PE DOS

Zilele trecute, în timp ce citeam (nu, nu din proprie iniţiativă, în urma vreunui accident soldat cu o cădere în cap de la înălţime, ci redirecţionat de pe un blog pe care îl urmăresc!) cel mai recent editorial al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei, în care autorul spunea la un moment dat, referindu-se la cazul Borbely, “Fireşte, rămâne ca ministrul în cauză să-şi dovedească eventuala nevinovăţie… ”, mă gândeam la o chestie care m-a fascinat dintotdeauna, şi anume cum se întâmplă că, de câte ori se mai face, pe vreun post TV, câte o campanie de alfabetizare a românilor, în care, de pildă, se explică pe îndelete de ce este greşit să se spună “avansaţi înainte” sau că “fortuit” nu înseamnă nici pe departe “forţat”, efectul pervers este că apar şi mai mulţi semidocţi, dacă nu de-a dreptul imbecili, care folosesc respectivele expresii exact cum nu trebuie, probabil ca urmare a faptului că, deşi văd emisiunile respective, nu sunt în stare, cu creierele lor mici şi atrofiate, să proceseze până la capăt informaţia de bază, respectiv că formulările NU sunt corecte; ba, dimpotrivă, au şi argumentul: “am văzut eu la televizor…”.

Fix aşa, pe dos, a înţeles pesemne şi Cărtărescu ideea prezumţiei de NEvinovăţie – despre care se vorbeşte pe larg de câte ori mai apare câte un “caz Borbely” –, conform căreia procurorii (DNA) trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului şi nu acesta din urmă să-şi dovedească nevinovăţia.