Mineriada Reloaded

În toiul balamucului politic din ultima vreme, iată în sfârşit şi o veste cu adevărat bună: cererea de eliberare condiţionată a lui Miron Cozma a fost respinsă de judecătorii Tribunalului Bucureşti. Recunosc că e o apreciere strict subiectivă din partea mea şi că în fond n-aş putea spune dacă Justiţia “şi-a făcut datoria”, ori dacă, pe criterii strict juridice, s-a produs o nedreptate. Ce pot spune cu certitudine, judecând după înfăţişarea fostului lider sindical, este că în detenţie i-a fost respectat cel puţin unul dintre drepturile fundamentale ale omului, acela de a purta plete.

Foarte inspirată mi s-a părut ideea lui Robert Turcescu de a difuza aseară, la Realitatea TV, un filmuleţ despre mineriada din 1990. Chiar dacă din punct de vedere jurnalistic efectul nu a fost atât de mare pe cât şi l-a imaginat realizatorul atunci când l-a programat, pornind probabil de la presupunerea că la ora aceea Miron Cozma va fi liber şi zglobiu, el a avut darul de a reîmprospăta memoria tuturor acelora care, cuprinşi de sentimente creştineşti, ar fi tentaţi să-l ierte pe cel dintâi dintre minerii patriei, socotind că şi-a plătit datoria faţă de societate. Nici pe departe!

Urmărindu-l, am avut deodată revelaţia că este, într-un mod sinistru, de mare actualitate. Cu numai o zi înainte, preşedintele ţării s-a lansat într-un atac furibund la adresa “mogulilor” din presă şi implicit a ziarelor şi posturilor de televiziune deţinute de aceştia, care, nu-i aşa?, s-ar pune în slujba intereselor lor politice şi economice, altele decât acelea ale “oamenilor de bine” strâns uniţi în jurul conducătorului iubit. Acum, că domnul preşedinte visează ca întreaga mass-media să fie controlată numai de mari trusturi de pensionari şi şomeri, având drept unice interese promovarea busturilor generoase ale vedetelor din lumea muzicii şi a modellingului, e treaba domniei sale. Gravă mi se pare incitarea făcută de la nivelul instituţiei prezindenţiale împotriva “unei anumite părţi a presei”.

Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi putut întâmpla dacă poporul român, spre deosebire, iată, de clasa lui politică, nu s-ar fi maturizat în ultimii 17 ani. Să nu uităm că în 1990 minerii, chiar şi fără vreun îndemn atât de explicit ca acela al lui Băsescu (Iliescu căşunând mai curând pe “golanii” şi “huliganii” din stradă) au avut a se răfui nu doar cu manifestanţii din Piaţa Universităţii, ci şi cu pixurile, carneţelele şi maşinile de scris de prin redacţiile ziarelor independente. Ar fi fost acum rândul Antenelor, Realităţii TV, Jurnalului Naţional, Adevărului sau cotidianului Ziua, aparţinând, mai mult sau mai puţin, nominalizaţilor Vântu, Voiculescu şi Patriciu, să fie devastate de masele revoltate conduse de nişte Mironi Cozma mai cu ştaif, gen Liiceanu, Patapievici sau Elena Udrea, fiindcă în anul de graţie 2007 chiar şi intelectualii împărtăşesc convingerile noului despot luminat!

Prin anii patruzeci problemele de acest gen ale liderilor momentului s-au rezolvat simplu, prin interzicerea presei “legionare”. Astăzi însă, cineva ar trebui să-i atragă atenţia domnului preşedinte, măcar pentru propriul său bine electoral, că dacă în lupta cu instituţiile de drept ale statului, precum Parlamentul sau Guvernul, care nu se bucură de prea mare popularitate în rândul opiniei publice, mai are o şansă de a ieşi biruitor (încă nu se ştie cu ce preţ pentru noi toţi), cu presa îi va fi mult mai greu. Din fericire!