„MINȚI ÎNTUNECATE”

Nu e că, propriu-zis, la modul sincer, m-ar mai mira în general ceva, și cu atât mai puțin faptul că niște analiști, experți, specialiști, realizatori de emisiuni (sportive sau nu) și/sau jurnaliști [sportivi (adică de sport) sau nu] nu sunt suficient de... inspirați să pună lucrurile în cea mai corectă lumină atunci când li se ivește ocazia, însă mi-ar fi plăcut ca, în vreuna din nenumăratele dezbateri pe subiectul Gigi Becali, unele cu protagonistul aflat în direct prin telefon, cineva să-i fi atras atenția că, atunci când își justifică implicarea totală în activitatea sportivă a echipei sale, la nivel de alcătuit formula de start și realizat modificările de efectiv, dacă nu și de tactică, din timpul jocurilor, prin faptul că, vezi Doamne, nu vrea să calce pe urmele nefaste ale nenumăratelor formații, inclusiv, sau mai ales, campioane, care au ajuns curând să retrogradeze sau chiar să dispară de tot, logica sa e una completamente greșită, bazată, cel puțin parțial, pe o amnezie selectivă și poate voluntară, în sensul că exemplele sale de tipul Unirea Urziceni sau Oțelul Galați (versiunea veche), dar chiar și Astra Giurgiu, ASA Târgu-Mureș sau (fostele) Rapid și Dinamo, sunt ilustrative nu (atât) pentru felul greșit în care au fost conduse, ci (sau cât) pentru faptul că patronii lor de la vremea respectivă au fost niște țepari ordinari, care, după ce au investit cât au investit și au izbutit să câștige titlul și să acceadă mai degrabă la sumele importante de prin Liga Campionilor decât la performanța respectivă, au preferat să – pe românește spus – o șteargă englezește cu banii, devalizându-și cluburile spre propriul profit personal, astfel încât, măcar din punctul ăsta de vedere, Becali se situează de partea bună a istoriei, dovedindu-și din plin, de-a lungul a deja zeci de ani, seriozitatea și dorința de a rămâne implicat în fenomen, iar exemplele cu adevărat potrivite pentru el ar trebui să fie, pe de-o parte, cel de la CFR Cluj, unde un patron la fel de sincer implicat, dar care... și-a delegat (in)competențele de manager și antrenor unui sau unor profesioniști adevărat/ți cum e și sunt Dan Petrescu, Șumudică sau Edi Iordănescu, a izbutit să obțină vreo cinci titluri în tot timpul în care FCSB a fost cel mult pe locul doi, și a mai și câștigat bani din participările la nivel chiar înalt în competițiile europene, iar pe de alta, CSU Craiova, care, cu un „management” de aceeași factură cu a FCSB-ului, tocmai s-a întors glorios în liga secundă și încă nu se știe ce viitor (nu) va avea (lucru care, ce-i drept, arată și că Adrianii Mititei, senior și junior, sunt antrenori mai slabi decât Gigi Becali), plus că e, totuși, măcar la mintea cocoșului, dacă nu și la cea a lui Becali, că nu-l împiedică absolut nimic să numească la echipă niște antrenori adevărați, pe care să-i lase să-și vadă de treabă, iar dacă lucrurile nu merg în direcția bună, poate la fel de bine să-i și demită înainte de a fi prea târziu, adică de a apărea pericolul ăla de care tot amintește el, respectiv să retrogradeze, dăăă.

Cât privește cealaltă nesfârșită dezbatere, despre care e adevărata Steaua – CSA sau FCSB –, ca unul care, după cum cred că m-am mai riscat de câteva ori să recunosc, am ținut pentru singura oară în viață cu altfel profund antipatica Barcelona doar la finala Cupei Campionilor din 1986, împotriva Stelei, mi se par cel mult caraghioși, dacă nu penibil de ridicoli toți cei care, ca în filmele de anticipație, și-au șters propriile memorii din ultimele vreo două decenii ca pe niște stickuri USB și par să nu-și mai amintească defel cu cine țineau în, să zicem, 2008, sau 2012, sau 2015, când nu se inventase încă talpanul, asta cu toate că, pe de altă parte, tocmai ca unul care... așa și pe dincolo, faptul că FCSB poate să fie văzută ca o echipă... nouă, curată și de sine stătătoare, fără nicio legătură cu vechea detestabilă pentru mine Steaua (sigur, pe-atunci eram și mult mai dinamovist decât sunt acum), îmi dă posibilitatea ca, la o adică, în funcție de conjuncturi – dat fiind că acum, la bătrânețe, criteriile după care „țin” cu o echipă sau alta, uneori sucindu-mă și de câte trei ori pe sezon, s-au schimbat radical (sau, dimpotrivă, au căpătat un suport mai logic) și au legătură cu simpatia sau antipatia pe care o port unor indivizi, așa încât, de pildă, (re)devin susținător al lui CFR Cluj, inclusiv în lupta pentru titlu, atunci când e antrenor Dan Petrescu sau Adrian Mutu, dar îi doresc inclusiv retrogradarea dacă ajunge în funcție Șumudică –, mai ales dacă mă satur ca titlul să tot fie luat de echipele din provincie, să mă și bucur sincer pentru triumful ei, așa cum aproape că s-a întâmplat anul ăsta, deși, la o gândire mai adâncă, nu chiar, ci mi-e mai degrabă indiferent.

 

P.S. Cât despre impresia lui Becali că lumea e „anormală”, „întoarsă pe dos” și așa mai departe fiindcă, „pe banii mei”, i se sugerează că ar fi mai înțelept să lase să se ocupe de echipă niște antrenori, n-am văzut încă pe nimeni dintre analiștii, experții, specialiștii și cu atât mai puțin moderatorii și jurnaliștii ăia de care aminteam să-i răspundă simplu, că poate ar fi bine să se inspire și el din modelele astea de anormalitate și lume întoarsă pe dos ca Real Madrid, Manchester City, Bayern Munchen, PSG...

Pe de altă parte, sunt deja obișnuit și cu faptul că 99 de oameni din 100 admit că lumea a luat-o cu adevărat razna în ultima vreme, dar, când încep să dea exemple, 100 din 100 le dau tocmai pe cele (puține)... care contrazic ideea asta, respectiv pe cele de normalitate, dar care contravin cu ideile lor stupide și atitudinea lipsită de bun-simț, fix ca în bancul cu dementul care auzea la radio că un individ merge pe autostradă pe contrasens, iar el își spunea, scandalizat: „Unul?!; sute, nu unul!”.

PARADOXURILE UNEI FINALE

Chiar dacă sunt un fan înrăit al fotbalului englez, cu tot cu, firește, naționala respectivă, sunt, în egală măsură, și o persoană cu un nivel de obiectivitate situat mult peste media națională și chiar planetară, așa încât nu ezit să recunosc faptul că în finala ediției actuale de Campionat European au ajuns, pe de-o parte, echipa care a etalat de departe cel mai bun și mai frumos fotbal, și anume Spania, indiferent cât de profund antipatică îmi e mie, iar pe de alta, echipa cu de și mai departe cel mai prost și mai urât, pe alocuri poate și sub al României, chiar dacă a mai dres puțin busuiocul în semifinala cu Olanda, recte, firește, Anglia, ceea ce mă pune și ar cam trebui să pună pe toată lumea pe gânduri despre ce hal de sport paradoxal a ajuns fotbalul în și din ziua de azi, însă chiar și mai paradoxal decât asta este faptul că aceeași Anglia, care la startul competiției era cotată drept una dintre, dacă nu chiar principala favorită la câștigarea ei, a ajuns, în cele din urmă, chiar și cu amintita evoluție nu doar sub așteptări, ci și sub orice critică, cu care n-ar fi meritat să treacă nici de faza grupelor, să... confirme acest statut și să se, iată, efectiv târască până în ultimul act, cumva și în maniera tradițională a unor jucători sau jucătoare de tenis care ajung să câștige un titlu de Mare Șlem după ce pe parcurs, încă de prin primul sau al doilea tur, au avut de înfruntat nu știu câte mingi de meci ale unor adversari cu mult mai slab cotați sau chiar au trebuit să revină în mod miraculos de la cine știe ce scor altminteri practic imposibil de întors, așa cum și Anglia a supraviețuit acelui 0-1 cu Slovacia, răsturnat în minutele 90+5 și... 92, respectiv în al cincilea minut suplimentar și în al doilea de prelungiri.

Dincolo de toate astea, există, totuși, un fir roșu călăuzitor, salvator și care poate explica toate aceste cvasiianomalii, și anume valoarea individuală a jucătorilor englezi, pe de-o parte, și spanioli, pe de alta, morala care se desprinde fiind, pesemne, că acolo unde e talent, mai face câte un favor și Cel de Sus. Hai, Anglia!

LA EI... CAM CA LA NOI

Încă o dovadă peremptorie că românii nu au, totuși, chiar apanajul prostiei universale s-a consemnat weekendul trecut, la cursa de Formula 1 din Austria, când organizatorii, puși în gardă de faptul că în urmă cu un an se acordaseră nu știu câte mii de penalizări pentru depășirea limitelor pistei de către piloți, au luat nu una, ci două măsuri ferme, pe de-o parte introducând, în mod salutar, o unitate, entitate sau ce-o fi ea de inteligență artificială, cu scopul de a supraveghea și transmite în timp real și record orice încălcare a unor linii trasate (cu vopsea) pe conturul virajelor în cauză, pentru ca vinovații să fie penalizați instantaneu, nu inclusiv (mult) după terminarea cursei, ca anul trecut, iar pe de alta (re)utilizând, în mod absurd, o mai veche formă de prostie naturală, respectiv mărirea suprafețelor și apropierea de banda asfaltică a unor porțiuni cu pietriș, astfel încât posibilii inculpații să fie obligați să se mențină pe traseu pentru a le evita, iar în caz contrar să piardă pur și simplu timp, așa cum odinioară se supraînălțaseră niște borduri, care, pe lângă că distrugeau mașinile pe dedesubt dacă erau încălecate, în unele situații au devenit pur și simplu trambuline și au dus la efectiv decolarea unor monoposturi, la fel cum acum, în mod absolut firesc, dar total imprevizibil pentru deștepții din F1, pietrișul acela a provocat nenumărate incidente, monoposturile derapând periculos pe el, iar uneori fiind adus și pe trasa ideală, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât diminuarea siguranței, adică a elementului aceluia în numele căruia s-au făcut nenumărate eforturi și chiar sacrificii, culminând, poate, cu apariția inesteticului, dar beneficului element „halo”.

În același timp, cu toate că sunt un fanatic al respectării limitelor circuitului, dat fiind că... atâta e el, nu cu 10... 15... 20... de centimetri mai lat și, cum spuneam la un moment dat, poate că situația cea mai concludentă în sensul ăsta e la Monaco, unde aceste limite sunt trasate de... ziduri și pereți pe care nimeni nu-și dorește să le (sau îi)... depășească, mă gândesc că nu orice fel de asemenea încălcare ar trebui sancționată, deoarece în multe situații vinovatul pierde, practic, timp, nu câștigă, iar o anulare a întregului timp făcut pe tur e ușor nedreaptă, fiindcă ar fi avut ocazia să recupereze pe alt sector și, de pildă, să prindă un loc într-o secvență superioară de calificări (Q2 sau Q3).

DUPĂ ELIMINARE

1. Spre deosebire de meciurile cu Ucraina și Slovacia, înaintea și, mai ales, în timpul cărora am stat cu sufletul la gură, cu speranța că, în ciuda sorților oricum nefavorabile dată fiind (non)valoarea echipei noastre, se vor termina cu bine, iar la cel dintâi, conform unui obicei-fetiș al meu, cauzat tocmai de faptul că nu suport tensiunea, în special când lucrurile par să meargă în direcția dorită, îmi propusesem, chiar și la 3-0, să închid televizorul până la fluierul final în caz că primim un gol, la cele cu Belgia – mai cu seamă când am realizat că un rezultat favorabil pentru noi ar fi însemnat, implicit, ca belgienii să aibă cel mult un punct după două etape, ceea ce mi-a provocat un hohot de râs nervos, fiindcă suna caraghios de implauzibil – și cu Olanda, pe care chiar nu mi-o imaginam eliminată (de România), am fost surprinzător (și nu prea) de liniștit, împăcat cu gândul unor rezultate negative scontate, fără ca asta să însemne că în final nu m-au întristat teribil.

2. Presupun că la meciul din optimi, împotriva Olandei, cel puțin de la un moment dat, n-ar mai fi avut cine știe ce importanță nici dacă am fi jucat cu Niță pe post de vârf împins sau „nouă fals” și cu Răzvan Marin în poartă, însă după ce am putut să înțeleg alegerea lui Edi Iordănescu de a-l înlocui, în banda stângă, pe suspendatul Bancu cu Mogoș (despre care, ca să fiu cinstit, nici n-aveam idee cine e și că se află în lot, așa că sigur știa mai bine antrenorul ce face) și nu cu Sorescu, pe care, de bine, de rău, spre deosebire de primul, îl mai aruncase, măcar câteva minute, în „focul luptei” la acest turneu, chiar mi s-a părut din cale-afară de bizar că, atunci când Mogoș s-a accidentat și a trebuit să fie înlocuit, a fost introdus pe teren un alt debutant la EURO, Racovițan, și nici măcar ca fundaș stânga, ci procedând Edi și la o (altă) improvizație, astfel încât acolo a fost mutat Burcă, cel care, cum-necum, fusese unul din stâlpii centrali ai apărării, și în condițiile în care, dacă tot era să facă o astfel de permutare, mai logic parcă ar fi fost ca în centru să intre Adrian Rus, jucător care de asemenea mai luase pulsul turneului.

3. Apropo de schimbări, lucrul care m-a iritat și m-a contrariat cel mai mult în timpul și după partida cu Olanda, depășind chiar și amărăciunea eliminării, au fost comentariile tendențios-inepte de pe Facebook la adresa lui Ianis Hagi, care, poate și cu doza de subiectivism despre care am mai amintit, mie mi s-a părut unul dintre cei mai buni jucători ai noștri din meci, chiar și dacă n-o fi fost decât o simplă coincidență faptul că, după mult dorita de către comunitatea FB înlocuire a lui, România a jucat încă și mai rău și a încasat două goluri stupide.

În aceeași ordine de idei, schimbarea care mi s-ar fi părut logică la un moment dat ar fi fost cea a lui Dennis Man, cu introducerea lui Mihăilă pe stânga și trecerea lui Ianis pe dreapta, unde evoluează de obicei, deși, cum spuneam, parcă mi-ar fi părut rău să fie luat de pe stânga, unde făcuse, în opinia mea, un meci bun. Până la urmă, a fost, iată, scos de tot și fără niciun folos în afară de satisfacția haterilor lui.

4. Cât privește evoluția lui Man (care de asemenea îmi este un jucător extrem de simpatic), din păcate, în special în acest meci, a arătat că nu e în stare să paseze corect, abuzând de un fel de a lăsa mingea să se scurgă către coechipier din inerție (de obicei după ce face un dribling), în loc s-o lovească/împingă el cum trebuie, „procedeu” care poate îi ieșea în curtea școlii, pe la noi, dar nu cu adversari de calibru, care interceptează imediat, așa încât nu ne putem baza pe el decât să facă un dribling sau două și să tragă la poartă, însă și așa e suficient să (re)vezi, ca mine, într-un rezumat al partidei, de data asta una după alta, pe de-o parte execuția lui la „marea noastră ocazie” din debutul partidei și, pe de alta, cea a lui Gakpo la primul lor gol, marcat practic în urma unei faze aproape identice, ca să înțelegi de ce unul e unul și celălalt e... la Liverpool.

5. Cumva, la meciul cu Olanda, România și-a cam dat arama pe față, întorcându-se la statutul ei din foarte multe alte meciuri în care evoluează minunat câte zece-cincisprezece minute, fie la început, fie la sfârșit, fie undeva pe la mijloc, iar în rest ai senzația că joacă o echipă de liceu din clasa a noua cu una dintr-a douăsprezecea.

6. Fără să fiu/fi fost un fan al lui Edi Iordănescu, numirea lui la națională mi s-a părut un lucru bun, iar păstrarea sa după campania rea din Liga Națiunilor, unul înțelept, fiindcă, spre deosebire de Contra și, mai ales, Rădoi, e/ra... un antrenor, adică nu unul doar (de) viitor, iar în condițiile în care Hagi și Dan Petrescu nu puteau/voiau să vină, altul mai bun nici nu prea exista.

Acum, dat fiind că e un tip măcar inteligent (care, în paranteză fie spus, se exprimă, inclusiv în scris, mai bine decât mulți intelectuali cu pretenții de la noi, printre care și scriitori „de marcă”), sunt sigur că știe și el prea bine cu ce generație mai mult de suflet decât de fotbaliști are de-a face la națională și că balonul de săpun în care se află/ne aflăm nu poate să mai țină mult, existând riscul ca încă de prin preliminariile CM să dăm în grupă de vreo, să zicem, Finlandă sau  Norvegie, ori chiar Bosnie (deci nu vorbesc de „balaurii mari” sau măcar mijlocii) care să ne administreze un 0-1 „cu ghinion” la București și un 2-0 sau 2-1 „nemeritat” în deplasare, astfel încât tot capitalul de imagine și cota de piață pe care le-a dobândit să se ducă pe apa sâmbetei și, în loc de milioanele de dolari de prin țările arabe, să nu mai aibă decât ofertele pe bani de semințe de la Craiova, Galați, Buzău...

Chiar și așa, însă, mi s-ar părea o nesimțire fără de margini din partea lui să lase baltă selecționata cu pretexte rizibile de genul „familia are nevoie de mine”, ca și cum s-ar fi întors acum din a patra misiune pe câmpul de luptă din Ucraina, nu de la un turneu de nici două săptămâni de Campionat European, chestie care printre multe altele mă face să mă întreb cum ar fi să auzim discursul ăsta și de la jucătorii naționalei, că și unii dintre ei au familii, ba chiar cu copii mici!

După ce ne aolim de ani de zile că la noi, spre deosebire de campionatele mari (și chiar mai mici) din Europa, nu există „continuitate”, „stabilitate”, din cauza unor ticăloși de patroni de echipe de club care dau afară antrenorii după două-trei rezultate rele în loc să le „ofere șanse”, iar la națională Burleanu a schimbat și el deja nu știu câți selecționeri, vedem acum (ba ne mai și amintim, de pildă cazul lui Pițurcă din ultimul mandat sau al lui Rădoi, cu ifosele sale) că nici antrenorii înșiși nu sunt mai breji, astfel încât, de îndată ce au ajuns la genunchiul broaștei ca „valoare” și notorietate, visează la cai verzi pe pereți, contracte bănoase la mari echipe de nicăieri și așa mai departe. Păi atunci le doresc să aibă parte și de aici înainte de același tratament de sclavi din partea „stăpânilor” ca Becali, Mititelu, Rotaru, poate Burleanu...

7. Dacă, însă, o fi totuși să fie, preferatul meu ca viitor selecționer este – pe lângă indiferent ce (alt) străin, mai ales că e o rețetă de succes la alte naționale de talia noastră, gen Ungaria, Georgia, Slovacia, sau favoriții mei dintotdeauna, Hagi și Dan Petrescu – italianul Bergodi, care e și străin, și, totuși, aproape român, și deja foarte cunoscut pe plan internațional.

ABUZURI ȘI (A)BUZATE (#ȘIELE)

Motto: „Am vrut să tac, dar...”

Trebuie să recunosc că, după ce, așa cum am tot amintit în paginile recente ale acestui blog, (mulți) ani de zile am fost cu desăvârșire rupt nu doar de viața literară, de care sunt și-acum și n-am fost niciodată altfel, adicătelea lipit sau, mai degrabă, cumva, atașat (nici măcar sufletește), ci și de realitatea existenței sau măcar dăinuirii ei, în cazul că o știam a fi în urmă cu acei (mulți) ani de zile, poate spre douăzeci, pe când mă mai uitam și eu pe câte o revistă (în format tipărit, că nu se inventase încă mediul online) de profil, unul din primele lucruri care m-au izbit la efectiv impactul peste timp cu ea a fost că multe spre mai toate reprezentantele sexului frumos, în special poete sau poetese (că nu m-am lămurit care ar fi termenul corect și nicidecum peiorativ), dar și prozatoare, inclusiv dintre cele trecute de prima și chiar primele trei tinereți, sunt cu adevărat așa, respectiv în general blonde și foarte atrăgătoare, postând adesea fotografii cu ele în ținute îndrăznețe, cu fuste scurte și decolteuri adânci, dacă nu de-a dreptul în costume de baie pe vreo plajă românească sau exotică (adică de prin Bulgaria), dar ținând, firește, în mâini ultima lor apariție editorială, un volum de debut individual sau o antologie pe care tocmai l-au lansat sau au lansat-o cu fast și invitați de marcă, încât e și greu de spus dacă cei care au dat „like” au făcut-o pentru lungimea picioarelor și amplitudinea bustului sau ca semn de apreciere a cărții, ceea ce, la urma urmelor, nu mi s-a părut atât de nefiresc, pentru că, de-a lungul vieții, am întâlnit de multe ori situația în care câte un individ, indiferent de sex, e înzestrat (de divinitate) cu toate darurile din lume, de la frumusețe și talent până la inteligență (a se vedea o mulțime de actori și actrițe de la Hollywood, de pildă, care mai au și voci peste orice muzician/ă), toate astea cu relativ mult [în sensul că și (re)conectarea asta a mea cu lumea literară e de dată relativ recentă, așa că, dacă ar fi, cum cam și sunt, la un calcul sumar, vreo doi ani, un an și jumătate e deja mult de atunci] înainte să izbucnească, sau să iau eu cunoștință de ele, mulțimea de scandaluri pe de-o parte efectiv sexuale, cu acuzații în general tardive, de tip „#MeToo”, despre fapte sau gesturi sau aluzii sau doar priviri ori chiar numai replici pe Messenger cu alură de hărțuire petrecute cu alți (sau, în fine, de fapt aceiași) ani în urmă, pe când protagonistele erau mai tinere, dar în general nu chiar atât de încât să vorbim și despre ceva încadrabil neapărat juridic, sau oricum nu la pedofilie și/sau viol, deși unele dintre ele se declarau a fi fost naive și neștiutoare pe vremea când aveau frageda vârstă de douăzeci și de ani, ceea ce m-a făcut să mă întreb la un moment dat cam cum ar reacționa ele și altele la fel (de feministe) dacă s-ar trezi vreun politician de-ăsta deștept de pe la noi să propună ca vârsta majoratului, dar strict pentru femei, să fie ridicată de la 18 la 21 sau, de ce nu?, chiar spre 25-30 de ani, ca să se maturizeze și ele cum se cuvine și să nu-i mai ispitească prematur pe bărbați cu flirturi neconștientizate ca atare, iar pe de alta, legate de existența găștilor, bisericuțelor, clicilor și așa mai departe în care sunt împărțiți, cu sau fără voie, scriitorii, cu tot cu, desigur, scriitoare, ceea ce mă face să mă mai întreb și dacă nu cumva, peste alți ani și ani, dacă nu și, de ce nu?, începând chiar de mâine-poimâine – mai ales că unii și sugerează că astfel de dezvăluiri se dovedesc, până la urmă, mai degrabă favorabile, cel puțin prin prisma vânzării de carte, celor care au, vezi Doamne, curajul să le facă la momentul tardiv, cum spuneam, dar oportun, cu ocazia sau în preajma vreunei lansări –, ne vom confrunta cu o avalanșă de asemenea „mărturisiri” (cu sau fără ghilimele), când femei trecute deja și de a patra sau a cincea tinerețe ne vor devoala secretul lui Polichinelle că, pe când erau mai tinerele, adică aveau doar pe la 45-50 de ani, au fost nevoite, dacă nu de-a dreptul constrânse, înainte ca ele să înțeleagă ce se întâmplă și pe ce lume mârșavă se află, să accepte tot felul de avansuri scabroase pentru a putea să publice măcar câte o poezioară pe o platformă literară deținută sau gestionată de un astfel de tartor degenerat și aproape violator, dar fermecător în felul lui și absolut imposibil de refuzat și plesnit peste gură sau lovit cu șutul în boașe de către o prea gingașă și neprihănită domnișoară cvadra-cvincvagenară, și cu atât mai mult un volum (de debut) întreg la o editură aparent și în principiu respectabilă. Că despre unele actrițe deja am aflat.