Micul tsunami

Sâmbătă dimineaţa, în timp ce coastele Japoniei erau lovite de “un tsunami de mici dimensiuni”, pe meleagurile noastre s-au anunţat rezultatele oficiale la alegerile din cadrul Congresului PNL. Cea mai mare surpriză, după părerea mea, a fost aceea a victoriei lui Ludovic Orban pentru ocuparea funcţiei de vicepreşedinte pe probleme de comunicare şi relaţii publice, în detrimentul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, cu un scor chiar mai puţin strâns decât ar fi fost de aşteptat (peste 250 de voturi diferenţă). Dacă mai adăugăm că şi Crin Antonescu, fără contracandidat, ce e drept, a câştigat cu numai foarte puţine voturi împotrivă postul de vicepreşedinte pe probleme politice, observăm că reprezentanţii aripii celei mai dure din PNL şi‑au adjudecat două dintre funcţiile esenţiale în partid. Ceea ce înseamnă că e de aşteptat ca, de acum înainte, să asistăm la un discurs mult mai tranşant al liberalilor în confruntările politice cu adversarii, dar şi cu “aliaţii” lor democraţi. Până acum, domnii Orban şi Antonescu, remarcaţi drept cei mai aprigi critici ai preşedintelui Băsescu şi ai liderilor PD nu aveau, practic, funcţii pe măsura valurilor provocate: în timp ce primul era numai un preşedinte de filială (chiar dacă al celei din Bucureşti), celălalat nu avea practic niciuna pe linie politică, fiind doar lider de grup în Camera Deputaţilor. Pe de altă parte, victoria lui Adrian Cioroianu în confruntarea cu Mihai Răzvan Ungureanu nu ar fi exclus să provoace, mai devreme sau mai târziu, dezertarea actualului ministru de Externe către formaţiunea domnului Stolojan. Trebuie însă remarcat un lucru deosebit de interesant. Nu doar că Orban l‑a învins fără drept de apel pe Bogdan Olteanu, unul dintre apropiaţii cei mai fideli ai lui Călin Popescu‑Tăriceanu, dar Crin Antonescu a obţinut, în valoare absolută, un număr mai mare de voturi decât acelea contabilizate în favoarea fostului şi actualului preşedinte! Şi chiar dacă socoteala este relevantă numai până la un punct, având în vedere funcţiile diferite pentru care au candidat, mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă domnul Antonescu, aşa cum, de‑a lungul timpului s‑a mai zvonit prin culise, şi‑ar fi luat inima în dinţi şi ar fi intrat în cursa pentru funcţia supremă în PNL? Nu cumva liberalii au pierdut de fapt momentul unei cotituri radicale în linia politică a partidului? Înlocuirea lui Tăriceanu cu un om care, cel puţin până acum, s‑a ţinut departe de orice suspiciune privind afilierea la vreun “grup de interese economice”, fiind văzut în general drept un personaj căruia dincolo de intransigenţa discursului nu i se pot aduce mari reproşuri, ar fi închis multe guri, inclusiv pe cele ale platformiştilor, lipsiţi, subit, de calul de bătaie care practic le‑a asigurat însăşi raţiunea de a exita.