolo de zidul din nordul extrem, printr-o singură tăietură de montaj (uneori uşor derutantă, fiindcă, pe vechiul tipic, m-aş fi aşteptat, totuşi, să nu sosească mai devreme de episodul următor!) şi nu călătorind sezoane de-a rândul!

În plus, pe lângă faptul că n-am resimţit deloc lipsa unor personaje (efemere) apărute şi ucise (cu sălbăticie) în sezoanele precedente, chiar şi atunci când habar nu mai am (că stau rău cu memoria) ce au făcut cele care (în mod miraculos) au supravieţuit (fie şi schilodite groaznic) şi deţin poziţii importante, nu e nicio pagubă, pentru că din două-trei fraze iscusite ale câte unui interlocutor se acoperă exhaustiv tot ceea ce fusese redat de-a lungul a nenumărate episoade plicticoase din sezonul, să zicem, trei. Iar dragonii s-au făcut, în sfârşit, mari!

REGULA DE TREI COMPLICATĂ

Ca să înţeleg şi eu…

Aşadar, cu proaspătul antrenor Vasile Miriuţă la timona Titanicului, Dinamo are (deja) două înfrângeri din tot atâtea meciuri, unul, ce-i drept, în compania FCSB, în “deplasare” (adică pe Arena Naţională!), dar celălalt acasă, în (tot mai adânca) “groapă”, cu Chiajna sau Voluntari sau Căţelu...

Fireşte, cum mandatul tehnicianului de renume cel mult clujean e abia la început, înlocuitorul eternului posibil înlocuitor al oricui pleacă intempestiv de pe banca mai degrabă de pedepse a “câinilor”, Claudiu Niculescu, nu poate fi găsit pe deplin vinovat, o mare parte din responsabilitate revenindu-i, pe cale de consecinţă cât de cât logică, predecesorului său, Cosmin Contra, care, în semn de recunoaştere a nenumăratelor realizări de acest fel, a fost promovat, pe merit (în sensul că aşa merităm!), la echipa naţională, spre satisfacţie celor care nu-şi doreau nimic altceva decât să scape dracului odată de plaga fotbalului românesc din toate timpurile, Christoph Daum. Să le fie de bine!

"FATA DE AUR"

Pe undeva, Simona Halep e fix ca “Generaţia de Aur” din fotbal: cu toate că, fără nicio îndoială, reprezintă cea mai înaltă culme a performanţei româneşti din toate timpurile – cu siguranţă trecute, dar, din păcate, foarte probabil, şi viitoare – în disciplina (sportivă) respectivă, nu a ajuns niciodată la nivelul pe care ni l-am fi dorit şi pe care, uneori, duşi de val, avem impresia (greşită) nu doar că l-ar fi meritat, ci că l-ar fi şi atins de fapt, legenda căpătând o anvergură binişor exagerată în raport cu realitatea intrinsecă.

La fel cum Naţionala lui Hagi şi Gică Popescu a devenit, la un moment dat, într-o conjunctură favorabilă, “cap de serie”, astfel încât preliminarii întregi le-a disputat în compania unor adversari dacă nu modeşti de-a dreptul, cel puţin “accesibili”, care nu îi puneau mari probleme, permiţându-i să se califice şi să-şi asigure în acest fel locul în “prima urnă valorică” şi pentru campania următoare, numai că, între ele, la turneele finale (mondiale sau europene), claca (lamentabil) în confruntările cu adevăratele formaţii de top (mai puţin Anglia, asupra căreia avem un bizar “ascendent moral”!), şi Simona profită de ceva vreme de poziţia ei bună în ierarhia mondială (altminteri obţinută pe merit), care, atunci când nu are fabulosul ghinion de a da chiar de la meciul inaugural peste Sharapova, îi oferă un parcurs relativ lejer la competiţii, cu câte un prim tur liber, un al doilea împotriva unei sportive de prin a doua sută mondială şi, eventual, încă unul cu vreo “Anglie” de-a ei, gen Sevastova sau Carla Suarez Navarro, încât se pomeneşte pe nesimţite prin semifinale. Dacă se află în forma în care “tricolorii” s-au nimerit cu Argentina şi Columbia în 1994, mai bate şi ea câte o Azarenkă sau Pliskovă, şi gata trofeul. Dacă nu, ia o bătaie (zdravănă) de la Elveţia sau Suedia, recte de la vreo cel mult Svitolina.

Marele ei merit (de până mai deunăzi) e(ra) că în general s-a ferit de “surprizele neplăcute” cărora le cad adesea victime favoritele, aşa cum şi Hagi & Co. treceau (uneori, ce-i drept, cam chinuit, cu un joc mai mereu “dezamăgitor”) de tot soiul de Albanii şi Insule Feroe care pe atunci tocmai începeau să consacre celebrul clişeu “nu mai există echipe mici (în fotbal)”, iar acum ne sunt deja cel puţin egale. Cum ar veni, Kasatkina!