FAVORITA

În ceea ce mă priveşte cu adevărat direct şi personal, victoria de ieri a Simonei Halep din finala turneului de la Indian Wells, chiar şi aşa greu cum a fost obţinută, în trei seturi de infarct, a avut marele merit de a fi cam singura mea satisfacţie pe plan sportiv din weekend, alături de cea, încă şi mai chinuită, a lui Arsenal la Newcastle, cu 2-1.

Păi nu degeaba îmi mărturiseam, cândva, invidia faţă de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovici la tenis: în timp ce sârbul i-a învins, din nou, unul după altul, pe favoriţii mei Murray şi Federer (de Nadal s-a ocupat Raonic), dovedindu-se, o dată în plus, una dintre nefericitele certitudini incontestabile ale zilelor noastre alături de moarte şi impozite, catalanii s-au impus şi ei, chiar mai lejer decât o arată scorul (2-1), în derby-ul Spaniei cu Real Madrid, asigurându-şi, practic, un nou titlu după o prea scurtă pauză de vreo doi ani.

În plus, Ronnie O’Sullivan a încasat-o zdravăn (şi tipic pentru un favorit de-al meu) cu 7-10, după ce a condus cu 4-1 şi 7(!)-4, de la Judd Trump, în finala turneului de snooker din Ţara Galilor; Anglia a pierdut, la esaveraj, în ultimul meci, că aşa-i stă bine, Turneul celor 6 Naţiuni; Manchester United a învins la Liverpool în Premier League în loc să obţină doar un egal perfect… pentru Arsenal; Chelsea a bătut şi ea în deplasare, cu norocu-i proverbial, printr-un gol marcat în ultimele minute; cel mai antipatic schior contemporan, austriacul Marcel Hirscher, a obţinut atât Marele Glob de Cristal, cât şi pe cel mic al probei de slalom, în detrimentul a doi dintre cei mai simpatici, norvegianul Kjetil Jansrud, respectiv germanul (că doar nu era ca singurul neamţ cu care ţin eu să fie unul de succes ca toţi ceilalţi!) Felix Neureuther; iar Tina Maze a pierdut, în competiţia similară feminină, duelul cu Anna Fenninger, deşi, ca să fiu sincer, aici inima mea a fost împărţită în mod aproximativ egal, ambele schioare fiind nu doar la fel de talentate, ci şi deopotrivă de frumoase. Iar ca tabloul necazurilor mele mărunte să fie complet, să mai adaug că trei, dacă nu chiar patru, dintre cele mai interesante momente ale weekendului – finalele de tenis, cea de snooker şi Barcelona-Real – s-au suprapus, astfel încât iarăşi a trebuit să mă uit în paralel la două televizoare şi un laptop, reuşind să nu înţeleg mai nimic din ele.

Totuşi, pentru că atenţia mea relativ distributivă a fost axată pe meciul Simonei, nu mi-a scăpat evoluţia ei neconvingătoare. Cel puţin în primul set – care a semănat ca două picături de smoală cu cel din partida de la Dubai cu Caroline Wozniacki, despre care am pomenit şi eu în treacăt la vremea respectivă –, compatrioata noastră a părut să aibă în repetate rânduri momente de rătăcire, pe sistemul “ce caut eu aici la ora asta?!”, simţindu-se pierdută într-o lume străină şi duşmănoasă, aşa cum trebuie că se simte un elev care se prezintă la ceea ce credea că va fi examenul de matematică de la bacalaureat, doar ca să constate cu profundă stupefacţie că e de fapt cel de română, pe care îl aştepta săptămâna următoare şi plănuia să se pregătească temeinic pentru el abia în weekend.

În timp ce singura grijă a Simonei era să nu care cumva să dea o minge în teren sau peste fileu, adversa sa îşi vedea liniştită de jocul mediocru, de fostă – de mult, când era şi ea, ca şi bunica lui Matusalem, fată – număr unu mondial, întorcându-le conştiincios pe cele puţine ajunse în preajma ei. Mai târziu, când Simona şi-a mai revenit, acestea s-au înmulţit, însă chiar şi atunci aveam impresia că Jankovici e la un antrenament cu un tun de mingi setat pe viteza minimă, fata noastră părând lipsită de vigoare, ca să nu spun vlăguită, deşi, pe de altă parte, e limpede că dădea tot ce putea. Ceea ce ridică anumite semne de întrebare asupra pregătirii sale fizice şi a felului în care este ajutată să se refacă după efort.

Cel mai mare merit al Simonei este faptul că şi-a pus în practică angajamentul pe care mărturisea că şi l-a luat – uşor tardiv, după părerea mea, fiindcă trebuia s-o facă de când s-a apucat de sport, mai cu seamă la nivel profesionist – după meciul din ianuarie, de la Australian Open, cu Makarova, şi anume că nu va mai renunţa niciodată la luptă pe parcursul unui meci. Aseară, pur şi simplu s-a încăpăţânat să nu piardă! 

Sigur, în mod normal, dacă ar fi evoluat fie şi la jumătate din capacitatea ei obişnuită (nici măcar maximă!), partida trebuia să se încheie după două seturi scurte, în mai puţin de o oră şi jumătate, astfel încât aş fi putut să văd şi eu liniştit Barca-Real şi să nu mă mai chinui cu laptopul pentru snooker, deşi, pe de altă parte, ca unul care, atunci când am aflat că Serena – pe care nu-mi făceam prea mari iluzii că poate s-o bată iarăşi – s-a retras, până să apuc să mă bucur am intrat într-un soi de panică, spundu-mi “drace, acum trebuie neapărat s-o bată pe aia cu care a ajuns în finală (încă nu ştiam rezultatul partidei dintre Jankovici şi Lisicki), că nu mai are nicio scuză!”, pot să înţeleg presiunea pe care a resimţit-o, reflectată şi în nervozitatea manifestată pe teren.

Una peste alta, îmbucurătoare este… constanţa constănţencei, care, iată, spre deosebire de urmăritoarele ei din clasamentul WTA, care se întrec în a face, pe rând sau în grup, obiectul unor surprize neplăcute la turnee, fiind eliminate de sportive mai slab cotate, îşi respectă de la o vreme statutul, ceea ce mă face să fiu o idee mai optimist decât m-am arătat uneori în privinţa viitorului său. Talent are cu carul, asta e cert.

P.S. Până la ora redactării acestui text şi, chiar, iată, a postării lui, Simona Halep nu-şi anunţase retragerea de la turneul următor, cel de la Miami. Dacă nu o face nici după primul meci, presupunând că îl şi câştigă, aşa cum ar fi normal, se poate spune că e încă o jumătate mare de pas în carieră pentru ea.