"FROM WISHES TO ETERNITY"

UN PIPI MIC, DE BUCURIE

Nu mi-e deloc foarte clar ce criterii stabilite de exigenta Federaţie Internaţională de Nataţie trebuie să îndeplinească un sportiv din Mali, Lesotho, Burundi sau Palau pentru a ajunge la Campionatele Mondiale (în bazin scurt), dar îmi închipui, sau cel puţin sper, că primul dintre ele e să ştie să înoate. Urmărind însă reuniunile de-acolo, nu mai sunt atât de sigur!

Ieri dimineaţă, de pildă, dintr-o mulţime de aşa-zişi înotători, aduşi pesemne cu de-a sila de pe cea mai întinsă plajă din lume, Sahara, şi care ar fi avut mare nevoie de asistenţa unui salvamar, mi-a atras atenţia în mod special o tanti, care după ce a luat o burtă de tot râsul, aterizând în apă ca o clătită aruncată strâmb în tigaie, s-a apucat să înoate tacticos, cu capul pe-afară să nu-şi ude casca, exact ca biata bunică-mea – Dumnezeu s-o ierte! – pe vremuri la Amara. Fireşte că într-o cursă de cincizeci de metri bras, pe care cele mai iuţi competitoare din seria ei au parcurs-o oricum într-un timp aproape dublu faţă de sportivele adevărate, ea nu întorsese după prima lungime, când până şi penultima clasată ajungea la sosire, iar eu unul o suspectez şi de-un pipi mic făcut în bazin. De bucurie şi emoţie c-a avut norocul să se poată bălăci într-unul.

TREI (CEASURI) RELE

Bun. Că a nins ca la balamuc toată noaptea şi mai ninge şi-acum dacă nu s-o fi oprit, pot să înţeleg, fiindcă la urma urmelor suntem aproape de mijlocul lui decembrie şi numai autorităţile locale, centrale şi Liga Profesionistă de Fotbal sunt luate prin surprindere de venirea iernii, deşi, pe de altă parte, nu ştiu cum naiba se face că în ţara asta săracă, unde nici boii nu trag, tot anul e secetă şi în sezonul rece o ţinem din cod galben în cod portocaliu de zăpadă. Se pare că în week-end vine altul!

Înţeleg la fel de bine, şi o făceam şi până ieri, adică marţi, că deşi nu mă pot împiedica să fiu în pragul infarctului la fiecare meci (atât cât rezist să mă uit), de la Naţionala de handbal feminin nu (mai) e cazul să aştept vreo minune, cum ar fi (fost) calificarea la Olimpiadă/e sau accederea în semifinalele Campionatelor Europene, aşa că aseară nu m-a enervat din cale-afară decât acelaşi comentator, care – dincolo de faptul că tot n-a găsit sinonim pentru “impecabil” şi nici alte observaţii mai inteligente decât “ar fi bine să…”, cu varianta “ce bine ar fi să…” – o ţinea ca gaia-maţu şi cu zece minute înainte de final, când ale noastre erau conduse deja cu patru goluri de unguroaice, că “n-ar trebui să avem probleme în a câştiga meciul”, de parcă eram campioanele mondiale, olimpice şi europene ale ultimelor zece ediţii şi jucam cu Burkina Faso. Un dobitoc absolut!

Înţeleg aşadar foarte bine toate astea, şi în linii mari am reuşit să-mi păstrez cumpătul destul de bine, fără să fac o criză acută de mania persecuţiei, dar faptul că Arsenal a fost eliminată din Cupa Ligii de o echipă de liga a patra (?!), pe care a egalat-o abia în ultimul minut al timpului regulamentar de joc, înainte să piardă oricum la loviturile de departajare, deşi a evoluat cu mult aplomb şi cam cel mai bun lot, tot mi se pare din ciclul “mi se întâmplă numai mie (şi Wenger tot nu e dat afară în şuturi)”.

Apropo. Dacă şi-aşa i-au pierdut/vândut în ultimii ani pe Henry, Nasri, Fabregas, Van Persie…, mai-marii tunarilor nu pot scăpa dracului şi de putorile alea de Chamakh şi Oxlade-Chamberlain? Mă gândesc că o avea nevoie şi CFR Clujul nostru, dacă nu chiar Concordia Chiajna, de nişte rezerve care să intre pe finalurile de meci şi să rateze tot, inclusiv penalty-urile.

FĂRĂ NUMĂR

Spre deosebire de (foarte) mulţi alţii, nu sunt câtuşi de puţin deranjat de faptul că actualul sistem de vot, având o salutară componentă proporţională, permite accederea în Parlament a unor candidaţi situaţi pe locurile doi sau chiar trei în Colegiile uninominale. Sigur, umoral vorbind, mi-ar fi plăcut şi mie ca pedeliştii perdanţi să nu aibă şansa redistribuirii, dar trebuie să recunosc că, pe de-o parte, unii dintre ei au primit mii, dacă nu chiar zeci de mii de voturi ale unor cetăţeni care, din motive (patologice) de neînţeles pentru mine, au încă încredere în ei şi îi vor acolo, iar pe de alta, tot aşa au ajuns senatori şi deputaţi în legislatura anterioară o grămadă dintre cei cu care simpatizam eu.

În acelaşi timp, tot spre deosebire de (şi mai) mulţi alţii, nu sunt nici pe departe un adept fanatic al ideii că numărul parlamentarilor ar trebui neapărat redus (drastic). Parafrazând o teorie a lui Murphy, în Legislativul nostru şansele ca nivelul de inteligenţă să râmână cât de cât constant e ca numărul ocupanţilor să fie, dimpotrivă, în creştere.

Cu toate acestea, mi se pare o nesimţire fără margini din partea clasei politice ca, în condiţiile în care practic s-a păstrat acelaşi sistem electoral din 2008, iar între timp a existat un referendum perfect valabil (chiar dacă eu l-am boicotat!) care prevedea în mod expres reducerea numărului de parlamentari, să ajungem acum să ne pomenim cu vreo sută... în plus! În ritmul ăsta, nu e departe ziua când şedinţele de plen se vor ţine pe Arena Naţională.

ABSENŢA LA VOT: 58,28%

Trecuseră deja aproape două ore de când mă trezisem şi trei de la deschiderea secţiilor de vot, ieri (încă) dimineaţă, înainte să realizez că suntem într-adevăr în ziua alegerilor. Nu ştiu de ce, dar brusc m-am simţit ca la un exament pentru care nu doar că nu mă pregătisem absolut deloc, dar nici măcar nu mai deschisesem o carte (respectiv, un ziar sau televizor) de câteva luni bune.

Cu toate că – scârbit de cele petrecute (în USL) astă-vară – îmi propusesem să nu votez nici la parlamentare, după ce zisesem “pas” şi la locale, o brumă de conştiinţă civică s-a redeşteptat în mine, zgândărită pe de-o (mai mică) parte de faptul că, nemaivăzându-le feţele şi nemaifiind la curent cu acţiunile stupide ale celor din USL, mi s-a mai estompat oarecum iritarea faţă de ei, iar pe de altă (imensă) parte de apariţiile publice patologic de frecvente ale laşului preşedinte al morţilor, Băsescu, din campania electorală, apariţii despre care, chiar şi fără să mai urmăresc presa, mi-a fost imposibil să nu aflu, şi care m-au făcut în cele din urmă să ajung la concluzia că trebuie să fiu consecvent până la capăt în a vota orice şi pe oricine i se opune Sinistrului, inclusiv pe Stalin, Hitler sau Ceauşescu dacă ar fi candidat.

De altfel, în urma unei cercetări sumare pe internet am aflat că, dintr-o fericită potriveală, în colegiul “meu” pentru Camera Deputaţilor candida din partea Uniunii un vechi membru PNL (de care, ce-i drept, nu auzisem, dar din biografie reieşea că e acolo, neîntrerupt, din 1990), iar în cel de Senat un membru al PC cu apariţii (cam) dese şi relativ rezonabile la televizor. Prin urmare, nefiind obligat să pun ştampila direct pe vreun pesedist, şi cu atât mai puţin pe uneperistul Gabriel Oprea, care candida la un colegiu învecinat (şi cu care chiar n-aş fi votat în ruptul capului!), am ieşit pe o ploaie cu vânt de mi-a rupt şi umbrela şi mi-am exercitat sacrosanctul drept. Nu sunt nici foarte mândru de gestul meu (ba, mai degrabă, uşor jenat), nici din cale-afară de exuberant după victoria, cum ar veni, aleşilor mei, în schimb mă unge pe suflet înfrângerea usturătoare a pedeliştilor şi mai cu seamă faţa lungă pe care îmi închipui c-o are în particular laşul preşedinte al morţilor, indiferent ce mască va afişa în public. Acum aştept, cu la fel de puţin entuziasm şi interes, efectele, ca să nu spun consecinţele.


P.S. Pentru că apucasem să citesc pe undeva preocuparea unora că, număraţi bob cu bob, după alegeri, s-ar putea să reiasă că pedeliştii sunt cei mai numeroşi membri ai unui singur partid în Parlament (liberalii şi pesediştii fiind “înjumătăţiţi” în cadrul USL) şi că există un plan de suspendare rapidă, în 24 de ore, a lui Băsescu în cazul în care ar da-o iarăşi pe caracteristicile lui interpretări de om bolnav la cap ale Constituţiei, mă gândeam, mai în glumă mai în serios, dacă n-ar fi mai eficient un plan rapid de fuziune a PNL, PC şi PSD, într-un fulgerător Congres extraordinar, urmat, desigur, la momentul oportun, după desemnarea curat constituţională, chiar şi pentru Sinistru, a premierului, de un alt Congres extraordinar, de sciziune. Dacă tot e să ne batem joc, măcar să fim inventivi!

"NIGHTFALL"

SONDAJ

În special din motivele pe care le-am enunţat cu alt prilej, şi poate că cititorul meu le-a reţinut dacă l-au interesat, iar dacă nu înseamnă că nu, şi e cu atât mai bine pentru el, nu sunt adeptul sondajelor de opinie pe (acest) blog.

Totuşi, pentru că nu mai departe de ieri (mi) se plângea cineva prin intermediul unui e-mail redactat în termeni relativ civilizaţi şi ortografiat în linii mari mai corect decât ar face-o un elev de clasa a patra (dar nu şi unul de a opta!) de “noua” (?) “orientare” (?!) a blogului, anunţându-mă solemn că va înceta de îndată să-mi mai citească articolele dacă nu revin la cele pe teme politice, mai ales acum în preajma alegerilor de la sfârşitul săptămânii, care, vezi Doamne, sunt atât de importante pentru… şi fiindcă… şi deoarece…, am să lansez în cyberspaţiu şi probabil în van următoarea întrebare-capcană: există cineva, măcar unul dintre sau chiar ambii mei cititori aproape fideli, ori dintre cei cam tot atâţia absolut ocazionali, care să fi citit (sau să nu fi citit) şi până acum articolele mele sub vreo ameninţare cu consecinţe grave ori de-a dreptul cu vreo armă letală? Ca să iau măsuri pentru a fi (sau a nu fi) alertate autorităţile competente! Răspunsurile pot fi trimise (sau nu) începând din orice moment şi la orice adresă.

IMP(R)ECABIL

În ciuda amplelor schimbări care (chipurile) au avut loc la TVR în ultima vreme, imbecilii care se ocupă de programarea transmisiunilor sportive par să-şi fi păstrat poziţiile. Aseară, după ce primul meci din grupa României la turneul final al CE de handbal feminin, dintre Islanda şi Muntenegru, a fost difuzat – parcă dinadins, ca să vadă amatorii de handbal cum poate arăta o imagine perfectă – (şi) pe TVR HD, cel al tricolorelor cu Rusia a fost dat numai pe TVR 2, pentru că pe TVR HD se transmitea cel mai neinteresant meci al serii din Liga Campionilor la fotbal, PSG-FC Porto, în care ambele echipe erau deja calificate în faza superioară. Sigur, în calitate de cetăţean care în general preferă fotbalul handbalului (dar nu când joacă Naţionala!) aş mai fi putut înţelege această alegere dacă era vorba de vreun dramatic meci decisiv pentru calificare sau de un derby pur şi simplu, gen Borussia Dortmund – Manchester City sau Real Madrid – Ajax, care puteau fi urmărite (HD) la Digi Sport şi/sau Dolce, însă TVR-ul oricum are doar opţiunea a paişpea, transmiţând cam ce refuză cele două posturi de nişă.

Cât priveşte debutul fetelor noastre la Europene, el a fost unul conform aşteptărilor mele pesimiste, manifestate inclusiv atunci când aveau un avans de şase goluri pe la jumătatea reprizei secunde. Surprinzător a fost numai că n-au şi pierdut (drastic), terminând la egalitate doar pentru că meciul n-a mai continuat măcar un minut-două. E bine şi-aşa! Satisfacţia mea cinică rămâne că a înţeles mai multă lume pe propria piele prin ce trec eu de atâtea ori ca suporter al lui Arsenal la meciurile acelea în care tunarii conduc şi cu trei-patru goluri, dar nu reuşesc să câştige.

În încheiere, simt nevoia stringentă să-l bag puţin în… seamă şi pe comentatorul TVR, care timp de şaizeci de minute n-a reuşit să găsească altceva de zis decât “ar fi bine să marcăm”, la fiecare atac al nostru, şi “ar fi bine să nu primim gol”, la fiecare fază defensivă, şi pentru care orice intervenţie reuşită a portarului nostru era “impecabilă”. Poate s-o îndura cineva de noi şi îi va oferi naibii dacă nu un preaviz de concediere, măcar un dicţionar de sinonime.

LA NOROC

Cred că am mai menţionat în treacăt de câteva (zeci de) ori că sunt ani şi ani de zile de când nu mă mai interesează aproape deloc competiţiile interne de fotbal. Abia dacă mai urmăresc derby-urile (interbucureştene), şi pe-alea de obicei pe televizorul mic, în paralel cu câte un film (românesc sau “de artă”, că nu mă-ncurcă dialogul) înregistrat. Aşa se explică, de exemplu, de ce atunci când, în căutarea nu mai ţin minte cărui eveniment sportiv, am nimerit peste partida dintre CS Severin şi Concordia Chiajna, am zis că au înnebunit cei de la Digi Sport de s-au apucat să transmită până şi meciurile din Divizia C.

Tot aşa, de-un alt exemplu, săptămâna trecută, şi tot din întâmplare, am dat peste meciul de Cupă dintre Rapid şi Astra, din care – în cele poate cinci minute cât am zăbovit, pradă confuziei – am înţeles (sau aşa mi s-a părut) că, de nu ştiu când, inclusiv fazele mai avansate ale competiţiei se desfăşoară într-o singură manşă, disputată pe terenul (carevasăzică, propriu!) uneia dintre echipe, stabilită nu ştiu cum, dar presupun că prin tragere la sorţi. Aşadar, nici într-o singură manşă, dar pe teren neutru, cum era pe vremea tinereţilor mele, nici în două, tur-retur, ca în cupele europene. Chestie care mi se pare profund inechitabilă, chiar dacă se practică şi la case mai mari, inclusiv în Anglia am impresia. Probabil că explicaţia este calendarul competiţional din ce în ce mai aglomerat în ultimii ani, însă dacă e pe aşa, eu aş merge mai departe şi aş propune să se renunţe chiar şi la acest unic meci, iar echipa calificată în faza următoare să se stabilească (tot) pe bază de dat cu banul. Simplu şi rapid.

"THE LOSER"

TEORIA CHIBRITULUI (VERSIUNEA SCURTĂ)

Motto: Doi copii numărau o bilă. (ultimul banc sec la care am râs cu lacrimi un sfert de oră)

Având în vedere interesul cu totul şi cu totul deosebit suscitat în rândul cititorului meu de articolul de ieri despre şerveţelele la cutie, am simţit că astăzi s-ar fi cuvenit, dacă nu chiar impus, să abordez chestiunea chibriturilor cu măciulie albastră.

Cum însă nu (mai) fumez (de peste patru ani), iar pentru aragaz folosesc un aprinzător electric, îmi declin competenţa în materie şi promit să revin după ce mă voi documenta în mod corespunzător.

LA CUTIE

Relaţia mea cu şerveţelele la cutie este una specială, complicată şi oarecum imemorială, în sensul că nu mai ţin minte în ruptul capului când am intrat în posesia primului produs de acest fel; trebuie să fi fost după Revoluţie, prin anii nouăzeci.

Ce ţin însă minte perfect e că de la început au exercitat asupra mea un soi de stranie fascinaţie, deoarece, pe de-o parte, mi se păreau foarte utile şi, cumva, elegante, ca unul care folosesc frecvent şi în felurite scopuri şerveţelele, iar prezenţa unui teanc din acelea de bucătărie pe birou, noptieră sau măsuţa de sticlă din sufragerie mi se părea inestetică, dar, din păcate, pe de altă parte, eram cu totul dezamăgit de realizarea lor tehnică, fiindcă în ciuda faptului că într-o vreme devenisem de-a dreptul obsedat, şi încercam, pe rând, toate sortimentele, de la toate firmele disponibile pe piaţă, n-am reuşit să găsesc un pachet cât de cât decent; dincolo de calitatea mai bună sau mai îndoielnică a şerveţelelor propriu-zise, ele ba nu ieşeau deloc, trebuind să scormonesc îndelung după câte unul fiindcă se desprindea complet de precedentul şi rămânea în adâncurile cutiei, ba ieşeau în şiruri de cel puţin trei-patru. Aşa se face că până la urmă m-am dat bătut şi n-am mai cumpărat. Până de curând.

Singurul motiv care m-a făcut să mai încerc o dată a fost nădejdea că în intervalul de, probabil, zece - cincisprezece ani în care le-am ignorat, progresul tehnologic fără precedent, care a făcut posibilă, printre altele, apariţia telefoanelor mobile inteligente, a cinematografiei 3D, a televizoarelor LED şi a tabletelor cu Wi-Fi şi 4G, să fi ajuns şi la nivelul producătorilor de şerveţele la cutie. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva! Marfa lor e la fel de proastă ca în anii nouăzeci, fapt pentru care mă voi mulţumi şi în continuare cu clasicele pacheţele de plastic.

A FOST ODATĂ…

A fost o vreme – deloc îndepărtată, în schimb mult prea îndelungată – când foloseam radioul FM din… cabina de duş ca să nu scap niciun minuţel, sau doar cuvinţel, dintr-o conferinţă de presă pe teme politice. Şi nu ştiu cum naiba se întâmpla că mai de fiecare dată găseam cu mare greutate, printre zecile de posturi cu muzică mizerabilă, unul care s-o transmită, enervându-mă teribil şi uneori chiar ieşind plin de şiroaie ca să urmăresc continuarea (tot) la televizor.

Ei bine, aseară, dimpotrivă, primul post peste care am nimerit, deşi m-aş fi mulţumit cu unul de muzică oricât de proastă, inclusiv manele, a fost unul pe care urla din toţi bojocii individul acela înjurat astă-vară la unison de 7,4 milioane de români printr-un sincer DA! Mai întâi am crezut că sunt ceva selecţiuni date în reluare dintr-un discurs mai vechi, pentru că întâmplător aflasem că a mai ieşit public de vreo trei-patru ori săptămâna trecută, deşi în afară de campania electorală în care teoretic n-are dreptul să se implice, nu ştiu să se fi petrecut ceva de asemenea gravitate încât să reclame prezenţa lui în prime-time. În fine.

Cert este că după ce era să vomit doar la auzul vocii lui, până să apuc să schimb canalul l-am mai prins spunând ceva cu atât mai greţos cu cât din nenorocire avea şi dreptate, respectiv că există politicieni care ar fi vrut să se pună în practică rezultatul unui referendum la urma urmelor invalidat (cel din vară), în schimb nu-l respectă pe unul care a întrunit cvorumul, cum a fost tâmpenia aia cu Parlament unicameral şi maximum 300 de senatori şi deputaţi. Chestie care mi-a amintit de ceea ce scriam la momentul respectiv, în 2009: “În România până şi oamenii (mai) deştepţi sunt tot tâmpiţi, dovadă toţi cei care au votat NU pentru Parlament unicameral, în loc să stea dracului acasă, pentru ca referendumul să nu fie validat, indiferent de scor.”

RETORICĂ

Poate că aş fi redactat-o sub forma unui sondaj de opinie, dar cum numărul cititorilor mei – calculat ca în reclamele la detergenţi, unde produsul în cauză scoate de PÂNĂ LA enşpe ori mai multe pete decât altele, asta însemnând că poate de fapt să scoată şi numai de două ori sau, de ce nu?, chiar mai puţine – este sub un milion pe zi, mă rezum s-o pun sub formă de întrebare retorică: câte şantiere a văzut oricare dintre voi în ultimii… hai să nu zic doi-trei ani, că e oricum criză, dar patru-cinci, sau chiar douăzeci, dacă nu cumva de-a lungul întregii vieţi, pe care să se lucreze, în prag de iarnă, efectiv din zori până (mult) după căderea întunericului, la lumina unor reflectoare gigantice care au înnebunit întregul cartier, timp de şapte zile pe săptămână şi mai ales sâmbăta şi duminica, atunci când activitatea chiar se intensifică o dată ce lucrările ajung, ca un făcut, fix la turnarea plăcii (cred că ăsta e jargonul profesional) pentru un nou etaj, aşa cum se lucrează de vreo trei săptămâni la blocul din spatele (ca să nu spun grădina) blocului meu, despre care am mai scris?! […] Aşa mă gândeam şi eu.

FORMULA ZERO

Cu toate că sunt un împătimit al curselor de Formula 1, mi se par absolut aberante sumele de bani care se învârt astăzi în jurul acestei competiţii, începând cu preţurile astronomice pentru fiecare piesă a bolizilor şi terminând cu salariile piloţilor. Sigur, pot înţelege că, la fel ca şi în fotbal, există un soi de mecanism al cererii şi ofertei – oricum distorsionat –, cu tot soiul de încasări din publicitate, drepturi de televiziune şi aşa mai departe, iar în plus, în Formula 1 e chiar obligatoriu un capitol bugetar cât mai consistent destinat siguranţei, dar, în mod paradoxal, toată această nebunie financiară a ajuns să lucreze împotriva spectacolului.

Aşa de pildă, există câteva echipe care nu doar că nu reuşesc să ţină pasul cu celelalte, şi se văd obligate să participe cu – păstrând, desigur, proporţiile – nişte rable care nu fac decât să-i încurce pe adversari, dar sunt în permanenţă ameninţate cu falimentul şi dispariţia. Tare mi-e teamă că, în ritmul ăsta, în câţiva ani o să avem la start cel mult zece-douăsprezece maşini, de la vreo trei-patru echipe (şi acum, Red Bull, de pildă, practic are patru). Or, asta nu are cum să facă bine. Plus că, tot din cauza banilor, la volanele monoposturilor nu ajung întotdeauna cei mai talentaţi piloţi, ci cei care îşi găsesc cei mai darnici sponsori. Pe de altă parte, sunt tot felul de circuite, unele de mare tradiţie, care, lucru bizar, în ciuda banilor grămadă făcuţi… de alţii, pur şi simplu nu-şi mai pot permite să plătească taxele de participare (?!), aşa încât competiţia migrează pe meridiane tot mai îndepărtate, unde or fi circuite interesante şi şeici nababi, dar e deprimant să vezi tribunele goale.

Toate astea, în condiţiile în care există alte competiţii, aşa-zise “suport”, gen GP2, GP3, Formula Renault 3,5, în care costurile sunt infinit mai mici, spectacolul – de multe ori – infinit mai mare, iar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu fenomenul maşinile sunt aproape identice. Am vaga impresie că Formula 1 implică şi o mare doză de snobism. Oricât de împătimit am recunoscut din capul locului şi articolului că sunt, dacă ar fi după mine, măcar de curiozitate, ca să văd ce se întâmplă, aş desfiinţa pur şi simplu F1. Logic ar fi ca toate celelalte competiţi să… avanseze în grad cu câte o treaptă, piloţii de top şi-ar găsi locuri, chiar şi (mult) mai prost plătite, în GP2 (care ar deveni întrecerea-regină, pe care şi-ar centra atenţia toţi fanii ca mine!) cei din GP2 ar retrograda în GP3 şi aşa mai departe. Şi poate că, măcar pentru o vreme, costurile ar rămâne la niveluri cât de cât rezonabile.

RARA AVIS

Un week-end în care (mai) toţi favoriţii mei (din sport) au obţinut victorii merită consemnat, fie şi numai ca atare, fără multe alte comentarii. Că  arareori se-ntâmplă!

Astfel, Judd Trump s-a impus în finala turneului de snooker din… Bulgaria disputată împotriva cam antipaticului John Higgins, Arsenal i-a bătut pe tradiţionalii rivali de la Tottenham cu 5-2 în Premier League, după ce, ca de obicei (atunci când nu conduc ei şi pierd!) au fost conduşi cu 1-0 (e însă adevărat că, la scurt timp după marcarea golului, adversarii lor au rămas cu un om în minus), iar Lewis Hamilton a câştigat etapa de Formula 1 din SUA, după o cursă (de urmărire) formidabilă în care i-a dat clasă campionului mondial în exerciţiu (şi probabil în devenire) Sebastian Vettel, sporind, presupun şi sper, regretele… lui însuşi că la finalul sezonului va părăsi McLaren pentru (tot mai) jalnica dar  putred de bogata Mercedes. Ale echipei (şi ale mele) sunt de la sine înţelese. Despre chestiunile băneşti din Formula 1 voi scrie însă altădată mai pe larg.

"HIDE IN THE FAIRYTALE"

INVIDIE

Tare bine trebuie să fie de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis! Numai succese şi bucurii. Eu, în schimb, nu ştiu cum naiba îmi aleg favoriţii, că parcă aş fi masochist. Şi nici măcar nu e vorba doar de sporturile astea două. Adică nici doar de astea două şi nici doar de sporturi. În fine, discuţie lungă…

Dacă în privinţa lui Arsenal am tot lămurit-o (de-a lungul timpului) (în paginile blogului), cu tenisul e şi mai şi. Cum am mai scris la un moment dat, mulţi ani am uitat aproape complet de el, din diferite motive. Până în urmă cu vreo doi ani abia dacă ştiam câte ceva despre Federer (fiindcă ne bătuse în Cupa Davis), pe Nadal îl credeam fotbalist în liga a doua spaniolă, iar de Djokovic şi Murray nici nu auzisem. Acum nu doar că îi ştiu pe toţi după feţe, dar am şi o ierarhie bine stabilită a preferinţelor, după cum urmează:

Atunci când joacă Murray cu Federer, ţin cu primul, pentru că, în ciuda înfăţişării lui cam antipatice, de struţ hăituit, e britanic. Iar eu sunt filo. În mod firesc, câştigă cam de fiecare dată şi se califică Federer. În turul următor îl întâlneşte în general pe Nadal. De data asta, ţin cu Federer, că e băiat simpatic, elveţian, joacă frumos etc. Bineînţeles că bate Nadal, care ajunge în finală cu Djokovic. Unde, în mod uşor paradoxal, deoarece în general îmi sunt mai simpatici sârbii decât spaniolii, sunt trup şi suflet alături de Nadal. Care – nici nu mai e nevoie să spun – pierde, spre satisfacţia celor care, cum spuneam la început, ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis.

“UN DRUM FOARTE LUNG”

Nu, pe laşul preşedinte al morţilor nici nu-mi propusesem să-l ascult aseară, chiar şi dacă n-aş fi uitat cu desăvârşire de el, după ce întâmplător aflasem că va ieşi la televizor să vadă cei 7,4 milioane de români care din păcate n-au putut face altceva mai concret împotriva lui decât să împlânte ştampila pe pătrăţelul cu DA la referendum că n-au scăpat de blestem şi încă trăieşte bine-mersi, în schimb m-am nimerit câteva minute pe Antena 3, mai devreme, cât să aud cum se văicăreşte o tanti reporter că în aşa-zisul dosar al transferurilor din fotbal “este un drum foarte lung” de la achitarea care a fost pronunţată în prima instanţă şi cei opt ani de închisoare cu executare pe care i-au primit ieri nu ştiu care dintre inculpaţi.

Acum, e adevărat că nici eu nu prea mă pricep la Justiţie, iar despre a noastră am oricum cea mai – şi o din ce în ce mai proastă – părere, dar din câte am mai văzut prin filme şi am citit prin cărţi, drumul ăsta “foarte lung” e întotdeauna de la achitare la condamnare. Inculpatul e declarat ori vinovat pentru fapta comisă, ori nevinovat. Dacă, de pildă, e judecat pentru crimă cu premeditare, poate scăpa basma curată sau poate lua închisoare pe viaţă ori chiar pedeapsa capitală, pe unde nu s-a abolit. Un drum într-adevăr foarte lung, dar o cale de mijloc nu prea există. Indivizii ăştia gen Borcea, Copos şi care mai sunt pe-acolo au fost acuzaţi de anumite fapte, sancţionate cu anumite pedepse, pe care ori sunt condamnaţi să le execute, ori nu. Ce-ar fi vrut duduia reporter? Dacă noul complet de judecată – în mod bizar, ce-i drept, că aşa-i la noi – i-a socotit vinovaţi, trebuia să le dea nişte pedepse mai mărunte, eventual câteva ore de muncă în folosul comunităţii, doar pentru că primul îi declarase nevinovaţi? Păi faptele (săvârşite sau nu) au rămas aceleaşi, încadrabile la articolele, paragrafele şi alineatele de lege corespunzătoare. Tot ce s-a schimbat e, pesemne, viziunea judecătorilor asupra probelor.

ACEEAŞI POVESTE…

Cei (doi-trei) care mă cunosc personal şi cei (cam tot atâţia) care or mai fi nimerit peste scrierile mele despre fotbal din paginile acestui blog nu vor fi nici surprinşi din cale-afară şi cu atât mai puţin tentaţi să-mi pună la îndoială sinceritatea când le voi spune că sâmbătă după-amiază, la 2-0 pentru Arsenal în minutul 23 al partidei cu Fulham de pe teren propriu, grijile mele atinseseră cote apocaliptice, depăşindu-le cu mult pe cele dinaintea startului, iar cine s-a aflat în imediata mea apropiere în momentele acelea poate depune mărturie cu mâna pe telecomandă că în clipa marcării celui de-al doilea gol parafrazam una din legile lui Murphy, de o mare profunzime intelectuală, mormăind: “lucrurile au început mult prea bine pentru tunari ca să nu se termine catastrofal!”. Evoluţia ulterioară a scorului avea să-mi dea, ca de obicei, dreptate, astfel încât după ce la pauză se făcuse deja 2-2, în minutul 67 Fulham prelua conducerea printr-un penalty acordat în urma unui fault pe cât de limpede pe atât de caraghios de absurd făcut de spaniolul Arteta, care şi până atunci şi de-atunci înainte a jucat penibil şi căruia eu unul îi doresc de multă vreme să se ducă învârtindu-se… la Barcelona, pe urmele conaţionalului său Fabregas, că şi ăla mă călca pe nervi la fel de tare cu aerele lui de vedetă închipuită. 

De altfel, marea neşansă a lui Arsenal de sâmbătă a fost că Arteta n-a primit, aşa cum poate ar fi meritat, cartonaşul roşu pentru acea intervenţie, astfel încât, în minutul 94, când, în mod oarecum surprinzător, scorul ajunsese 3-3, iar tunarii au beneficiat la rândul lor de-un penalty, încă mai era pe teren şi a simţit probabil nevoia să încerce să-şi spele păcatele, iar alde Wenger (care şi el insistă să rămână pe capul echipei) i-a şi îngăduit… în ciuda strigătelor mele de furie şi disperare – în sensul că şi mama lui Wenger ar fi mai potrivită să-l execute, decât idiotul de Arteta, care nu făcuse decât boroboaţe – auzite dacă nu chiar până la Londra, baremi până prin Chitila. Aşa că s-a terminat egal. Se prefigurează un nou sezon ratat.