NIMIC DESPRE CÂINI

După ce ieri, absolut din întâmplare şi complet împotriva voinţei mele, am dat peste mizeria asta de text, scremut de o stârpitură de manţog bolnav, am simţit nevoia să mă supun la o foarte scurtă, dar intensă şedinţă gratuită de autopsihanaliză, încercând să descopăr dacă în deceniile de vieţuit pe meleagurile carpato-danubiano-pontice şi mai ales mioritice, populate prea din belşug cu astfel de specimene vag umanoide, ar fi cumva posibil să mă fi îndobitocit şi eu în asemenea hal încât nu doar să mă bucur lăuntric de faptul că un om – fie şi dintre cei nenumăraţi pe care i-am antipatizat profund, uneori până la ură, într-un moment sau altul – şi-a dat obştescul sfârşit într-un mod tragic şi, cel puţin strict biologic vorbind, prematur, dar să-mi mai şi trâmbiţez public meschina satisfacţie nemăsurată într-un articol de fiţuică de scandal, indiferent cât de generos remunerat. Concluzia a fost că – slavă Domnului! – nu (încă).

Mult mai interesant şi mai util pentru societate ar fi însă dacă s-ar supune unei şedinţe adevărate însuşi individul în cauză pentru a scăpa – în măsura în care nu este deja prea târziu pentru el – de urmările devastatoare ale unei copilării traumatizante, marcate – n-am nicio îndoială – de abominabile abuzuri (sexuale) din partea tuturor membrilor familiei sale, până la verii de gradul paişpe, şi a majorităţii vecinilor de cartier.