SURPRIZĂ... SURPRIZĂ!... SURPRIZĂ!!... SURPRIZĂ!!!
Pe pagina de prezentare a cinematografului Cityplex din Piaţa Eroii Revoluţiei stă scris, printre altele: “suntem o echipă tânără şi creativă, dornică să inoveze şi să vă surprindă”. Nu ştiu cum e cu tinereţea, însă dinspre partea surprizelor pot să confirm: se ţin lanţ!
Prima oară am fost acolo la câteva zile după inaugurare. Pe la jumătatea filmului a venit şi surpriza: proiecţia s-a oprit, iar în sală s-au aprins luminile. Lucrurile au reintrat în ceea ce prin plicticoasele cinematografe de cartier s-ar numi normal, după vreo zece minute. La a doua mea vizită, o săptămână mai târziu, surpriza a constat numai în faptul că scenariul s-a repetat aproape identic, aşa încât, cinstit vorbind, n-ar mai fi trebuit să mă ia pe nepregătite.
Se prea poate să fiu eu un tip cam conservator, însă recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea demonstraţii de creativitate şi inventivitate din partea tinerei echipe conduse – trebuie spus – de fostul manager de real insucces al TVR, Tudor Giurgiu. Totuşi, activitatea fiindu-le abia la început, m-am arătat destul de îngăduitor, propunându-mi doar să nu mai calc pe-acolo o vreme, până ce le trece entuziasmul iniţial.
Am revenit după vreo trei luni, mânat parcă de un demon lăuntric. Oferta se diversificase. Fiind vorba despre un film oarecum muzical, personalul se orientase perfect, mutând accentul pe coloana sonoră: în locul celei originale, se repeta la nesfârşit un pasaj redat subturat, într-un mod cavernos, din generic. De data asta, o surpriză de proporţii au avut şi cei de-acolo, pentru că după ce am făcut un scandal monstru, le-am cerut înapoi banii pe bilet. N-a fost uşor, dar i-am şi obţinut, jurându-mi totodată să fie cel din urmă film pe care (nu) îl văd acolo.
Din păcate, anumite împrejurări m-au obligat sâmbăta trecută să-mi încalc promisiunea. Mărturisesc că deşi eram întrucâtva resemnat, undeva în adâncul sufletului mai nădăjduiam totuşi să fiu surprins din nou, singurul lucru cu adevărat neaşteptat fiind să nu se întâmple nimic rău. Cum reclamele au decurs absolut impecabil, chiar începusem să mă relaxez, când... Iluziile mi-au fost brusc spulberate, de la primul cadru al filmului: imaginea era secţionată pe orizontală, în două fragmente inegale, subtitrarea devenind supratitrare. Evident că nimeni nu s-a grăbit să remedieze problema (nici careva din ceilalţi trei spectatori să o raporteze măcar), aşa că tot mie mi-a revenit sarcina de a lua atitudine. Nu cred că mai e cazul să detaliez ce fel de atitudine...
Aşadar, patru din patru – punctaj maxim. Presupun că merit şi un premiu. Acum, nu ştiu dacă am fost eu unicul beneficiar al tuturor surprizelor puse în joc de la inaugurare şi până în zilele noastre – ceea ce m-ar face să cred într-o conspiraţie... multiplexală îndreptată împotriva mea şi, pe cale de consecinţă, să dau în mania persecuţiei – sau asemenea episoade au o frecvenţă suficient de mare încât faptul că am fost integralist să nu presupună decât o coincidenţă relativ tolerabilă din perspectiva integrităţii mele psihice.
Prima oară am fost acolo la câteva zile după inaugurare. Pe la jumătatea filmului a venit şi surpriza: proiecţia s-a oprit, iar în sală s-au aprins luminile. Lucrurile au reintrat în ceea ce prin plicticoasele cinematografe de cartier s-ar numi normal, după vreo zece minute. La a doua mea vizită, o săptămână mai târziu, surpriza a constat numai în faptul că scenariul s-a repetat aproape identic, aşa încât, cinstit vorbind, n-ar mai fi trebuit să mă ia pe nepregătite.
Se prea poate să fiu eu un tip cam conservator, însă recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea demonstraţii de creativitate şi inventivitate din partea tinerei echipe conduse – trebuie spus – de fostul manager de real insucces al TVR, Tudor Giurgiu. Totuşi, activitatea fiindu-le abia la început, m-am arătat destul de îngăduitor, propunându-mi doar să nu mai calc pe-acolo o vreme, până ce le trece entuziasmul iniţial.
Am revenit după vreo trei luni, mânat parcă de un demon lăuntric. Oferta se diversificase. Fiind vorba despre un film oarecum muzical, personalul se orientase perfect, mutând accentul pe coloana sonoră: în locul celei originale, se repeta la nesfârşit un pasaj redat subturat, într-un mod cavernos, din generic. De data asta, o surpriză de proporţii au avut şi cei de-acolo, pentru că după ce am făcut un scandal monstru, le-am cerut înapoi banii pe bilet. N-a fost uşor, dar i-am şi obţinut, jurându-mi totodată să fie cel din urmă film pe care (nu) îl văd acolo.
Din păcate, anumite împrejurări m-au obligat sâmbăta trecută să-mi încalc promisiunea. Mărturisesc că deşi eram întrucâtva resemnat, undeva în adâncul sufletului mai nădăjduiam totuşi să fiu surprins din nou, singurul lucru cu adevărat neaşteptat fiind să nu se întâmple nimic rău. Cum reclamele au decurs absolut impecabil, chiar începusem să mă relaxez, când... Iluziile mi-au fost brusc spulberate, de la primul cadru al filmului: imaginea era secţionată pe orizontală, în două fragmente inegale, subtitrarea devenind supratitrare. Evident că nimeni nu s-a grăbit să remedieze problema (nici careva din ceilalţi trei spectatori să o raporteze măcar), aşa că tot mie mi-a revenit sarcina de a lua atitudine. Nu cred că mai e cazul să detaliez ce fel de atitudine...
Aşadar, patru din patru – punctaj maxim. Presupun că merit şi un premiu. Acum, nu ştiu dacă am fost eu unicul beneficiar al tuturor surprizelor puse în joc de la inaugurare şi până în zilele noastre – ceea ce m-ar face să cred într-o conspiraţie... multiplexală îndreptată împotriva mea şi, pe cale de consecinţă, să dau în mania persecuţiei – sau asemenea episoade au o frecvenţă suficient de mare încât faptul că am fost integralist să nu presupună decât o coincidenţă relativ tolerabilă din perspectiva integrităţii mele psihice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu