AU FURAT, DAR AU ȘI PROFITAT

Ca să citez din deja mult prea bine-cunoscutul, cel puțin pentru fidelul meu cititor imaginar, domn Cutare, „citatul e sfânt”, așa că o să citez și în continuare din domnul Cutare (citat și de un amic de-al său care, sesizând în ce rahat s-a băgat cu deja amintitul citat citat, a vrut să-l scoată puțin la lumină, dar despre asta mai târziu): „... «noi» scriitorii, odată scăpați din comunism și naivi absoluți, habar n-am avut, în 1990, ce înseamnă viitorul financiar al României capitaliste. De aia, banii «s-au» cheltuit repede: reviste literare, întruniri, finanțări de proiecte amărâte, ba chiar și sprijin pentru călătorii în străinătate. Nimeni nu avea idee nici de dimensiunea banului, nici de virulența inflației. În numai doi ani, valoarea fondurilor găsite în vistieria Uniunii scăzuse de zece ori. În patru, de 20-25 de ori.”

Fragmentul face parte dintr-un amplu text scris de domnul Cutare pentru a se apăra de noianul de acuzații pe care i le aduce un alt individ destul de straniu și coleg de bresle (scriitor, jurnalist...) cu el, domnul Cutărică, dintre care cele mai nesemnificative, din punctul meu de vedere, și extrem de ușor de demontat ca fiind minciuni sfruntate, ceea ce, din păcate – așa cum se întâmplă de prea multe ori, când cel mai mare rău care i se poate aduce unei cauze (drepte) e să fie susținută cu argumente greșite sau neadevărate, care pot fi lejer combătute, ducând la pierderea credibilității avocatului și, pe cale de consecință (I)logică, a justeței ei –, aruncă o mare umbră de îndoială și asupra celor mai grave și mult mai greu de probat/negat, sunt că ar fi fost membru al Uniunii Scriitorilor înainte de 1990 și că ar fi publicat nu știu câte cărți, când adevărata chestiune care i se impută e că, în această calitate, dobândită, de fapt, după cum domnul Cutare n-are nicio problemă să recunoască, abia în 1990, ar fi contribuit activ și din plin la devalizarea instituției, furând, practic, banii agonisiți de ea pe înfloritoarea (tot pentru ea) vreme a lui Ceaușescu, fenomen similar, pe undeva, cu ce s-a întâmplat și în multe alte domenii, când capii răutăților n-au fost cei pe care evenimentele din decembrie 1989 i-au (sur)prins în funcții și, în general, au fost rapid mătrășiți, ci cei care i-au urmat, așa că nu e vreo mare apărare să susții, altminteri pe bună dreptate, că nu te aflai într-un anume post la momentul respectiv, însă nu asta voiam să subliniez, ci modul... idilic în care domnul Cutare privește jafurile petrecute în primii ani nouăzeci, pe care, iată, atunci când îi vine la socoteală, cu referire dacă nu (și) la el însuși (că mai departe în articol devine evaziv și pretinde că spune „noi” cum spunea Eminescu „noi, epigonii”, adică vorbind mai degrabă despre alții, iar eu chiar nu știu dacă și ce funcții o fi avut domnia sa în Uniune), cu siguranță la prietenii săi care au preluat USR după Revoluție, în frunte (că asta țin bine minte) cu măcar colegul său de la „Academia Cațavencu/Cațavencii”, Mircea Dinescu, ajuns chiar președinte, le pune pe seama unei „naivități absolute”, în sensul că făptașii n-ar fi avut habar despre ce înseamnă „viitorul financiar al României capitaliste”, „dimensiunea banului” și „virulența inflației”, asta în condițiile în care, ca un mărunt amănunt semnificativ, domnul Cutare n-avea în 1990 doar vreo douăzeci și-un pic de anișori, ca mine bunăoară, care nu-mi reproșez vreo astfel de naivitate nici când mă refer la votul meu îndârjit și perseverent cu dreapta din acei ani și nici la vreo inginerie financiară pe care s-o fi săvârșit (eu, carevasăzică) și să fi mers prost, că nu s-a întâmplat, nici cu banii mei și nici, cu atât mai puțin, ai altora, ci peste 35, iar, pe de altă parte, că aici voiam să ajung, același domn Cutare a fost încă de pe atunci unul dintre cei mai virulenți jurnaliști „de dreapta”, care n-a ratat niciun prilej să-i condamne, absolut pe bună dreptate din punctul meu de vedere, pe toți politicienii și oamenii de afaceri care... au devalizat țara, au furat puțina agoniseală pe care o lăsase Ceaușescu după ce o făcuse tot pe spinarea poporului român plătind datoriile externe și așa mai departe; au „privatizat” în interes propriu și de grup toate întreprinderile și instituțiile moștenite de la comuniști; au făcut afaceri veroase „cu statul”; într-un cuvânt au profitat din plin de vremurile tulburi de-atunci, adicătelea fix ce au făcut și „ei”, scriitorii (de fapt, firește, numai o... anumită parte a lor), cu și pe banii Uniunii, înființându-și, pentru ei și prieteni, sinecuri sub pretextul lansării de falimentare ziare și reviste (pretins) literare, publicându-și cărți cu „finanțare de la minister”, participând (după cum chiar domnul Cutare sugerează, iar prietenul său de care pomeneam în debut încearcă să spună că domnul Cutare minte sau fabulează, probabil din cauza vârstei înaintate și a memoriei care-i joacă feste) la tot felul de întruniri și reuniuni și festivaluri și congrese ale scriitorimii de pretutindeni, inclusiv peste mări și țări și așa mai departe, asta ca să nu mai spun că, tot domnul Cutare, într-o mult mai recentă vreme în care nici eu însumi nu-l suspectam de altceva decât o... reală naivitate altminteri bine intenționată, se apucase să încerce să reformeze Uniunea din interior, preluându-i conducerea, împreună cu un grup de amici, prin ceea ce unii (dacă nu și Justiția într-un târziu, că mi-e încă neclar, așa cum îmi sunt multe decizii ale ei) au pretins că ar fi fost o lovitură de palat, fără respectarea statutului, pe motiv că ar fi prost condusă, cu banii rău gestionați etc., asta probabil simțind el că în cei treizeci de ani scurși de la momentul acelei chipurile generalizate „naivități absolute” (dar rentabile, aș zice eu), din sau la care aproape că s-a autodenunțat acum ca fiind parte sau părtaș, a căpătat vaste noțiuni de „management” și economie de piață, astfel încât, după ce s-a înfruptat – fie și, repet, din neștiință de carte și economie – cu banii Uniunii până la faliment (al ei, că domnia sa nu pare s-o ducă așa rău), s-a gândit acum s-o poarte spre noi culmi de înflorire financiară, asta, desigur, poate după ce ar fi clarificat și statutul ei juridic, pe care, după ce nu l-a clarificat, alături – repet pentru a multa oară, că n-am alte informații precise despre implicarea sa nemijlocită în toate cele în afară de „autodenunțul” din citatul amintit – de confrații și prietenii săi, atunci când trebuia, adică în 1990, când toate întreprinderile de stat deveneau S.A.-uri, de pildă, mai are și îndrăzneala să-i acuze pe cei care (le-)au urmat, de prin anii două mii și, în fruntea Uniunii că n-au făcut-o, încât Justiția aia de care aminteam și care la noi are în decizii fix precizia și predictibilitatea datului cu banul era să stabilească definitiv și irevocabil, în urma proceselor intentate de domnul Cutare, că, din punct de vedere juridic cel puțin, nu există și nici n-a existat vreodată, misiune (sub acoperire) îndeplinită.