ÎNTR-O MARȚI

Pentru Arsenal pare să fi devenit deja o rutină eliminarea încă din faza optimilor de finală ale Ligii Campionilor în urma unui insuficient 2-0, dramatic şi meritoriu, obţinut în deplasare, după ce au pierdut, senin şi ruşinos, pe teren propriu, cu 1-3. Doar adversarele sale sunt din ce în ce mai slabe, între Bayern München-ul de anul trecut – la vremea aceea deţinătoarea titlului – şi A.S. Monaco-ul de aseară fiind totuşi o diferenţă uriaşă.

Cum în urmă cu alte câteva ediţii lucrurile au fost încă şi mai interesante, cu tunarii obţinând în retur, acasă, un la fel de insuficient 3-0, după ce pierduseră la Milano cu 0-4, aştept cu nerăbdare momentul de-a dreptul istoric în care să rateze calificarea după un 0-7 (à la Şahtiorul lui Lucescu!) în manşa întâi şi un senzaţional doar 6-0 în cea de-a doua.

Cât priveşte jocul prestat, mirarea mea este cum de apar nu relativ puţinele (dar cam decisive!) rezultate negative ale echipei, ci, dimpotrivă, cele bune, care, printre altele – deşi adunate, iarăşi, conform unei alte rutine pe care am semnalat-o deja de ani buni, doar în câte o (cel mult) jumătate de sezon – ar putea să-i procure o nouă prezenţă în cea mai importantă competiţie continentală şi, cine ştie?, cu un car de noroc, chiar încă o Cupă a Angliei.

Mă uitam şi aseară cum, de pildă, ori de câte ori ajungea mingea la Alexis Sanchez – altminteri, totuşi, unul dintre cei mai buni jucători –, parcă se oprea într-o mlaştină sau într-un ochi de-ăla cu nisipuri mişcătoare, de care era brusc înghiţită, doar ca să apară după câteva clipe la piciorul unui adversar. Nu ştiu cum dracu face băiatul ăsta, dar, de câte ori primeşte mingea (cel mai adesea aflându-se cu faţa spre poarta… proprie), preia cu măiestrie, se uită în jurul său, unde vede (sau ar trebui s-o facă) unu până la trei coechipieri demarcaţi şi cu rază mare de acţiune, după care, în loc să îi/le paseze, se apucă să dribleze. Chiar şi când n-are pe cine. Ulterior, dacă nu pierde mingea, eventual călcând pe ea, o pasează într-adevăr, dar spre… cel mai marcat dintre coechipieri, poate chiar unul dintre cei care cu câteva clipe în urmă fusese cu desăvârşire liber şi într-o poziţie favorabilă. Mai rău e că aseară băuse apă după el şi Cazorla, care în general nu are metehnele astea. 

În orice caz, spre deosebire de cei pe care îi auzeam deplângând golul primit în partida tur în chiar ultimul minut, şi fără de care, vezi Doamne, Arsenal ar fi acces cu certitudine în turul următor, eu imi imaginez că, poate, după un doar 2-1, în loc de comodul 3-1, obţinut pe Emirates, francezii şi-ar fi făcut şi ei un alt plan de joc în locul celui care a prevăzut ca pe teren propriu să aplice o singură “partitură tehnico-tactică”, şi anume să tragă cu nesimţire de timp încă din primul minut al partidei. În fine.

Din fericire, seara (sau, mai degrabă, noaptea) a fost salvată de Simona Halep, care a obţinut o victorie strălucitoare (când merită, merită!) în faţa “Plicikovei” şi s-a calificat în sferturile de finală ale turneului de la Indian Wells. Bucuria mea pentru acest rezultat ar fi fost şi mai mare dacă aş fi avut inspiraţia să închid sonorul televizorului conectat pe Dolce Sport, astfel încât să nu-i aud pe cei doi comentatori, aceiaşi care mi-au otrăvit şi transmisiunile precedente.

Mare deficit de neuroni trebuie să aibă cineva care vede sute de meciuri de tenis, mai cu seamă feminin, fără să înţeleagă nimic din ele! De pildă, ori de câte ori izbuteşte Simona câte un break, inclusiv în debutul primului set, gogomanii ăştia se grăbesc să clameze victoria finală şi să-şi facă planuri pentru meciul următor, de parcă fata noastră ar fi un soi de stranie încrucişare genetică de real succes între Raonic şi Isner şi nu a pierdut în viaţa ei un ghem pe propriul serviciu sau ca şi cum nu s-ar mai fi pomenit vreodată în circuitul feminin răsturnări spectaculoase de situaţie şi scoruri de genul 6-1; 1-6… După care, când adversara Simonei revine, ăl mai bou dintre ei se minunează îndelung cum de s-a întâmplat aşa un pocinog “din nimic”.

Eu înţeleg că un comentator trebuie mereu să spună câte ceva, să – cum ar veni, logic – “comenteze”, dar chiar nu se poate şi fără să debiteze tâmpenii? Mai ceva ca ăla de la handbal, de pe TVR, despre care am mai scris, şi care nu era în stare să spună altceva decât “ar fi bine să marcăm”, atunci când fetele noastre erau în atac, şi “ar fi bine să nu primim gol”, atunci când se apărau.