ANOTIMPUL CUTREMURELOR

Pentru că tot am fost să văd, la Teatrul Naţional, “Tectonica sentimentelor” de Eric-Emmanuel Schmitt, îmi propusesem să şi scriu, ca de obicei, câteva cuvinte, cât să nu rămân cu senzaţia neplăcută că am făcut (încă) un drum degeaba până acolo. După o matură chibzuinţă însă, mi-am dat seama că, pe de-o parte, nici nu prea am ce să spun, iar, pe de alta, nici nu prea are rost, de vreme ce piesa se joacă, în mod surprinzător, deja de vreo patru stagiuni, aşa încât pentru o mulţime de oameni e uşor tardiv să încerc să le deschid ochii, iar socotind (pe degete) (după) numărul spectatorilor, oricum nu va mai face mulţi purici în repertoriu. Singurul contraargument la chestiunea din urmă ar fi, poate, rentabilitatea ei, chiar şi cu sala goală, pentru că, de pildă, decorul “minimalist” în care evoluează cei numai cinci actori constă în două canapele albe şi una roşie.

Foarte pe scurt, voi menţiona, totuşi, că este o (nouă) dezamăgire pentru mine, fiindcă despre autor avusesem chiar o părere destul de bună, cel puţin până am văzut “Oscar şi Tanti Roz”. Se pare însă că avem de-a face cu un caz tipic de scriitor care odată cu trecerea timpului îşi pierde nu doar dinţii şi părul, ca tot muritorul de rând, ci şi harul creator. Judecând nu atât după subţirimea subiectului în sine, cât după maniera serioasă în care e tratat şi mai ales după pompoasele pretenţii mărturisite ale dramaturgului, de a “reprezenta complicaţiile pasiunii în lumea contemporană, unde echilibrul dintre cele două sexe s-a modificat într-o oarecare măsură”, “Tectonica sentimentelor” ar fi putut fi o foarte promiţătoare piesă de debut, scrisă pe la vârsta de 20-25 de ani, nu una dintre ultimele.

Sub bagheta… nu magică, ci mai degrabă cu susan a regizorului Nicolae Scarlat, actorii – în frunte cu veterana Tamara Creţulescu, într-un rol penibiluţ pentru care s-ar putea să nu aibă nicio vină majoră în afara celei de a-l fi acceptat – par proaspeţi, adică abia ieşiţi de pe băncile facultăţii, eventual de teatru, doar că excelent îmbătrâniţi cu ajutorul machiajului. O menţiune specială (în acest sens) pentru Ilinca Goia şi picioarele ei subţiri ca subiectul piesei, dar mult mai incitante, etalate în toată splendoarea lor de-a lungul întregii reprezentaţii.

În concluzie, vă recomand călduros să vă duceţi… la un film.


P.S. Orice asemănare între titlul piesei şi seismul din această dimineaţă, resimţit şi la Bucureşti, este pur întâmplătoare.