BINE-BINE (AKA OK), “DE LA CAPĂT”, DAR DE LA CARE DIN ELE ŞI CA SĂ CE?!
Sigur, pe undeva, lucrurile pot fi privite şi dintr-un punct de vedere meschin de strict personal: aseară am irosit 0,30 euro, plus TVA-ul achitat în avans, la încărcarea cartelei Vodafone pe care, la drept vorbind, şi-aşa îmi rămăsese prea puţin credit pentru o convorbire decentă după standardele mele, în condiţiile în care precedentele aproape şase ore întregi le petrecusem pălăvrăgind la telefon cu amicul meu din Spania, doar că, desigur, de pe abonamentul “nelimitat” de la Digi Mobil, aşadar 0,30 euro… pe care i-am investit în votarea Luminiţei Anghel la Preselecţia Naţională a Eurovision 2015.
Pe de altă parte, martoră îmi e soţia că, dincolo de cele scrise deja de săptămâna trecută, imediat după ce solista şi-a încheiat evoluţia (relativ decentă, deşi ar fi fost loc de şi mai bine), am rostit, cu amară ironie, premonitoriile vorbe de duh: “tocmai am ascultat piesa care va ocupa un meritoriu loc doi”. Asta pentru că ştiu eu ce ştiu, iar blestemul care urmăreşte participările României la Eurovision încă de la prima, cea (de fapt ratată) din 1993, când în loc să trimitem o melodie cu adevărat reuşită, despre care îmi face o plăcere cam masochistă şi acum să mă gândesc că ar fi putut chiar câştiga, “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan, am trimis-o (la cererea publicului - nota bene!) să se facă de râs pe biata Dida Drăgan, care nici nu-mi imaginam pe vremea aceea că are atâţia fani, de vreme ce atunci când îmi mărturiseam admiraţia faţă de ea, şi, mai cu seamă, stilul muzical abordat, eram privit ca proaspăt venit de pe o planetă îndepărtată şi lipsită de condiţii propice vieţii, aşadar blestemul acela continuă să lovească, astfel încât parcă an de an – sau, în orice caz, în cei puţini când nu sunt toţi concurenţii o apă şi-un pământ, varză – piesa mai valoroasă ocupă nici măcar un loc şase sau şapte, ca să am baremi satisfacţia perversă că sunt eu excentric şi cu gusturi bizare, ci fix doi, în urma uneia care, în schimb, n-ar fi meritat să treacă nici de preselecţie.
E adevărat, uneori “juriul de specialitate”, aşa cum scriam luni, are o contribuţie mai nimicitoare, fiindcă acum, de bine sau, mai degrabă, de rău, piesa trupei Voltaj a fost preferată chiar de către public, despre care mai mult decât tocmai am spus în paragraful anterior, referitor (şi) la momentul 1993, nu mai am de adăugat nimic esenţial. Trebuie totuşi să remarc faptul că alde Pocorschi și Nu-știu-cine ăla care a tot cântat cu Paula Seling n-au stat nici ei cu mâna în sân şi, preventiv, au avut mare grijă să nu plaseze piesa Luminiţei Anghel nici măcar pe locul doi, ci de-a dreptul pe trei, ca să fie siguri că, la o adică, în caz de balotaj, nu ar avea de câştigat opţiunea publicului, totul după o metodă deja patentată în urmă cu câţiva ani. Cine ştie un pic de aritmetică poate face o socoteală simplă pentru a afla cât trebuie adăugat la cele 5 puncte obţinute de Ovidiu Anton din partea publicului, echivalentul locului ŞASE(!), pentru a termina în clasamentul general pe locul trei, cu 15 puncte, în condiţiile în care Voltaj a avut 24 (12 de la public + 12 de la juriu), iar Luminiţa doar 18, adică 10 (locul doi) de la public + 8 (locul trei) de la juriu.
Că, după toate astea, preşedintele juriului, atunci când a declarat, la conferinţa de presă de după concurs, “din fericire, s-au detaşat câteva piese”, a uitat pur şi simplu s-o amintească şi pe cea a lui Anton, plasată de fârtaţii lui întru ticăloşie pe poziţia secundă, mi se pare doar un mărunt amănunt elocvent. Cum spuneam însă, oricum nu mai conta. Poate data viitoare, când vor ţine morţiş, din interese şi invidii profesionale, să căpăcească o altă melodie adevărată.
Revenind la piesa celor de la Voltaj – care, în paranteză fie spus, au măcar meritul de a fi fost, alături de CEJ (ăia străini, care parcă erau, la propriu, din alt film, recte concurs, păcat că nu aveau şi un cântec mai ca lumea) şi de Luminiţa Anghel, singurii dintre finalişti care au sunat cu adevărat profesionist pe scenă, fapt pentru care şi tăiasem de pe listă, cu ambele mâini, celelalte trei piese pe care le nominalizasem săptămâna trecută printre, mult prea mult spus, favoritele mele, inclusiv cea a penibilului Bon Jovi de Lehliu Gară, Ovidiu Anton, şi a membrului nerecunoscut și chițăitor al formaţiei t.A.T.u, Tudor Turcu, ca să nu mai zic de Cristina Vasiu, despre care, la cum a apărut mai mult DEZ decât ÎMbrăcată, mă gândeam că dacă ar fi avut vocea şi piesa (ba, la urma urmelor, că nu m-a dat deloc pe spate nici la capitolele astea, chiar şi faţa şi corpul) Luminiţei Anghel, ne băteam pentru locul I la Viena – trebuie să mărturisesc că nici după ce solistul vocal a repetat de cel puţin o duzină de ori că are un mesaj anume, şi deşi a fost interpretată în limba română, n-am fost în stare să descopăr legătura dintre cele maximum douăzeci-treizeci de cuvinte ale textului (la care au muncit, conform informaţiilor de pe ecran, absolut toţi cei cinci membri, astfel încât fiecăruia îi revin, în medie, patru până la şase, cu tot cu prepoziții) şi respectivul mesaj nobil – ceva cu copiii lăsaţi acasă de “căpşunarii” de prin Spania şi Italia, pare-se.
Aşa cum, de asemenea, n-am înţeles în ce sens trebuie sensibilizată opinia publică, în special cea internaţională, şi tocmai de la înălţimea scenei Eurovision. Adicătelea ce ar fi de făcut? Să-i trimită înapoi în şuturi pe părinţi ca să fie alături de copilaşii aproape abandonaţi? Păi bieţii europeni fac deja tot ce pot pentru asta. (Ar face ei şi mai multe, dar au legi care le interzic!) Să le atragă atenţia părinţilor înşişi că sunt denaturaţi? Mă rog… Să-i ducă pe copii cu forţa lângă ei, eventual prin domiciliile acestora din cutiile de carton de la periferia marilor capitale? Zău că aş vrea să-mi explice cineva, mai cu seamă că nu m-am dumirit absolut deloc nici după ce am citit pe îndelete (vă jur!) site-ul dedicat de Voltaj acestei “campanii umanitare”, care, de altfel, cam în altă ordine de idei, mai apropiată de concursul propriu-zis, bag seama că datează de ceva vreme şi e relativ bine popularizată (nevastă-mea, de pildă, ştia deja melodia de la radio, în timp ce restul erau în primă audiţie pentru ea), luând un start binişor furat faţă de ceilalţi concurenţi, ceea ce îmi pare la limita (exterioară a) legalităţii.
Sincer să fiu, am senzația că băieţii de la Voltaj au compus bucata, au încropit un text aiuristic şi abia pe urmă s-au gândit să pretindă că e despre copiii cu probleme. Puteau la fel de bine să susţină că e dedicată căţeilor fără stăpâni, despre care nu-i zi să nu citesc câte zece apeluri disperate pentru adopţie pe Facebook. Temişan ştie de ce!
Una peste alta, ca în fiecare din ultimii ani – tocmai, hăt, de pe la “Tornero”-ul lui Trăistariu şi “Let Me Try”-ul aceleiaşi Luminiţa Anghel (printre ai cărei fani, ca să fim bine înţeleşi, sunt departe de a mă număra!), după cele petrecute (şi) aseară, nu-mi rămâne decât să trag nădejde, la fel de zadarnic ca întotdeauna, că până la marea finală din luna mai fie cei de la Voltaj se ceartă între ei, fie vocalistul face guturai şi îşi pierde temporar vocea, fie sunt descalificaţi din diferite motive (vreo două mi se par chiar plauzibile!), astfel încât să ajungă să ne reprezinte cea de-a doua clasată. Cam aşa cum tind să se petreacă lucrurile la fotbal, în Liga I, unde ocupantele locurilor de cupe europene sunt în insolvenţă şi n-au drept să evolueze acolo, trebuind să cedeze în favoarea celor plasate în urma lor în ierarhie!
P.S. În ciclul “nicio postare fără post scriptum”, să mai remarc faptul că, după ani de zile în care am fost nu doar scandalizat, ci de-a dreptul scârbit de modalitatea de vot, în sfârşit celor de la Eurovision (România, dar sper să fie la fel şi la concursul mare) le-a venit la cap mintea cocoşului cea de pe urmă şi, pe de-o parte, n-au mai permis ca procedura să înceapă înainte ca evoluţia ultimului concurent să se încheie, aşa încât primii dintre ei să beneficieze, hodoronc-tronc, chiar şi de câte o oră întreagă în plus de primit apeluri, iar pe de alta au interzis ca de pe acelaşi număr de telefon să se trimită mai mult de un singur SMS/apel pentru aceeaşi piesă, stopându-se astfel avântul puştoaicelor amorezate de a vota în neştire pentru, de pildă, vreun afon de-ăla spilcuit şi imberb de la “Băieţii”.
Faptul că, de-o altă pildă, şi oarecum în altă ordine de idei, mie mi-a venit confirmarea de primire a SMS-ului pentru Luminiţa Anghel abia pe la 1 noaptea, la mai bine de-o oră după ce întregul show se terminase şi eu eram deja pe trei sferturi adormit, nici nu-l mai socotesc printre elementele stranii care au dus la triumful celor de la Voltaj.
În fine, pe această cale ţin totuşi să-i liniştesc pe aceia care, ca şi mine odinioară, când încă nu înţelesesem pe deplin cum merg lucrurile, îşi exprimă temerea că prezentându-ne cu aşa hal de piesă riscăm să nu trecem de semifinală. Sistemul de punctare e de aşa natură încât o ţară cu o – că tot e la modă termenul – “diaspora” masivă, ca a noastră, practic e imposibil să nu strângă suficiente sufragii de la conaţionalii aflaţi pe alte meleaguri şi care, prin urmare, au drept de vot. La fel cum, oricât de sinistră ar fi o bucată trimisă, nu prea avem cum să încheiem finala cu zero puncte (deci, în general, la egalitate cu Franţa şi/sau Marea Britanie!) pentru că putem miza întotdeauna pe aportul “căpşunarilor” (tot ei, săracii!) din Spania, Italia… poate, în măsură mai mică, Franţa şi Germania, ca şi al fraţilor, din ce în ce mai vitregi, de peste Prut. Norocul nostru!
P.P.S. Era să uit!!! Din câte îmi amintesc (ceea ce nu e foarte relevant, la ce memorie n-am), este pentru prima oară când văd la nişte muzicieni o atitudine mizerabilă de tip efectiv politicianist.
După ce Voltaj a cântat piesa “De la capăt” în limba română, fără doar şi poate în speranţa, altminteri îndreptăţită, de a atrage de partea lor cât mai mulţi “patrioţi”, inclusiv de la talpa ţării, care să poată înţelege fără “Google Translate” mesajul ăla nobil pe care ignorantul de mine n-a fost în stare să-l descifreze în text (dar, nu-i mai puţin adevărat, şi la şcoală mi-era greu să pricep “metaforele” şi “parabolele” de prin poezii, fiind un tip mai degrabă prozaic), imediat după încheierea concursului, în chiar conferinţa de presă, la sugestia unor indivizi cu care parcă nu se mai văzuse de o sută de ani, deşi erau confraţi de-ai lui, liderul formaţiei a anunţat că se gândeşte serios (parcă a dat şi un ceva procent de vreo 99%) ca la Viena s-o (la propriu) interpreteze în engleză, vezi Doamne ca să priceapă tot mapamondul că e vorba despre căţeii fără stăpân… pardon, despre copiii cu părinţi care muncesc în străinătate.
Fix ca politicienii ăia nemernici care, după ce în toată campania electorală promit măriri de pensii şi salarii, a doua zi după ce ies victorioşi anunţă că prima lor măsură e să… taie pensiile şi salariile.
E adevărat, uneori “juriul de specialitate”, aşa cum scriam luni, are o contribuţie mai nimicitoare, fiindcă acum, de bine sau, mai degrabă, de rău, piesa trupei Voltaj a fost preferată chiar de către public, despre care mai mult decât tocmai am spus în paragraful anterior, referitor (şi) la momentul 1993, nu mai am de adăugat nimic esenţial. Trebuie totuşi să remarc faptul că alde Pocorschi și Nu-știu-cine ăla care a tot cântat cu Paula Seling n-au stat nici ei cu mâna în sân şi, preventiv, au avut mare grijă să nu plaseze piesa Luminiţei Anghel nici măcar pe locul doi, ci de-a dreptul pe trei, ca să fie siguri că, la o adică, în caz de balotaj, nu ar avea de câştigat opţiunea publicului, totul după o metodă deja patentată în urmă cu câţiva ani. Cine ştie un pic de aritmetică poate face o socoteală simplă pentru a afla cât trebuie adăugat la cele 5 puncte obţinute de Ovidiu Anton din partea publicului, echivalentul locului ŞASE(!), pentru a termina în clasamentul general pe locul trei, cu 15 puncte, în condiţiile în care Voltaj a avut 24 (12 de la public + 12 de la juriu), iar Luminiţa doar 18, adică 10 (locul doi) de la public + 8 (locul trei) de la juriu.
Că, după toate astea, preşedintele juriului, atunci când a declarat, la conferinţa de presă de după concurs, “din fericire, s-au detaşat câteva piese”, a uitat pur şi simplu s-o amintească şi pe cea a lui Anton, plasată de fârtaţii lui întru ticăloşie pe poziţia secundă, mi se pare doar un mărunt amănunt elocvent. Cum spuneam însă, oricum nu mai conta. Poate data viitoare, când vor ţine morţiş, din interese şi invidii profesionale, să căpăcească o altă melodie adevărată.
Revenind la piesa celor de la Voltaj – care, în paranteză fie spus, au măcar meritul de a fi fost, alături de CEJ (ăia străini, care parcă erau, la propriu, din alt film, recte concurs, păcat că nu aveau şi un cântec mai ca lumea) şi de Luminiţa Anghel, singurii dintre finalişti care au sunat cu adevărat profesionist pe scenă, fapt pentru care şi tăiasem de pe listă, cu ambele mâini, celelalte trei piese pe care le nominalizasem săptămâna trecută printre, mult prea mult spus, favoritele mele, inclusiv cea a penibilului Bon Jovi de Lehliu Gară, Ovidiu Anton, şi a membrului nerecunoscut și chițăitor al formaţiei t.A.T.u, Tudor Turcu, ca să nu mai zic de Cristina Vasiu, despre care, la cum a apărut mai mult DEZ decât ÎMbrăcată, mă gândeam că dacă ar fi avut vocea şi piesa (ba, la urma urmelor, că nu m-a dat deloc pe spate nici la capitolele astea, chiar şi faţa şi corpul) Luminiţei Anghel, ne băteam pentru locul I la Viena – trebuie să mărturisesc că nici după ce solistul vocal a repetat de cel puţin o duzină de ori că are un mesaj anume, şi deşi a fost interpretată în limba română, n-am fost în stare să descopăr legătura dintre cele maximum douăzeci-treizeci de cuvinte ale textului (la care au muncit, conform informaţiilor de pe ecran, absolut toţi cei cinci membri, astfel încât fiecăruia îi revin, în medie, patru până la şase, cu tot cu prepoziții) şi respectivul mesaj nobil – ceva cu copiii lăsaţi acasă de “căpşunarii” de prin Spania şi Italia, pare-se.
Aşa cum, de asemenea, n-am înţeles în ce sens trebuie sensibilizată opinia publică, în special cea internaţională, şi tocmai de la înălţimea scenei Eurovision. Adicătelea ce ar fi de făcut? Să-i trimită înapoi în şuturi pe părinţi ca să fie alături de copilaşii aproape abandonaţi? Păi bieţii europeni fac deja tot ce pot pentru asta. (Ar face ei şi mai multe, dar au legi care le interzic!) Să le atragă atenţia părinţilor înşişi că sunt denaturaţi? Mă rog… Să-i ducă pe copii cu forţa lângă ei, eventual prin domiciliile acestora din cutiile de carton de la periferia marilor capitale? Zău că aş vrea să-mi explice cineva, mai cu seamă că nu m-am dumirit absolut deloc nici după ce am citit pe îndelete (vă jur!) site-ul dedicat de Voltaj acestei “campanii umanitare”, care, de altfel, cam în altă ordine de idei, mai apropiată de concursul propriu-zis, bag seama că datează de ceva vreme şi e relativ bine popularizată (nevastă-mea, de pildă, ştia deja melodia de la radio, în timp ce restul erau în primă audiţie pentru ea), luând un start binişor furat faţă de ceilalţi concurenţi, ceea ce îmi pare la limita (exterioară a) legalităţii.
Sincer să fiu, am senzația că băieţii de la Voltaj au compus bucata, au încropit un text aiuristic şi abia pe urmă s-au gândit să pretindă că e despre copiii cu probleme. Puteau la fel de bine să susţină că e dedicată căţeilor fără stăpâni, despre care nu-i zi să nu citesc câte zece apeluri disperate pentru adopţie pe Facebook. Temişan ştie de ce!
Una peste alta, ca în fiecare din ultimii ani – tocmai, hăt, de pe la “Tornero”-ul lui Trăistariu şi “Let Me Try”-ul aceleiaşi Luminiţa Anghel (printre ai cărei fani, ca să fim bine înţeleşi, sunt departe de a mă număra!), după cele petrecute (şi) aseară, nu-mi rămâne decât să trag nădejde, la fel de zadarnic ca întotdeauna, că până la marea finală din luna mai fie cei de la Voltaj se ceartă între ei, fie vocalistul face guturai şi îşi pierde temporar vocea, fie sunt descalificaţi din diferite motive (vreo două mi se par chiar plauzibile!), astfel încât să ajungă să ne reprezinte cea de-a doua clasată. Cam aşa cum tind să se petreacă lucrurile la fotbal, în Liga I, unde ocupantele locurilor de cupe europene sunt în insolvenţă şi n-au drept să evolueze acolo, trebuind să cedeze în favoarea celor plasate în urma lor în ierarhie!
P.S. În ciclul “nicio postare fără post scriptum”, să mai remarc faptul că, după ani de zile în care am fost nu doar scandalizat, ci de-a dreptul scârbit de modalitatea de vot, în sfârşit celor de la Eurovision (România, dar sper să fie la fel şi la concursul mare) le-a venit la cap mintea cocoşului cea de pe urmă şi, pe de-o parte, n-au mai permis ca procedura să înceapă înainte ca evoluţia ultimului concurent să se încheie, aşa încât primii dintre ei să beneficieze, hodoronc-tronc, chiar şi de câte o oră întreagă în plus de primit apeluri, iar pe de alta au interzis ca de pe acelaşi număr de telefon să se trimită mai mult de un singur SMS/apel pentru aceeaşi piesă, stopându-se astfel avântul puştoaicelor amorezate de a vota în neştire pentru, de pildă, vreun afon de-ăla spilcuit şi imberb de la “Băieţii”.
Faptul că, de-o altă pildă, şi oarecum în altă ordine de idei, mie mi-a venit confirmarea de primire a SMS-ului pentru Luminiţa Anghel abia pe la 1 noaptea, la mai bine de-o oră după ce întregul show se terminase şi eu eram deja pe trei sferturi adormit, nici nu-l mai socotesc printre elementele stranii care au dus la triumful celor de la Voltaj.
În fine, pe această cale ţin totuşi să-i liniştesc pe aceia care, ca şi mine odinioară, când încă nu înţelesesem pe deplin cum merg lucrurile, îşi exprimă temerea că prezentându-ne cu aşa hal de piesă riscăm să nu trecem de semifinală. Sistemul de punctare e de aşa natură încât o ţară cu o – că tot e la modă termenul – “diaspora” masivă, ca a noastră, practic e imposibil să nu strângă suficiente sufragii de la conaţionalii aflaţi pe alte meleaguri şi care, prin urmare, au drept de vot. La fel cum, oricât de sinistră ar fi o bucată trimisă, nu prea avem cum să încheiem finala cu zero puncte (deci, în general, la egalitate cu Franţa şi/sau Marea Britanie!) pentru că putem miza întotdeauna pe aportul “căpşunarilor” (tot ei, săracii!) din Spania, Italia… poate, în măsură mai mică, Franţa şi Germania, ca şi al fraţilor, din ce în ce mai vitregi, de peste Prut. Norocul nostru!
P.P.S. Era să uit!!! Din câte îmi amintesc (ceea ce nu e foarte relevant, la ce memorie n-am), este pentru prima oară când văd la nişte muzicieni o atitudine mizerabilă de tip efectiv politicianist.
După ce Voltaj a cântat piesa “De la capăt” în limba română, fără doar şi poate în speranţa, altminteri îndreptăţită, de a atrage de partea lor cât mai mulţi “patrioţi”, inclusiv de la talpa ţării, care să poată înţelege fără “Google Translate” mesajul ăla nobil pe care ignorantul de mine n-a fost în stare să-l descifreze în text (dar, nu-i mai puţin adevărat, şi la şcoală mi-era greu să pricep “metaforele” şi “parabolele” de prin poezii, fiind un tip mai degrabă prozaic), imediat după încheierea concursului, în chiar conferinţa de presă, la sugestia unor indivizi cu care parcă nu se mai văzuse de o sută de ani, deşi erau confraţi de-ai lui, liderul formaţiei a anunţat că se gândeşte serios (parcă a dat şi un ceva procent de vreo 99%) ca la Viena s-o (la propriu) interpreteze în engleză, vezi Doamne ca să priceapă tot mapamondul că e vorba despre căţeii fără stăpân… pardon, despre copiii cu părinţi care muncesc în străinătate.
Fix ca politicienii ăia nemernici care, după ce în toată campania electorală promit măriri de pensii şi salarii, a doua zi după ce ies victorioşi anunţă că prima lor măsură e să… taie pensiile şi salariile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu