Ghinion cu premeditare

Nu sunt un pasionat al jocurilor de noroc, gen Loto 6/49. Sunt chiar mai puţin decât un pasionat, fiindcă la drept vorbind nu mă preocupă chiar deloc. Am înţeles însă că de câteva săptămâni bune marele premiu se tot reportează, astfel încât la tragerea de duminică se aşteaptă un câştig record de peste 8 milioane de euro! Devine interesant.

Iată însă că, după ce săptămâna trecută cele şase numere (ne)norocoase au fost atât de bizar grupate că parcă fuseseră puse cu mâna, tot mai multă lume a început să suspecteze că uneori... chiar sunt puse cu mâna. Cum ar veni adică, oficialii de la Loteria Română, ştiind exact ce variante s-au jucat, falsifică extragerea, cu scopul de a îmbogăţi compania şi a mări artificial potul pentru a atrage tot mai mulţi amatori care altfel nu s-ar obosi să facă un drum până la agenţii. Am văzut chiar oameni serioşi sugerând să se revină la arhaicul mod de extragere – acela cu o tanti drăguţă, toată un rânjet profesional, învârtind la manivelă o mare colivie rotundă care se spârcuieşte din când în când biluţe – chipurile mai greu de trucat.

Acum, dacă informaţiile din presă sunt corecte şi înţelese de mine tot aşa (că la matematică sunt bâtă) ar exista vreo 14 milioane de variante posibile, în timp ce, de pildă, duminica trecută, tot puhoiul de jucători n-a izbutit să parieze, cu totul şi cu totul, decât ceva peste 4 milioane. În aceste condiţii, stau şi mă întreb, cât de nătăfleţi ar trebui să fie cei de la Loterie, încât – dacă şi-ar propune într-adevăr să trişeze – să aleagă taman o combinaţie cu ochi şi cu sprâncene?! Ar pune şi ei nişte numere ceva mai răsfirate, nu?

De aceea vin şi zic: insistaţi, fraţilor, ghinionul poate fi răpus!

Ce urmează?

După scepticismul accentuat din primele momente, încet-încet tot mai mulţi politicieni şi analişti încep să trateze subiectul presupusei moţiuni de cenzură a PSD ca şi cum ar fi “pe bune”. Măcar şi pentru acest lucru, cel mai important obiectiv al social-democraţilor, acela de a provoca o amplă dezbatere avându-i drept eroi principali – şi încă în rolul de opozanţi agresivi ai Guvernului Tăriceanu! – a fost îndeplinit cu vârf şi îndesat. Până vom vedea însă care va fi deznodământul, încerc să-mi imaginez următoarele mişcări ale celorlalţi actori politici.

Deocamdată, liberalii au făcut deja o palidă tentativă de contralovitură, ameninţând prin vocea ministrului Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, că o cădere de guvern în acest moment ar putea avea efecte negative asupra aplicării noii Legi a pensiilor. Adevăratul as din mânecă ar putea fi însă scos de premierul Tăriceanu prin fixarea datei alegerilor pentru Parlamentul European mult mai curând decât se aştepta, prin octombrie, consecinţa fiind intrarea în campanie electorală chiar înainte ca PSD să apuce să depună moţiunea.

Pe de altă parte, Traian Băsescu aşteaptă încă la cotitură cu referendumul pe tema votului uninominal. Dacă multă lume suspecta că va avea grijă să-l suprapună euroalegerilor, pentru a putea sufla nestingherit în pânzele corabiei democrate, are acum ocazia să-l stabilească în acelaşi timp cu eventualele alegeri anticipate, unele cu o miză infinit mai mare şi, desigur, tot în beneficiul PD. Asta cu atât mai mult cu cât aparenta grabă a social-democraţilor de a declanşa anticipatele poate fi interpretată, măcar ca temă de campanie, drept o încercare a acestora de a se eschiva de la un scrutin organizat în sistem uninominal, care nu mai are când să fie implementat.

Nu e mai puţin adevărat că liderii PSD ar putea specula, la rândul lor, obsesia lui Traian Băsescu pentru uninominal, “obligându-l” să desemneze un premier social-democrat, tocmai pentru a nu se ajunge la anticipate cu preţul amânării schimbării sistemului de vot până la următoarea legislatură. Pe scurt: e posibil orice!

Capcană pentru elefant

Trecând peste imaginea de un penibil desăvârşit a politicienilor care după anunţul lui Mircea Geoană că PSD intenţionează să depună o moţiune de cenzură împotriva Guvernului Tăriceanu II s-au repezit să declare că o vor susţine cu mare entuziasm pentru a face uitat cât mai curând “cel mai slab Executiv din ultimii 17 ani”, “o ruşine naţională” etc., deşi cu numai o lună şi jumătate în urmă îşi rupeau hainele bulucindu-se pe uşile Parlamentului pentru a nu vota precedenta moţiune de teama eventualelor alegeri anticipate, mişcarea social-democraţilor mi se pare destul de bizară, chiar şi judecând prin prisma interesului lor electoral. Asta presupunând că, în ciuda convingerii mele intime, vor merge cu ea până la capăt.

S-a spus de nenumărate ori că, în actualul context politic, cu Traian Băsescu mare, tare şi adversar neîmpăcat al pesediştilor, aceştia nu pot spera să acceadă la guvernare, având aşadar de “optat” între a rămâne în opoziţie faţă de un nou guvern, cel mai probabil condus de un pedist sau peledist, care fără îndoială că-i va prigoni mult mai rău decât cel actual, liberalo-udemerist, sau a merge glonţ către alegerile anticipate. Or, dacă e să dăm crezare diverselor surse, decizia de ieri s-a bazat printre altele pe un sondaj de opinie în care, chipurile, PSD ar fi urcat în intenţiile de vot până la genunchiul broaştei, respectiv 24-25%, în timp ce PD ar fi coborât la 35%, iar PNL la un dramatic 10%. Cum ar veni, “trendul” le e favorabil, cu o creştere, totuşi, de cel puţin 6-7 procente faţă de alte sondaje, obţinută însă, din motive care ar putea face obiectul unei analize mai complexe... în actuala stare de lucruri. Logic ar fi fost deci ca social-democraţii să prefere un statu quo pentru cel puţin alte câteva luni, până la alegerile la termen sau la nişte anticipate mai puţin anticipate, prin primăvara viitoare, mizând în continuare pe erodarea liberalilor, pe dezumflarea PD-ului şi pe propria evoluţie pozitivă, obţinută în urma jocului de-a opoziţia la putere practicat în ultimul timp.

Asta numai dacă nu cumva toată această poveste s-a urmărit a fi o capcană pentru PD, în speranţa că sprijinindu-i să revină la putere, şi cu ajutorul mâinii lungi a preşedintelui, exact în ipostaza în care se află acum liberalii, cu un guvern ultraminoritar şi deci ultraşantajabil, îi vor împinge şi pe ei spre o prăbuşire mai consistentă şi mai rapidă. Având însă în vedere că pediştii nu s-au prea grăbit să sară în sus de bucurie la auzul declaraţiei lui Mircea Geoană, îmi vine a crede că au cam mirosit pericolul. Voi reveni.

Un fel de fabulă

În ciuda zaverei stârnite de lupul tânăr Victor Ponta care, aţâţat de mirosul proaspăt de minister al Justiţiei urlă înnebunit pe la toate televiziunile, nimeni nu mai pare să creadă cu adevărat că un câine bătrân şi cu dinţii tociţi ca PSD poate să şi muşte cu o moţiune de cenzură, deşi tot la două săptămâni o dată latră jalnic, a pagubă, la un guvern care se ţine încă tare (lacom) pe şi de scaun şi nu-i aruncă nicio ciozvârtă din friptura puterii, chiar cu riscul de a-i rămâne în gât vreun oscior.

Păcăliţi de vulpea liberală, care a ajuns şi la strugurii electorali dulci ai pensiilor mărite cocoţată tot pe umerii lor, posacii urşi social-democraţi s-au reunit în bârlogul de la Bran să caute un costum de baubau mai de Doamne-ajută, câtă vreme cel cu moţiunea, decolorat şi rupt pe la cusături de atâta purtat aiurea, prin casă, pe la balurile mascate cu circuit închis, îi sperie mai degrabă pe ei înşişi ori de câte ori se văd în oglinda sondajelor de opinie.

Nu m-ar mira ca în cele din urmă soluţia să fie aceea a strângerii de semnături pentru o moţiune de cenzură pe care eventual să o şi depună la începutul viitoarei sesiuni parlamentare, însă pe care să aibă grijă să o saboteze subtil tot ei prin ciuntirea cvorumului în momentul votării, după modelul experimentat cu succes la cea a democraţilor, din iunie. Ori să o formuleze de aşa natură – acuzând, de exemplu, refacerea tacită, în culise, a Alianţei – încât să-i pună într-o situaţie imposibilă pe aceiaşi democraţi. Asta ca să nu mai spun că votul final e secret!

Oricum, până se va prinde tot poporul de scamatorie, iluzia creată va fi aceea a unui adevărat partid de opoziţie. Mai greu le va fi să explice de ce ar dori să dea jos un guvern care abia îşi suflecă mânecile pentru a pune în aplicare noua Lege a pensiilor!

Socoteli nesocotite

Din când în când apare prin presă câte un articol din care aflăm cam ce pondere are în coşul nostru zilnic întreţinerea unui parlamentar. Sumele sunt, desigur, revoltător de astronomice, că altfel nu s-ar scrie.

În urmă cu vreo săptămână însă, a apărut un calcul care mi s-a părut destul de bizar. Reieşea astfel că un deputat originar din Bucureşti, desemnat de conducerea unui partid să reprezinte, de pildă, circumscripţia Vaslui, ar fi mai costisitor decât un vasluian get-beget. Demonstraţia părea logică şi de bun-simţ, argumentată cu facturi de cazare, transport etc., numai că la o analiză mai atentă... nu era.

După cum ştiu eu că funcţionează lucrurile, senatorii şi deputaţii îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii în Bucureşti şi numai la sfârşit de săptămână au obligaţia de a se duce în circumscripţii. Aşadar, ne place sau nu, ceva cheltuieli de transport îi sunt alocate oricărui ales, indiferent de unde este originar, dat fiind faptul că, în exemplul nostru, distanţa Bucureşti-Vaslui este, de principiu, egală cu distanţa Vaslui-Bucureşti şi nici nu are importanţă la care capăt se află reşedinţa de bază a călătorului.

Pe de altă parte, în privinţa cazării, ciudat lucru, dar mai ieftin pentru contribuabil iese cel care stă la el acasă în Bucureşti, mai întâi pentru că aici şade cam patru-cinci zile pe săptămână, faţă de numai două-trei în teritoriu, iar la o adică şi camera la hotel s-ar putea să fie mai scumpă în Capitală decât în provincie!

P.S. Precizez că nu sunt nici pe departe partizanul ideii ca listele de candidaţi pentru funcţiile de senatori şi deputaţi să fie stabilite “de la centru” de către partide.

Limba noastră cea străină

Recentele declaraţii ale lui Traian Băsescu despre învăţarea limbii române ca limbă străină în judeţele cu populaţie predominant maghiară au repus pe tapet şi o altă problemă care în urmă cu câţiva ani a dat naştere la îndelungi controverse, cea legată de studierea istoriei şi a geografiei României în limba maternă.

Spre deosebire de părerea cvasiunanimă, personal nu văd absolut niciun inconvenient în faptul că un elev de altă etnie decât cea română ar învăţa geografia sau istoria naţională în propria limbă. Dimpotrivă. În fond, cel mai important lucru este să şi le însuşească temeinic. Mi se pare complet absurd ca, din dorinţa de a respecta un principiu discutabil, să constatăm în cele din urmă că ungurii de prin Covasna, Harghita sau Mureş nu doar că nu stăpânesc mai bine limba oficială, dar, dat fiind “calvarul” la care au fost supuşi obligându-i să studieze în română, mai au şi lacune catastrofale în cele două materii.

Ca să fac şi eu puţin pe naţionalistul, ce contează dacă un elev maghiar află că strămoşii românilor locuiesc pe meleagurile astea dintotdeauna, iar ai ungurilor doar de vreo mie de ani, dintr-un manual redactat în propria-i limbă? Bine că află. La urma urmelor, orice român, oricât de verde, poate învăţa perfect istoria Imperiului Roman fără să cunoască latina, a Franţei fără să ştie boabă de franceză şi aşa mai departe. Aşa cum poate învăţa şi geografia SUA – culmea, tot în română! – păstrând denumirile oraşelor în original.

Revenind acum la declaraţiile preşedintelui, eu îi pot da chiar dreptate, cu un amendament: exigenţă maximă din partea profesorilor de limba româna! Indiferent cum este ea predată, ca limbă străină sau nu, românilor, maghiarilor sau rromilor, ar trebui ca un elev pur şi simplu să nu poată trece clasa până când nu dovedeşte că şi-a însuşit-o la perfecţie. Atâta tot.

O calificare jalnică

Steaua s-a calificat aseară în turul trei preliminar al Ligii Campionilor, eliminând o echipă cu al cărei nume nu m-am obosit să-mi încarc memoria de vreme ce oricum urma să-l uit cât de curând şi probabil să nu-l mai aud vreodată. Un fel de Unirea Urziceni de pe la noi, ajunsă printr-un accident al istoriei sportive campioana... Poloniei.

Eu unul, ori de câte ori aud din gura antrenorului unei echipe care urmează să evolueze pe teren propriu că îşi propune să joace defensiv pentru a apăra rezultatul obţinut în tur, instinctiv încep să simpatizez cu adversarul. În plus, nu pot agrea o echipă care câştigă marcând dintr-un şut care nici nu trebuia să fie pe spaţiul porţii, în timp ce adversarului i se refuză, de pildă, (cel puţin) un penalty, după un fault atât de limpede şi dur încât cel agresat necesită îndelungi îngrijiri medicale!

Se prea poate ca Steaua să fi evoluat “perfect din punct de vedere tactic”, după cum ar spune Cornel Dinu, făcându-ne şi câteva scheme ajutătoare la tablă, dar mie mi s-a părut că a jucat pur şi simplu prost. Judecând după ce am văzut aseară (chiar dacă, e drept, “niciun meci nu seamănă cu altul”) steliştii au acum din nou o mare şansă de a se face de tot râsul prin Liga Campionilor, unde vor avea de înfruntat formaţii adevărate!

De-aia uneori mă întreb şi eu, aşa, ca omul prost cunoscător de fotbal, dacă n-ar fi mai bine ca suferinţa (în special a suporterilor) să fie curmată din rădăcina primelor tururi.

Iarna nu-i ca vara, nici Videanu ca Băsescu

Din miniseria “Băsescu între gunoaie”, difuzată la sfârşitul săptămânii trecute de toate televiziunile de ştiri, unde protagonistul, intrepretând partitura în care se consacrase odinioară Ceauşescu, dădea indicaţii preţioase despre felul cum trebuie să acţioneze fiecare camion, excavator şi muncitor cu lopata, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut un personaj oarecum secundar, apărut într-un rol episodic şi numai sub forma sa vocală, primarul general Videanu. Nu acela “care face”, cum stă scris pe propriul site, ci acela care doar promite. Scos din pepeni de un ziarist care, în context, îl considera responsabil de schimbarea reliefului de la marginea Bucureştiului prin faptul că a îngăduit apariţia unui nou lanţ muntos, domnia sa a intervenit în emisiune şi, ţinându-se de nas, a împins scârbit, cu vârful pantofului din piele de crocodil, gunoiul sub preşurile primarilor de sector.

Trecând peste faptul că suta aia de mii de leuroi amărâtă, cât se pare că a costat toată operaţiunea, domnul Videanu ar fi găsit-o prin buzunarele vreunui sacou mai vechi, uitat în şifonier de pe vremea când era şi pe faţă ditamai omul de afaceri, mă întreb numai dacă, presupunând că la un moment dat s-ar pomeni cu un morman de moloz la uşa reşedinţei proprii, ar pune mâna pe telefon şi, în loc să bage o pilă la domnul Negoiţă, ori direct la societăţile de salubritate, l-ar invita ca din întâmplare la un şpriţ pe domnul Băsescu, în speranţa că preşedintele se va autosesiza şi îi va trimite cu împrumut gaşca sa de prieteni cu firme de construcţii. Mă rog, asta admiţând că – fiind vorba despre confortul personal şi nu al bucureştenilor care într-un moment electoral de rătăcire l-au votat – ar face totuşi ceva.

Din paradoxurile (ne)gândirii politice

Dacă până acum şi aşa doar puţini muritori de rând înţelegeau vorbele pline de tâlc şi înţelepciune ale acestui adevărat filosof al finanţelor care e Sebastian Vlădescu, de la o vreme gândirea domniei sale a atins asemenea culmi de rafinament, încât nu se mai înţelege nici măcar el pe sine însuşi. Încă nu s-a dumirit dacă ultimele-i declaraţii înseamnă că vrea sau nu să demisioneze. Propun ca premierul Tăriceanu să intervină în acestă nouă dilemă existenţială a pleziristului său subordonat şi să-i curme suferinţa simplu, demiţându-l.

Cu ocazia aflării în treabă a domnului Vlădescu, s-a readus în dezbatere problema pensiilor. Mulţi autori fără voie de enunţuri paradoxale continuă să îi acuze pe liberali, concomitent, de populism, şi pentru faptul că ar aplica metoda pământului pârjolit şi a fântânilor otrăvite, cu corolarul ei, din alt film, “după noi potopul”, lucrând de zor la îngreunarea moştenirii următorului guvern. Păi, din câte ştiam eu, o măsură populistă, prin definiţie, are rolul de a atrage simpatia populaţiei (de unde şi etimologia) cu scopul ca acela care o propune, dacă se află la putere, să şi rămână acolo. Altfel ce rost ar avea?

Până la urmă însă, toată acestă poveste poate fi o nesperată minge ridicată la fileu pentru penelişti (din păcate şi pentru social-democraţi!) în perspectiva viitoarelor alegeri generale. În campania electorală vor fi perfect îndreptăţiţi să ceară un vot pentru “continuitate”, ameninţându-i pe bieţii bătrânei că dacă la guvernare ar veni democraţii şi pelediştii praful s-ar alege de Legea pensiilor pe care au înfierat-o atâta ca fiind “nesustenabilă” după 2009. Cum ar veni, cine a promovat-o să o şi aplice până la capăt. Cinstit, nu?

Marele Circ din Formula 1

Ciudate deciziile date în acest weekend de oficialii cursei de Formula 1 de la Hungaroring de a-l retrograda pe Fernando Alonso cinci poziţii pe grila de start şi a nu acorda niciun punct echipei McLaren în clasamentul constructorilor. Nu-i mai puţin adevărat însă că şi ceea ce s-a întâmplat la boxe între Alonso şi coechipierul său, Lewis Hamilton, cu complicitatea, intenţionată au ba, a staffului tehnic, a fost încă şi mai aiurea.

Cu toate acestea, nu s-ar fi ajuns atât de departe dacă Hamilton – altminteri fără discuţii unul dintre cei mai talentaţi piloţi apăruţi în ultimii mulţi ani (şi, în paranteză fie spus, noul meu favorit) – nu ar fi turnat gaz pe foc, într-un mod care sper să nu-i devină caracteristic. Reacţia sa, care până la urmă a adus prejudicii întregii echipe, a fost exagerată, iar victoria obţinută în aceste condiţii ar trebui să-i lase un uşor gust amărui.

Ar fi trist ca, în urma episodului de sâmbătă, mai-marii de la McLaren, văzând unde poate duce o rivalitate cu tendinţe “fratricide”, să fie tentaţi să-şi schimbe politica – de un fairplay tipic britanic – aceea de a nu face o departajare între piloţi, indiferent de situaţia lor în competiţie. Eu unul m-am săturat până peste cap de vremurile în care Michael Schumacher, după ce că oricum era cu trei clase peste un Irvine sau Barrichello, mai primea şi câte două mâini de ajutor din partea fiecărui membru al teamului ferrarist, în detrimentul nefericitului coechipier.

Despre mort (aproape) numai de bine

Fără să se străduiască din cale-afară, fiind pur şi simplu ei înşişi, românii – de la mic habotnic săritor de garduri la mare Preşedinte-fariseu – au izbutit să transforme până şi funeraliile Patriarhului Teoctist într-un megaspectacol de clopot şi lumânări, cu transmisiuni live întrerupte de pauze publicitare cu tot.

Mărturisesc că n-am fost un fan al Preafericitului. Nu ştiu cum o să dea, pe lumea cealaltă, la CV-ul Întâistătătorului BOR, un mandat de-a lungul căruia lăcaşurile de cult, când nu erau de-a dreptul rase din temelii, se doseau prin spatele blocurilor comuniste, iar mulţi dintre slujitorii Bisericii slujeau part-time şi Securitatea, dar pe lumea asta, din punctul meu de vedere, dă rău. Se pare însă că nu şi din al lui Traian Băsescu, care la aflarea veştii că Patriarhul s-a săvârşit din viaţă fulgerător şi la o vârstă matusalemică fragedă s-a grăbit să-l decoreze cu cea mai înaltă distincţie a ţării, “Steaua României” în grad de Colan, pesemne ca o recunoaştere a meritelor deosebite din ultimele sale clipe (altfel i-ar fi conferit-o mai din timp!), când a pierit eroic pe un pat de spital, în luptă cu hidra sistemului sanitar (ne)reformat al domnului Nicolăescu. În treacăt fie spus, mă întreb dacă nu cumva, prin vreo debara de la Palatul Cotroceni nu există un teanc de asemenea decrete în alb care aşteaptă momentul prielnic al trecerii în nefiinţă şi al altor personalităţi marcante pentru a fi semnate.

Pe de altă parte, tot mai multe voci susţin că o contribuţie nemijlocită întru trecerea la cele veşnice a Preafericirii Sale ar fi avut şi echipa de medici de la Fundeni care – socotind că orice om ajuns la 92 de ani a scăpat de ce a fost mai greu în viaţă şi a devenit nemuritor – l-a operat ca pe-un bărbat în floarea vârstei. Prin urmare, poate că s-ar cuveni să fie şi ei recompensaţi, măcar cu câte o “Stea” mai mititică, acolo, în grad de Juvăţ.

Dar pentru că tot veni vorba: Dumnezeu să-l ierte!

Legenda consilierei perfecte

În contextul discuţiilor despre noii consilieri englezi ai lui Mircea Geoană şi cei o leacă mai vechi şi mai americani ai domnului Tăriceanu, nu se putea să nu vină din nou vorba şi despre “marea pierdere” suferită de Traian Băsescu odată cu plecarea Adrianei Săftoiu de la Palatul Cotroceni, idee pe care, ca să fiu sincer, n-am reuşit s-o înţeleg niciodată.

După cum văd eu lucrurile, Băsescu din epoca Săftoiu seamănă ca două picături de apă cu cel de acum. Dacă am înţeles bine, doamna cu pricina i-a stat de-a dreapta încă din vremuri imemoriale, adică de pe când actualul preşedinte era principalul artizan al destrămării coaliţiei de guvernământ dintre 1996 şi 2000, la fel cum, lucru cert, i-a fost alături în toată perioada în care a săpat cu osârdie la groapa Alianţei DA, acţiune încununată şi ea de succes. Multă lume a pus pe seama plecării eminenţei cenuşii numită Săftoiu inclusiv episodul cu “ţiganca împuţită”, uitând, de pildă, că şi mai înainte un alt ziarist fusese trecut în tagma “găozarilor”, iar o jurnalistă propusă ca obiect de studiu anatomic. Mai mult decât atât, am în minte cel puţin două momente – cazul “Vulpe-Potcoava” şi cel cu decretul de numire a lui Adrian Cioroianu în funcţia de ministru de Externe, semnat fix cu o zi înainte de (sau una după?) trimiterea plângerii Guvernului către Curtea Constituţională – în care ieşirea la rampă a doamnei Săftoiu, menită să aplaneze scandalul, i-a făcut pe gazetari încă şi mai suspicioşi.

Cât priveşte succesul de public (a se citi electorat) al lui Traian Băsescu, el rămâne la fel de consistent (în ciuda rezultatelor mai curând bizare ale ultimului sondaj Gallup), dovadă că şi referendumul a fost tranşat lejer de domnia sa chiar şi fără nepreţuitele sfaturi ale fostei consiliere.

Acum, din două una: ori preşedintele face de fapt ce-l taie capul, indiferent de cine i-ar fi sfetnicii, şi atunci plecarea cu pricina e pentru domnia sa pagubă-n ciuperci, aşa cum prezenţa doamnei Săftoiu nu avea niciun efect spectaculos, ori – dată fiind consecvenţa acţiunilor prezidenţiale – noii consilieri se ridică fără probleme la înălţimea dânsei.

Şi, la urma urmelor, ce s-ar fi putut întâmpla mai rău decât s-a întâmplat în cei doi ani şi jumătate de mandat dacă – Doamne fereşte! – Adriana Săftoiu n-ar fi vegheat asupra domnului preşedinte?!

Ţara lui Păcală

Absenţa din ţară a primarului general Adriean Videanu în plină caniculă a stârnit ceva vâlvă la vremea ei. Dacă unii i-au reproşat că nu s-a aflat la post, alţii l-au mustrat părinteşte, dimpotrivă, că s-a întors (cam de ochii lumii) în ziua când în Bucureşti s-a decretat cod roşu, socotind că, la urma urmelor, omul are tot dreptul să-şi ia concediu când pofteşte şi să stea liniştit pe meleaguri mai ferite de capriciile naturii.

Deşi nu sunt dintre aceia care susţin ideea că e de datoria unui primar să desfunde canalele la inundaţii, să sufle în ceafa cetăţenilor când le e prea cald sau să pună mâna pe târnăcop ca să schimbe bordurile oraşului, mă întreb dacă nu cumva, într-o ţară în care politicienii fac atâta caz de “legitimitatea” dată de votul direct, măcar cei aleşi astfel n-ar trebui să lase impresia că în momentele grele sunt alături de cei care i-au propulsat în funcţii.

Anul trecut, la inundaţii, domnul Videanu îi punea la punct pe cei care-l criticau că nu şi-a tras repede cizmele de cauciuc (în unele cazuri ­– că doar suntem conaţionalii lui Păcală – aceiaşi care-i iau acum apărarea!), explicându-le că ditamai primarul nu trebuie decât să coordoneze acţiunile din propriu-i birou. Corect. Acum însă ar fi interesant de ştiut cum a reuşit domnia sa să le coordoneze de pe vreun iaht aflat la mii de kilometri distanţă. Probabil că nici n-a făcut-o, mai ales că a recunoscut deschis că habar n-are ce fel de măsuri implică multicolorele coduri decretate de meteorologi. De-aia s-o fi şi întors, ca să afle, eventual de la doamna prefect Mantale, sau de la neobositul domn Murgeanu, care, în stahanovismul lor (după unii) s-au agitat întruna, cu sau fără folos.

Şi în fond, dacă prezenţa marilor şefi nu e necesară în situaţii de criză, ce nevoie mai e de ei în general?! Să rezolve treburile funcţionarii de rând! Ne costă şi mai puţin.

Cine zice, ăla e!

Bălăcăreala de săptămâna trecută dintre Ion Iliescu şi Traian Băsescu, în care s-au acuzat unul pe altul de apucături “fanariote”, respectiv “sovietice” a fost o demonstraţie cât se poate de elocventă a faptului că în politica dâmboviţeană corb la corb nu doar că-şi scoate ochii, dar încearcă să-şi fure şi electoratul.

Dincolo de vorbele grele, dar încărcate de înţelepciune şi mustind de adevăr ale ambilor combatanţi, tot tămbălăul iscat mă duce cu gândul la o altă celebră zicere populară: râde ciob de oală spartă (şi viceversa).

Clona

Într-una din zilele săptămânii trecute, mi s-a întâmplat un lucru cât se poate de bizar. Aruncându-mi din întâmplare privirile către televizorul care funcţiona cu sonorul închis, am avut deodată un sentiment de déjà vu: pe Antena 1 se transmitea una dintre acele idioate emisiuni-concurs, interactive, de care, din păcate, nici postul sus-numit – unul cu pretenţii de seriozitate – nu a scăpat, aşa cum nu a scăpat nici de plagierea reality-show-urilor(?!) pentru columbeniofili, de pe B1TV, în care însă a distribuit alte două personaje fascinante (pentru unii), cele care de ani buni se tot prigonesc prin tribunale. Partea stranie este că prezentatoarea era nimeni alta decât... Melania Medeleanu tânără!

Uluit, am dat sonorul tare: vocea corespundea şi ea! Deşi părea absurd, m-am gândit că e reluarea unei emisiuni mai vechi, din vremea când actuala angajată a Realităţii TV întorcea cubuleţe pe un panou de cuvinte încrucişate, numai că sus, în stânga ecranului, scria clar, cu litere albe, de-o şchioapă, “DIRECT”. Acum, nu-i mai puţin adevărat că n-ar fi fost pentru prima oară când informaţii de strictă actualitate la un alt moment dat rămân întipărite pe retina ecranului, întru inducerea în eroare a telespectatorului credul. De pildă, tot săptămâna trecută şi chiar la Realitatea amintită, pe când prin ţară începuseră furtunile, ni se aduceau la cunoştinţă, în timp “real”, temperaturile... din ziua precedentă, inclusiv recordul de la Calafat, sub titlul “România se topeşte”. Dar asta e altă poveste.

Revenind la subiect, trebuie să spun că nu m-am lămurit dacă am fost victima unei iluzii prelungite, dacă şefii de la Antena 1 au reuşit un experiment în premieră mondială de clonare a unei prezentatoare TV, dacă Melania are o soră, sau – varianta cea mai improbabilă – fosta doamnă Teodorescu a revenit la iubirile (şi înfăţişarea!?) din tinereţe. Voi urmări cu interes cariera noii(?) stele în devenire de pe firmamentul mass-media audiovizuală. De pe-acum însă mă ia cu fiori la gândul că peste câţiva ani o voi regăsi moderând talk-show-uri şi prezentând ştiri la Realitatea TV!

P.S. E posibil ca între cele două fotografii să descoperiţi mai multe deosebiri decât am găsit eu urmărind evoluţiile “live” ale celor două protagoniste. De fapt, cea care nu prea seamănă cu propria-i poză oficială de pe site-ul Realitatea TV este tocmai adevărata Melania Medeleanu! Părerea mea.

Pauza s-a terminat, capul la căldurică!

După ce a dat o tură şi iama prin vecini şi prin vecinii vecinilor, amin, canicula se întoarce acolo unde-i şade ei bine. Dacă bieţii bulgari şi greci nu mai prididesc cu stingerea incendiilor de pădure, românii – care au scăpat de asemenea griji, îndesându-şi de multă vreme fratele codru prin propriile sobe – se pregătesc să o înfrunte din nou cu piepturile dezgolite şi pantalonii scurţi. Încet-încet am început chiar să ne obişnuim, încât în curând pe la 30 de grade o să ne cam scoatem de la naftalină gecile şi puloverele, iar noaptea plăpumile.

Mai naşpa e că în cele două zile cu temperaturi “normale pentru această perioadă a anului”, vorba meteorologilor, prin apartamentele de bloc valorile abia dacă au apucat să scadă pe la nivel de cod galben. Un prieten îmi povestea ieri că, după ce a încercat din răsputeri să-şi bage în garsoniera proprietate personală măcar o găleată din răcoarea binefăcătoare a serii, nereuşind să facă nici urmă de curent, s-a înţeles cu vecinul de vizavi să-şi deschidă amândoi uşile şi ferestrele ca să profite astfel de ambele feţe ale imobilului. Cică manevra ar fi fost încununată cu un oarecare succes şi acum a coborât nivelul de alertă la cod portocaliu. Asta numesc eu inventivitate!

Personal o să mă chinuiesc şi în zilele ce vin cu un fel de aparat de aer condiţionat cu pedale, o drăcovenie cât un frigider (chipurile portabilă!), silenţioasă ca Niagara, pe care o tot mut dintr-o cameră în alta şi care am impresia că a câştigat cândva un concurs al celor mai năstruşnice invenţii ale secolului. Oricum, e mai bine decât nimic. Aştept însă cu viu interes următoarea factură la electricitate, după care teamă mi-e că o să decretez cod negru la buget.

Vă doresc un weekend răcoros!

O sută de grade la umbră!

De departe cel mai imbecil subiect de discuţie din aceste zile caniculare a fost acela despre aşa-zisa falsificare a temperaturilor de către ANM, tratat în nenumărate emisiuni TV, încât de la un moment dat am avut senzaţia că văd una singură dată non-stop în reluare. Primind chipurile “semnale de la cetăţeni revoltaţi”, chiar şi ziarişti dintre cei mai serioşi au abordat problema ca şi cum modalitatea de măsurare a valorilor termice ar fi fost inventată marţea trecută pe la patru fără zece. Mare surpriză mare că termometrele staţiilor meteo sunt standardizate şi puse – scandalos! – la umbră, chestie pe care o ştie orice elev de clasa a doua.

Bieţii meteorologi – care, în treacăt fie spus, au ei alte păcate – mai că nu sunt acuzaţi de genocid, fiindcă anunţă numai 41-42 de grade când în realitate ar fi mult mai multe, periclitând viaţa bieţilor cetăţeni amatori de promenade în plin soare şi pe asfaltul încins. Păi oameni buni, niciodată, niciun serviciu meteo n-o să măsoare temperaturile pe care le aveţi domniile voastre prin pantaloni sau bluze! La urma urmelor, orice sistem de măsurare este arbitrar, o convenţie. Câtă vreme ştiţi că pe la 25C vă simţiţi bine, pentru că “de-adevăratelea”, la soare, or fi vreo 30, şi că la 35 începeţi să transpiraţi, prin deducţie logică veţi înţelege că la peste 40 nu e deloc bine, aşa că staţi dracului acasă ori mergeţi pe la umbră! Cu ce v-ar... încălzi să vi se spună că de fapt sunt 80?

Pentru toţi aceşti cârcotaşi, propun ca de-acum înainte, şi eventual fără vreun anunţ prealabil, ANM să dea temperaturile în grade Fahrenheit. Vor avea atunci satisfacţia să constate că uneori depăşim suta; nu aia la care fierbe apa, dar n-are rost să ne încurcăm în detalii. Poate aşa se vor împuţina inclusiv apelurile la Salvare. Şi la iarnă o să fie bine!

Drumurile ne omoară!

În lupta cu temperaturile de foc din întreaga ţară, autorităţile au luat – firesc – o serie de măsuri... pompieristice. Printre acestea, cea mai ineficientă, după părerea mea, dacă nu chiar nocivă a fost schimbarea programului instituţiilor publice, la care s-a adăugat ieri, odată cu instituirea codului roşu, închiderea pieţelor.

E adevărat că în teorie ele par justificate, însă, ca de obicei, practica ne omoară (de data asta aproape la propriu!). Lăsând la o parte faptul că la ora anunţatei reluări a programului, 17-18, termometrele oficiale arătau temperaturi foarte apropiate de maximele zilei – başca asfaltul şi betoanele în care se acumulase toată căldura ultimelor ore – în realitate lucrurile au arătat cam aşa:

Mai întâi că, adesea, dimineaţa, înşişi funcţionarii nu prea s-au sinchisit să vină la birouri “pe stil nou”, apărând la orele obişnuite, ceea ce a făcut ca mulţi oameni – dintre cei (spre ghinionul lor) bine informaţi din presă – să stea câteva ore în plus la coadă. Altora la ora 11.00 li s-au închis uşile în nas, fiind puşi în situaţia de a opta pentru una din cele două soluţii proaste: fie să-şi petreacă alte câteva ore, în plină caniculă, pentru a nu-şi pierde rândul, fie să mai facă două drumuri, unul dus, unul întors, pentru a reveni “la prima oră” din a doua parte a zilei, pornind deci spre instituţia cu pricina tot pe vipia maximă. Acestora li s-au adăugat, desigur, toţi aceia care pur şi simplu nu aflaseră despre schimbarea de program, astfel încât au făcut şi ei cel puţin un drum degeaba.

Eu nu spun că, în general, oamenii care ţin morţiş să-şi rezolve problemele (unele nici măcar urgente) taman în zilele cu 40 de grade la umbră sunt tocmai normali, dar nici să-i exterminăm alergându-i şi mai tare prin oraş nu cred că e cazul. Poate pe viitor se găsesc alte soluţii.

Şi avioanele ies la pensie

După joaca de-a “Uite pensia – s-ar putea să nu fie pensia”, Preşedinţia şi Guvernul au început o alta, “E-avionu’ tău – ba-i avionu’ tău”, duelându-se iarăşi în comunicate şi contracomunicate.

Dincolo de penibilul desăvârşit al unui asemenea schimb de replici la nivel înalt, care demonstrează o dată în plus, dacă mai era nevoie, lipsa de maturitate a reprezentanţilor celor mai importante instituţii ale statului, trebuie remarcată mica eroare de logică a Administraţiei prezidenţiale atunci când consideră drept “descalificant” modul în care Traian Băsescu este acuzat de unii lideri ai PNL că nu s-a arătat la fel de îngrijorat pentru achiziţionarea celor două avioane buclucaşe ca şi în cazul măririi pensiilor, în condiţiile în care “conceptul de redotare a Companiei Romavia” a fost avizat chiar de către Guvern.

Aşa cum am am mai arătat şi cu altă ocazie, Executivul este cel în măsură să se pronunţe dacă există sau nu bani pentru diverse cheltuieli, indiferent de cât de justificate sau nu ar fi ele. Prin urmare, câtă vreme acesta a considerat că bugetul e îndestulător şi pentru pensii şi pentru avioane, întrebarea este de ce Preşedintele a avut rezerve numai în primul caz, iar când a venit vorba despre o investiţie de care, cel puţin teoretic, ar fi beneficiat direct şi domnia sa a tăcut chitic. În fond, Guvernul a fost consecvent în dărnicia lui (pe bani noştri, dar asta-i altă poveste!), pe când Traian Băsescu s-a revoltat... selectiv.

Corbul de presă

Îmi vine greu să înţeleg apetitul pentru melodramă şi chiar morbid manifestat de posturile româneşti de televiziune. Mai ales în weekenduri, ori de câte ori are loc câte o tragedie, un accident precum cel de ieri, de pildă, când un autocar plin cu călători a fost spulberat de tren, am impresia că prin redacţiile de ştiri e mare bucurie: au şansa unui “material senzaţional”, care să mai înlocuiască din tradiţionalele reportaje despre aglomeraţia de pe plaje şi de pe drumurile spre mare sau spre munte.

Până la un punct, prezentarea unei asemenea informaţii, tratate chiar şi pe larg, cu raportarea numărului de victime, al împrejurărilor în care s-a produs nenorocirea, cu starea răniţilor internaţi prin diferite spitale etc. e firească, iar uneori are rolul de a trage diverse semnale de alarmă despre cum îşi fac sau nu datoria autorităţile, ori despre inconştienţa unor participanţi la trafic. Aberante devin însă aşa-zisele elemente de culise, când câte un reporter zelos, adevărat corb de presă, dă fuga să ajungă înaintea “concurenţei” printre rudele sau cunoscuţii victimelor, pentru a-i întreba pe oamenii distruşi de durere “ce impresie” le-a făcut întâmplarea, doar-doar or afla că vreunul dintre decedaţi “a lăsat în urmă” o tânără soţie neconsolată şi cu cât mai mulţi copii orfani cu atât mai bine, că altul tocmai se pregătea de nuntă, ori abia aştepta să-şi revadă după ani de zile părinţii.

Ce rost au toate astea? După părerea mea niciunul, decât să satisfacă, dar să şi întreţină setea unei anumite categorii de spectatori după astfel de “ştiri”. Noroc cu reglementările CNA, fiindcă altfel am vedea, fără îndoială, altele şi mai şi!

Despre hărnicie

În liceu aveam ore de “atelier”. Şi mai aveam un maistru – altminteri simpatic în felul lui, cu o mare chelie, acoperită meşteşugit cu o foarte mică şi rară meşă de păr – şi un coleg poznaş care izbutea să se fofileze de la mai toate activităţile implicând munca fizică. (Mai aveam şi multe altele, însă nerelevante pentru speţa în cauză).

Într-o bună zi, “tovarăşul maistru”, după ce ne-a trasat fiecăruia câte o sarcină specifică, a plecat să-şi rezolve ceva treburi personale, care se pare că au durat mai mult decât prevăzuse. La întoarcere, după vreo două ceasuri, nu mică i-a fost mirarea să constate că singurul care chiar lucra de zor la o menghină, înarmat cu un ditai barosul, era tocmai elevul-problemă. Atât de absorbit era de muncă, încât nici nu a băgat de seamă când a intrat maistrul, care, la rândul lui, fascinat de o aşa întâmplare, într-o uşoară complicitate ghiduşă cu noi ceilalţi, s-a postat în spatele lui urmărind cu viu interes spectacolul.

Abia după vreo două minute bune s-a dumirit proful că, în poate singurul său elan de hărnicie din toţi acei ani, colegul nostru asuda frenetic încercând să îndrepte o bazaconie metalică cu aspect de ţeavă îndoită, care însă în realitate era piesa de bază a unui dispozitiv destul de sofisticat şi costisitor, şi care era strâmbă din simplul motiv că aşa trebuia să fie. A urmat, desigur, o megacriză de nervi a maistrului, însoţită din abundenţă de palme după ceafa – citez – “derbedeului”.

Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit de această întâmplare ieri, când, în totuşi una din puţinele zile ale anului cu temperaturi de 40 de grade, neobosiţii (în ciuda falsei impresii cvasigenerale) lucrători de la Apa Nova s-au gândit ei că ar fi tocmai momentul oportun să oprească apa preţ de vreo zece ore pentru “lucrări de modernizare a reţelei”. Nu acum o săptămână, nu peste alte două şi, după cum se vede, nu din cauza vreunei urgenţe.

Ce-i drept, grijulii din cale-afară, mai-marii companiei – inspiraţi poate şi din vasta experienţă a confraţilor din patria-mumă, Franţa, pe timp de caniculă – nu ne-au lăsat complet pe uscat, distribuind cât o (1) sticlă de doi litri cu apă minerală per apartament. Tot ce sper e ca vecinii de vizavi să nu fi pus bază pe chestia asta, fiindcă ei sunt, cu tot cu coana-mare, cinci suflete, astfel încât, în urma unui calcul sumar, ar reieşi că le-a revenit câte un pahar (mic) de şapcă. Asta dacă nu cumva au folosit-o pentru un foarte rapid duş colectiv.

P.S. Iată ce citesc cu deosebită uimire şi profundă ciudă pe site-ul oficial al Apa Nova:

“19 iulie, 2007 – Apa Nova nu a planificat nici o intervenţie majoră

Din cauza avertizării de caniculă (cod portocaliu) transmise de ANM, începând de vineri 20.07.2007 până în data de 29.07.2007, Apa Nova nu a planificat nici o intervenţie majoră în reţeaua de distribuţie a apei potabile.”

Aşa e unii: cu ghinion! (Oare pot să cer despăgubiri?! Că şi ieri era cod la fel de portocaliu!)

Datori vânduţi!

În sfârşit, Traian Băsescu a promulgat Legea pensiilor! După ce s-a clătit puţin pe mâini, conform precedentului stabilit de cunoscutul său înaintaş biblic şi roman, aruncând-o în curtea parlamentarilor, care tot au votat-o în unanimitate, să se spele cu ea pe cap, domnia sa ne-a făcut o demonstraţie elocventă despre cât de bun premier sau ministru de finanţe ar fi la o adică, fiindcă, deh, nu se ştie niciodată cum e cu alegerile astea prezidenţiale pentru al doilea mandat.

Mărturisesc că de la un moment dat, cam de pe când a ajuns la înspăimântătoarea sumă de 30 de miliarde de euro deficit bugetar până în 2013, am pierdut şirul calculelor, cuprins şi de o uşoară panică. Inspirat de metoda domniei sale, mi-a venit în minte o idee tulburătoare: ce ar fi să socotesc şi eu cât aş avea de plătit la întreţinere, să spunem, de pildă tot până în 2013. Înarmat cu un pix, o coală de hârtie, chitanţele corespunzătoare şi, desigur, un calculator, am purces la însumarea (sper că am procedat corect, nu trebuia să înmulţesc sau să scot rădăcina pătrată, sau alte chestii complicate, care m-ar fi depăşit, fără îndoială) valorilor medii lunare. Am mai adăugat şi ceva inflaţie, să par mai savant, şi am ajuns la următorul rezultat, rotunjit: 5000 de euro!

Evident, am avut un şoc! Păi banii ăştia nu doar că nu i-am văzut în viaţa mea strânşi grămadă, dar dacă i-aş fi văzut şi pipăit, câte n-aş fi putut face cu ei! Gândiţi-vă numai! Şi acum să constat că, departe de a-i avea, brusc îi datorez!!!

Primul impuls a fost – logic – să mă arunc pe fereastră. Cum însă nu stau suficient de sus, iar afară era o caniculă de să nu scoţi un pensionar în stradă, am renunţat, mai ales că prea sunt curios să văd ce urmează. Tot pe tema asta.

Un vecin binevoitor

Toţi cei tentaţi să-i dea dreptate lui Traian Băsescu în interminabilul scandal legat de Legea pensiilor şi-au găsit un nou argument în decizia Curţii Constituţionale care, la sesizarea Guvernului însuşi, a respins zilele trecute Legea privind Statutul personalului didactic, deoarece nu indica sursele de finanţare a unor creşteri salariale, inevitabile în cazul aplicării. Deci cam ceea ce reclamă şi Preşedintele acum, invocând articolul 138 alin. (5) din Constituţie.

După mintea mea însă, pe lângă faptul că sistemul juridic din România nu funcţionează pe bază de precedente, cele două situaţii sunt complet diferite. În fond, cel chemat să dea banii pentru orice astfel de hotărâre a Parlamentului este Guvernul, el fiind deci în măsură să aprecieze dacă e sau nu în stare să o scoată la capăt. Or, în cazul pensiilor – spre deosebire de celălalt – Executivul susţine sus şi tare că e, indiferent dacă îl credem sau nu. Altminteri, ar fi ca şi cum un cetăţean ar pretinde că are bani să-şi achite chiria, în timp ce îngrijorat s-ar arăta... vecinul.

Vine vara!

Speriat de noul val de căldură care a cuprins România, cu temperaturi depăşind deja binişor 35 de grade, Guvernul s-a făcut ieri că lucrează intens pentru combaterea efectelor caniculei. Într-un perfect limbaj de lemn, pe cât de autoritar pe atât de evaziv, după cum o arată şi comunicatul de pe site-ul oficial, Călin Popescu-Tăriceanu a cerut autorităţilor măsuri care mai de care mai “concrete”, gen “să fie permanent în alertă”, “să se mobilizeze şi să se implice mai eficient” etc.

Vorbind, de pildă, despre instalarea aparatelor de aer condiţionat prin spitale – măsură invocată şi acum câteva săptămâni, când ANM avertizase deja ce ne aşteaptă zilele acestea – premierul a folosit în continuare timpul viitor, anunţându-ne că “în prima etapă, SE VOR achiziţiona...” nu ştiu câte aparate, în valoare de nu ştiu câte milioane de euro. Poate sunt eu absurd, însă mă aşteptam să aud că, măcar “în prima etapă”, “S-AU achiziţionat şi S-AU instalat”... Se pare însă că pentru autorităţi vara abia începe!

Şlăparii

Oricine a avut ocazia să facă o plimbare cu telecabina dintre Sinaia şi Cota 2000 a putut băga de seamă un lucru stupefiant: cel puţin trei sferturi dintre călătorii de toate vârstele sunt încălţaţi în şlapi!

Odinioară, semnul maxim de dispreţ al celor cât de cât familiarizaţi cu muntele, şi care nu plecau în drumeţii fără bocanci, la adresa “montaniarzilor” de ocazie, era să-i numească “pantofari”, desigur după tipul de încălţări cu care se echipau aceştia din urmă în tentativa de a cuceri vârfurile carpatine, nu tocmai impresionante la nivel planetar, ce-i drept, dar orişicât... Se pare că erau vremurile (mai) bune!

Foarte interesant este că dacă te uiţi prin staţiune, procentul de cetăţeni în şlapi este mult mai mic, de unde trag concluzia că s-a înrădăcinat în conştiinţa turistului amator (pe căi care-mi scapă) convingerea că şlapii ar fi absolut indispensabili pe munte, dată fiind probabil definiţia lor de “încălţăminte uşoară şi comodă, care nu agresează piciorul”. Indivizi care pe stradă merg, ca toată lumea, măcar în pantofi sau adidaşi, odată ce se hotărăsc să urce la 2000 de metri îşi iau măsurile de precauţie pentru o asemenea aventură şi se dotează... “corespunzător”.

Ţin să le atrag atenţia că greşesc, din foarte multe motive, cel mai uşor de înţeles pentru ei fiind acesta: acolo sus e cam răcoare şi s-ar putea să facă guturai!

Nici pensionarii nu mai sunt ce-au fost odată...

Observ că Traian Băsescu continuă să fie uşor derutat după trecerea peste noapte a PD, partidul de suflet al domniei sale, dintr-o parte în alta a spectrului politic, nefiind încă pe deplin dumirit unde l-ar aranja mai bine din punct de vedere electoral să se situeze în gâlceava cu Guvernul pe tema pensiilor. Dacă în prima fază şi-a exprimat îndoieli “de dreapta” în legătură cu o măsură pe care a calificat-o drept populistă, demagogică, şi chiar posibilă cacealma, mai nou a virat din nou spre stânga, sărind întru ocrotirea celor cu pensii mici, care, vezi Doamne, ar fi defavorizaţi de o creştere procentuală, propunând în schimb o sfântă egalizare haiducesc-comunistă, prin luarea de la belferii cu pensii de 10 milioane şi redistribuirea către cei mai amărâţi, cu numai 3-4 milioane. Principiu taman opus filosofiei cotei unice de impozitare, de pildă.

Domnul preşedinte constată însă cu neţărmurită uimire că dacă – aşa cum îi place să creadă, de vreme ce a câştigat referendumul cu 75% şi un milion de voturi în plus faţă de cele de la alegeri – “românii s-au deşteptat”, trecând în masă de partea valorilor de dreapta (teorie asupra căreia, în treacăt fie spus, personal am mari rezerve), nici pensionarii nu mai sunt chiar cei de pe vremea lui Ion Iliescu, astfel încât tocmai reprezentanţii lor au fost cei dintâi care i-au dat în cap cu aceste idei marxiste de tip “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”, explicându-i... băbeşte de ce este normal ca unii să aibă pensii mai mari şi alţii mai mici. Nu că n-ar fi ştiut şi domnia sa, dar nu ştia că ştiu şi ei, spunându-şi că merge să mai dea o tură cu demagogia prin curtea poporului.

Dacă vrei cu adevărat, poţi!

Două dintre scandalurile politice lejere, de vară – drumul 66 A şi Parcul Bordei – demonstrează cu vârf şi îndesat că dacă în privinţa cruciadei împotriva corupţiei Traian Băsescu e încă departe de a obţine rezultatele sperate, domnia sa este mult mai eficient în stârpirea altui “flagel” al vremurilor noastre, şi anume spaţiile verzi. Să-i dea înainte, intelectualii îi sunt alături!

Ce mi se pare fascinant în toată această poveste e că dacă timp de 4 ani, cât a fost Primar General al Capitalei, domnul Băsescu nu a încetat nicio clipă să se plângă că din pricina necontenitelor şicane ale PSD nu a putut să-şi ducă la bun sfârşit niciunul dintre marile proiecte menite să facă din Bucureşti o metropolă cu adevărat europeană (lăsând în urmă, dimpotrivă, “un oraş în moarte clinică”, după cum s-a exprimat actualul primar, Adriean Videanu!) constat cu uimire că, atunci când şi-a pus serios în minte să realizeze ceva, a izbutit să treacă nestingherit peste voinţa Consiliului General, dominat de netrebnicii social-democraţi, ignorându-l pur şi simplu. Nu e vorba de demararea cine ştie cărei lucrări de reabilitare a infrastructurii, nici de inaugurarea vreunei noi staţii de metrou sau măcar de canalizarea unei străduţe dintr-un cartier mărginaş. Tot ce a putut domnia sa să facă de unul singur a fost să scape oraşul de Parcul Bordei, prin două Decizii, mai mult sau mai puţin legale, ale primarului însuşi.

Morala e în titlu.

Meciul Guvern-Economişti

Întrebarea dacă Guvernul va avea sau nu bani să plătească “fabuloasele” pensii promise nu şi-a găsit încă un răspuns definitiv, în ciuda nenumăratelor dezbateri televizate, făcute şi-aşa tardiv, cam în urma căruţei. Reprezentanţii Executivului, optimişti din cale-afară, încearcă să ne prezinte soluţii care multora li se pare că îmbină principiile jocurilor piramidale cu cele ale unui perpetuum mobile financiar, precum povestea recuperării proporţiei de TVA provenită din chiar consumul suplimentar al pensionarilor, care mie îmi evocă metoda gospodinelor de a prepara prăjiturelele cu forme geometrice: după prima tură, aluatul ce prisosea era încă o dată frământat şi întins în tavă, urma o nouă rundă de aplicat forme şi tot aşa până când rămânea o bucăţică de cocă prea mică pentru o prăjiturică. În fond, procedeul funcţiona.

Pe de altă parte, marii analişti şi economişti de renume dâmboviţean aduc drept principal contraargument ştiinţific propriul scepticism congenital, acelaşi care în urmă cu doi-trei ani îi făcea să se pronunţe tranşant împotriva cotei unice de impozitare, de 16%, care în viziunea lor avea să împingă România în colaps economic. Şi atunci admiteau că şi dacă principiul ar fi corect – precum cel generic şi imposibil de contestat de “creştere a pensiilor”, de acum – “problema o reprezintă nivelul”, respectiv prea era ambiţioasă cota de 16 (când mai realistă ar fi fost una de 19, ori 21) cum la fel de utopică ar fi astăzi creşterea cu 43%. Prima rundă trebuie să recunoaştem că a câştigat-o Guvernul.

Încălzim planeta cu aeroterma!

După două zile de campanie împotriva încălzirii globale, asezonată cu mega-concerte în urma cărora e de presupus că s-au colectat tone de deşeuri, ca să nu mai vorbim de poluarea fonică, concluzia pare a fi că de vină pentru situaţia disperată în care s-a ajuns am fi cu toţii, fiindcă refuzăm să închidem apa în timp ce ne spălăm pe dinţi, ne fierbem ouăle în ibrice prea mari, folosim becuri destul de puternice cât să nu ne băgăm degetele în ochi, ori ne fixăm iarna temperatura locuinţelor cu două-trei grade prea ridicată în loc să ne tragem câte un pulover pe noi (după vechea metodă a altui mare ecologist sacrificat în decembrie 89 pe altarul luptei cu supraîncălzirea apartamentelor de bloc)!

Să nu fiu greşit înţeles. Orice iniţiativă de promovare a demersurilor necesare “salvării planetei” este bine venită, însă atunci când în loc să fie trase la răspundere marile concerne multinaţionale care refuză să respecte normele de protecţie a mediului, ori statele superindustrializate care fac tot ce pot ca să amâne semnarea diverselor tratate internaţionale, apelurile panicarde de “trezire a conştiinţei fiecărui cetăţean în parte” n-ar fi exclus să dea naştere la reacţii contrare.

A cui e cacealmaua?

Sincer, nu-mi dau seama dacă faptul că Traian Băsescu se cam pune de-a curmezişul iniţiativei Parlamentului şi Guvernului de a mări pensiile reprezintă un gest de mare responsabilitate – altminteri, din păcate, prea puţin caracteristic domniei sale – sau cedarea în faţa irezistibilei tentaţii de a-şi săpuni o dată în plus, în mod gratuit, adversarii politici.

Cert este că preşedintele a intrat într-o situaţie destul de delicată: fie va merge până în pânzele albe cu blocarea proiectului de lege, refuzând promulgarea lui, ceea ce îi va atrage antipatia milioanelor de pensionari, cu consecinţe electorale catastrofale pentru el şi – inevitabil – pentru PD, fie va trebui să recunoască deschis (chiar dacă până la urmă nesincer!) că socotelile Guvernului Tăriceanu sunt corecte, iar mărirea pensiilor este sustenabilă economic – lucru ce ar reprezenta în sine tot o înfrângere în ochii celor care-l cred infailibil. Interesant de văzut pe unde va scoate cămaşa.

La anul votăm degeaba!

În acelaşi interviu de marţi, de la Realitatea TV, al lui Traian Băsescu, care continuă să fie întors pe toate feţele, domnia sa a reafirmat răspicat şi chiar cu o vădită satisfacţie că decizia de a schimba practic rezultatele votului din 2004, aducând la putere Alianţa DA, îi aparţine în totalitate.

E drept, la vremea respectivă noua “alternanţă la putere” a fost primită cu entuziasm de multă lume, inclusiv de mine. Totuşi, pentru un personaj în al cărui discurs la fiecare trei fraze rostite două conţin sintagma “voinţa electoratului” sau cuvântul “popor” şi care ar vrea, câtă vreme lucrurile îi sunt favorabile, să extindă inclusiv rezultatele referendumului până la a-l socoti un soi de alegeri anticipate pentru Parlament, această deturnare a voinţei populare este nu atât bizară, cât mai curând îngrijorătoare.

Se ştie că în 2004 coaliţia PSD+PUR a fost preferată de mai mulţi alegători decât Alianţa, şi cum la vremea aceea chiar şi UDMR venea după 4 ani de guvernare alături de social-democraţi, practic fosta coaliţie de guvernământ obţinuse aproape jumătate din sufragii. Domnul Băsescu a realizat însă dintr-un foc tot ceea ce înfierează astăzi la adversarii săi: pe de-o parte a “nesocotit voinţa cetăţenilor”, iar pe de alta s-a arătat un redutabil “sforar”, reuşind să rupă PUR de PSD şi să atragă UDMR de partea ADA.

De altfel, domnia sa a recunoscut deschis că va aplica aceeaşi metodă şi la alegerile din 2008, când va desemna un premier PD, indiferent de rezultatele scrutinului, atâta vreme cât nu va obţine altcineva peste 50% din voturi (situaţie în care ar interveni prevederile exprese ale Constituţiei). Personal sunt absolut convins că şi dacă, prin absurd, la viitoarele alegeri democraţii ar obţine numai 5% din sufragii, iar PSD 49%, domnul Băsescu nu se va lăsa până când nu va realiza o coaliţie care să cuprindă PD (eventual chiar cu PSD!), bineînţeles condusă de un prim-ministru agreat.

Prieten sau duşman?

Cele două ore de interviu acordate ieri seara postului Realitatea TV de Traian Băsescu nu au adus mai nimic nou: obişnuitele răfuieli cu premierul Tăriceanu, care, dacă l-ai lua în serios pe preşedinte, ai fi tentat să crezi că s-a lansat în 1990 în politică special pentru ca 17 ani mai târziu, ajuns în fruntea Guvernului, să conspire împreună cu Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila şi Bogdan Olteanu întru debarcarea mult iubitului şi stimatului conducător către reşedinţa de la Neptun al domnilor Liiceanu, Pleşu şi Avramescu; tradiţionala înfierare a celor 322 de parlamentari-mafioţi, concomitent cu, pe cale de consecinţă, schizoida lăudare a Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei (pe principiul “avem o ţară minunată, păcat că-i locuită”) ş.a.m.d.

Momentul culminant al emisiunii a fost (sau, mai curând, ar fi putut fi) cam prin al doilea ei minut. La remarca lui Robert Turcescu că, la ora actuală, Călin Popescu-Tăriceanu ar fi principalul său adversar politic, domnul Băsescu a negat cu vehemenţă această idee! Din păcate, nimeni nu a înţeles subtextul acestei negări pentru că nici domnul Turcescu, nici Emil Hurezeanu, ambii rămaşi cu gura căscată, nu a avut prezenţa de spirit caracteristică unui adevărat jurnalist pentru a pune singura întrebare menită să facă lumină şi pe care era evident că însuşi preşedintele o aştepta: “atunci cine este principalul dumneavoastră adversar?”. Numai aşa ne-am fi lămurit pe deplin dacă Traian Băsescu nu-l socoteşte pe premier un mare adversar doar pentru că-i dispreţuieşte calităţile de om politic, sau – cine ştie? – pentru că, în ciuda evidentelor disensiuni, încă vede în el un posibil aliat în lupta cu alţi inamici, mai redutabili şi mai dăunători binelui ţării.

O şansă pentru PNL

Aşadar, până la urmă Emil Boc tot a făcut dovada existenţei unui protocol. Ce-i drept, nu a aceluia dintre PNL şi PSD, despre care pretindea că are informaţii certe, ci a celui dintre propriu-i partid, PD, şi PLD, pe care, ca să fie mai convingător, l-a semnat în direct, împreună cu un veteran al acestui tip de gesturi, Theodor Stolojan, căruia nu-i rămâne decât să spere că de data aceasta va fi într-un ceas mai bun decât rândul trecut.

Paradoxal, însă pe termen lung n-ar fi exclus ca noul document să devină un colac de salvare pentru... PNL! Dacă lucrurile vor lua pentru liberali turnura dramatică pe care mulţi analişti le-o profeţesc, astfel încât la viitoarele alegeri să se pomenească rămaşi în afara Parlamentului, o alianţă cuprinzând o componentă “liberală” le-ar putea oferi şansa ca la un moment dat, printr-o “fuziune prin absorbţie”, după modelul deja experimentat în vremurile diverselor Convenţii Democrat(ic)e, să mai scape o tură de ieşirea definitivă de pe scena politică. Condiţia minimă care ar trebui îndeplinită ar fi ca liberal-democraţii lui Stolojan să-şi păstreze bruma de identitate proprie pe care o au în raport cu PD, refuzând până la capăt ideea contopirii cu formaţiunea domnului Boc.

Cât despre faptul că, mai devreme sau mai târziu, prelungita lună de miere dintre PD şi PLD se va sfârşi, apărând în schimb o apropiere între PLD şi PNL, nu am nicio îndoială, oricât de fantasmagorică ar putea părea acum o asemenea posibilitate.

Inculpat, deci vinovat!

Personal, sper din suflet ca Adrian Năstase să fie vinovat măcar într-unul dintre dosarele în care e cercetat. Să fie vinovat, nu doar să fie găsit vinovat. Asta pe de-o parte pentru că, pur şi simplu, personajul în cauză îmi este antipatic, iar pe de alta pentru binele Justiţiei româneşti care, în caz contrar, s-ar dovedi că nu a făcut decât să hărţuiască degeaba, timp de doi ani până acum şi cine ştie câtă vreme de-acum înainte un om nevinovat.

Până una alta însă, m-am lămurit o dată în plus ce fel de Ministru al Justiţiei am avut în persoana doamnei Monica Macovei. Într-o apariţie televizată, săptămâna trecută, domnia sa, referindu-se la o alta, anterioară, în cadrul aceleiaşi emisiuni, a domnului Năstase, s-a exprimat în felul următor: “am refuzat să mă uit, fiindcă nu înţeleg de ce un inculpat trimis deja în judecată în două dosare are ce să ne spună în mod obiectiv”. Cu alte cuvinte, pentru doamna Macovei prezumţia de nevinovăţie e doar un basm. Din partea dânsei, domnul Năstase, o dată inculpat, să zică bogdaproste că nu e umflat în plină stradă şi azvârlit în ocnă, nici vorbă să mai fie şi ascultat în ce are de zis.

Din când în când, cineva ar trebui să le mai atragă atenţia chiar şi miniştrilor de justiţie, foşti, în funcţie sau... viitori, că orice om, atâta vreme cât nu s-a pronunţat o sentinţă definitivă de condamnare împotriva lui, este la fel de nevinovat ca ei înşişi. Oricum, felul în care vede lucrurile fostul procuror Monica Macovei explică multe din cele ce continuă să se întâmple în Justiţie chiar şi după mult lăudatul ei mandat ministerial.

VACANŢA

Următoarea actualizare: 2 iulie 2007

Miracolul băsescian

Orice li se poate reproşa democraţilor şi lui Traian Băsescu, mai puţin un lucru: acela că n-ar acţiona “cu faţa întoarsă către electorat”. Dimpotrivă, tot ceea ce fac şi spun este doar pentru ochii şi urechile celor mulţi da'... folositori, care sunt dispuşi să le înghită pe nemestecate gogoşile.

De pildă, l-am urmărit aseară pe domnul Cezar Preda – expert, ca toţi colegii săi, în reţete de omletă făcută din ouă nesparte – explicând naţiunii cum PD poate reveni la guvernare fără a avea nevoie de sprijinul PSD. Ba chiar fără niciun alt sprijin parlamentar, dacă extrapolăm puţin logica domniei sale.

Aşadar, după votarea unei moţiuni de cenzură de către social-democraţi, aceştia se cheamă că şi-ar preciza, în sfârşit, poziţia de partid de opoziţie. (Cel puţin faţă de PNL). După care, PD, renunţând brusc la mult clamata teză conform căreia nu va mai intra în niciun guvern decât în urma unor alegeri, anticipate sau la termen, se sacrifică şi “îşi asumă responsabilitatea guvernării”, alături probabil de PLD. Desigur, ar mai fi hopul validării noului executiv în Parlament.

Şi aici vine bomba: oarecum sibilinic, domnul Preda ne-a atras atenţia că acesta nu are neapărat nevoie de voturile PSD, deoarece, la urma urmelor, social-democraţii nu au decât vreo 150 de parlamentari din circa 470! Iar eu merg şi mai departe şi spun: aşa este, iar PRM nu are decât, poate, vreo 50, deci nici ei nu sunt decisivi! Cum nu sunt nici cei vreo 70-80 ai liberalilor, care e greu de crezut că ar vota un guvern PD, nici cei 40-50 de udemerişti, nici cei 30 de conservatori. Pe scurt, cei 108 parlamentari pro-Băsescu pot învesti un guvern, obţinând cele 235 de voturi necesare, fără niciun compromis cu ceilalţi 322. Ăsta da miracol dumnezeiesco-băsescian!

De fapt, lucrurile sunt mult mai simple: PD şi-ar dori să aibă un guvern exact la fel de minoritar şi cu un sprijin la fel de “netransparent” din partea PSD ca şi cel de acum, al liberalilor, pe care îl înfierează cu orice prilej!

“Cine moare acum nu mai moare la toamnă”

Convocarea partidelor la Cotroceni de către Traian Băsescu, pentru “a identifica împreună un Premier...”, atâta vreme cât există unul în funcţie este cel puţin stranie, dacă nu curat neconstituţională. Ba chiar are un uşor iz de tentativă de lovitură de stat, consemnată de-a dreptul într-un act oficial emis de cancelaria prezidenţială. Domnul Băsescu putea cel mult să “identifice” o altă majoritate, eventual “solidă şi transparentă” cum îi place domniei sale să spună, dar nu un alt premier! Mă întreb dacă Guvernul nu ar trebui să supună atenţiei Curţii Constituţionale, care cam şomează de la o vreme, această situaţie.

De altfel, principala justificare a preşedintelui şi, pe cale de consecinţă, a democraţilor în legătură cu necesitatea schimbării actualului cabinet este absolut puerilă. Liderii PD se arată îngrijoraţi nevoie mare că sprijinul dat de PSD ar fi unul nesigur, fluctuant şi ar putea să înceteze în orice clipă, ducând la o mare criză politică. În consecinţă, probabil pe principiul “cine moare acum nu mai moare la toamnă”, Tăriceanu ar trebui executat fără zăbavă, iar eventuala criză devansată. O rezolvare originală şi pentru pilduitoarea poveste cu drobul de sare: pentru a curma suspansul, e împins cu premeditare în capul copilului! Asta ca să nu mai spun că orice fel de majoritate ad-hoc constituită în actuala configuraţie parlamentară va fi cel puţin la fel de instabilă ca şi cea (in)existentă acum.

Domnul Băsescu îmi evocă un dentist sinistru de prin filmele horror care le scotea pacienţilor dinţii în mod preventiv, ca nu cumva să se carieze şi să le producă suferinţe.

Preşedintele-sforar loveşte din nou!

Propunerea avansată ieri de Traian Băsescu, prin care viitorul Guvern al României ar trebui să fie constituit în jurul unei alianţe PNL-PD-PLD, este absolut jalnică şi utopică din punct de vedere practic, neconstituţională, venind din partea unui preşedinte, câtă vreme există un executiv în funcţie, dar genială pentru un sforar de calibru, hotărât să-l umilească în această calitate până şi pe combinatorul numărul unu al politicii româneşti, rozaliul Viorel Hrebenciuc. Din această ultimă perspectivă, “soluţia” domnului Băsescu nu are cum să dea greş!

Cum iniţiativa prezidenţială a fost magistral dublată de informaţiile, “pe surse”, că preşedintele negociază şi cu PSD, iar liderii democraţi s-au grăbit să anunţe că defuncta Alianţă DA ar putea fi resuscitată numai în condiţiile în care domnul Tăriceanu va fi lăsat deoparte, liberalii au, în principiu, două opţiuni. Fie se delimitează de propriul preşedinte de partid şi premier, cu riscul unor noi sciziuni (care l-ar face şi mai fericit pe Băsescu), asigurându-şi însă rămânerea la guvernare într-o formulă agreată de însuşi şefului statului, fie rămân uniţi şi intransigenţi, dar cu mari şanse de a fi aruncaţi în opoziţie ca urmare a unor aranjamente între PD, PSD şi fireşte, căci nihil sine Băse, acelaşi Traian Băsescu. Ar mai fi şi varianta menţinerii lui Călin Popescu Tăriceanu cu condiţia semnării unui acord limpede cu PSD, sau a cooptării acestuia în Guvern, una, paradoxal, tot pe placul lui Băsescu şi al democraţilor, încântaţi să rămână singuri în opoziţie.

În acelaşi timp, este evident că în orice situaţie bazată pe debarcarea actualului prim-ministru, lui Traian Băsescu i se deschide o plajă largă de manevre care să conducă la mult visatele alegeri anticipate, chiar dacă asta ar presupune încălcarea vreunor înţelegeri, mai mult sau mai puţin secrete, cu liderii liberali sau social-democraţi, amănunt nesemnificativ pentru domnia sa.

Gândul ascuns al lui Mircea Geoană

După multe frământări şi compromisuri, PD a reuşit să strângă numărul necesar de semnături pentru moţiunea de cenzură. Astăzi, PSD va decide ce poziţie va adopta faţă de ea.

Deşi eu însumi am scris în repetate rânduri, cu referire la liberali, că rămânerea la guvernare până la finalul actualului mandat, în 2008, nu poate decât să le aducă o erodare din punct de vedere electoral, s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa. După cum remarcau unii analişti, comportamentul alegătorilor s-a schimbat în ultimii ani. Într-adevăr, la alegerile din 2004, adevăratul câştigător a fost, în mod neaşteptat, PSD, care practic a obţinut aceleaşi procente ca şi cu patru ani înainte, după o guvernare dintre cele mai criticate, iar Adrian Năstase s-a aflat la numai câteva zeci de mii de voturi de obţinerea unui mandat de preşedinte, deşi candida din postura de prim-ministru în funcţie! În plus, să nu uităm că vreme de doi ani procentele Alianţei DA s-au menţinut la cote încă mai ridicate decât cele de la scrutin, în timp ce, dimpotrivă, cei care scădeau în sondaje erau PSD şi PRM, aflate în opoziţie!

Ţinând cont de toate acestea, dorinţa unora dintre pesedişti de a reveni, într-un fel sau altul, în Guvern, chiar şi aşa, la spartul târgului, cu doar un an şi jumătate înainte de alegerile la termen nu mai pare atât de absurdă şi sinucigaşă. Iar cum în presa ultimelor săptămâni au tot apărut informaţii conform cărora liderul PSD, Mircea Geoană, ar ţine morţiş să devină prim-ministru, fiind dispus, la o adică, să bată palma până şi cu PD şi Traian Băsescu, nu este exclus ca, analizând evoluţia precursorului său din fruntea partidului, domnul Geoană să-şi fi făcut socoteala că un minimandat de premier ar fi numai bun ca rampă de lansare pentru candidatura la Preşedinţia României.

Din greşeală în greşeală spre scufundarea totală

Tot mai îngrijoraţi de faptul că PD ar putea confisca definitiv partea dreaptă a eşichierului politic autohton, liderii PNL par să fi găsit soluţia miraculoasă: refacerea Convenţiei Democratice, alături de mai vechii aliaţi din PNŢCD şi din Acţiunea Populară a lui Emil Constantinescu. Ieri seara l-am auzit pe preşedintele ţărănist, Marian Miluţ, propunând ca inclusiv elemente ale societăţii civile să fie cooptate în noua construcţie, adică exact ca pe vremuri!

Din punctul meu de vedere, ideea este una cât se poate de proastă. Constat cu tristeţe că după repetatele eşecuri ale diverselor alianţe în care s-au tot vârât, liberalii nu doar că nu suflă şi în iaurt, dar sunt gata să înghită pe nemestecate şi cu ochii închişi o ciorbă reîncălzită din care ies cei mai ameninţători aburi, fiind dispuşi să bată palma cu două formaţiuni minuscule, dintre care una – PNŢ – se confruntă de ani buni cu perpetue frământări interne, iar despre cealaltă nu ştie nimeni dacă există cu adevărat.

Episodul cel mai plin de învăţăminte, din care peneliştii ar trebui să tragă niscai concluzii înainte de a face un gest ireparabil, este cel al alegerilor din anul 2000. Să ne amintim că atunci greşeala capitală a ţărăniştilor a fost aceea de a menţine o CDR doldora de asociaţii şi organizaţii civice fantomatice, lucru care a condus la ridicarea artificială a pragului electoral, de la cele cinci procente necesare (şi, practic, obţinute!) la vreo opt.

De bine de rău, scorurile din sondajele de opinie arată că deocamdată corabia liberală se menţine pe linia de plutire, cu condiţia să nu mai ia balast la bord, oricât de nobil ar fi gestul de a încerca să se constituie – cum sugera domnul Miluţ – într-un colac de salvare pentru vechii camarazi. Altminteri riscă să se scufunde cu ei de gât.

Aceeaşi cauză, acelaşi efect

Ieri seara, la Realitatea TV, l-am revăzut, pentru prima oară după referendumul din 19 mai, pe domnul Gabriel Liiceanu. Mărturisesc că de când domnia sa a devenit unul dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai preşedintelui Băsescu, îl urmăresc cu multă atenţie, aşteptând nerăbdător momentul în care îşi va face mea culpa, de preferat în direct şi la o oră de vârf. Deocamdată acest moment n-a venit.

Dimpotrivă, şi emisiunea de aseară s-a constituit mai degrabă într-un Elogiu adus Marelui Erou. Nici încercările, ce-i drept foarte timide, ale moderatorului Robert Turcescu, de a face, din când în când, pe avocatul diavolului nu au reuşit să tempereze elanul domnului Liiceanu. Până în ultima clipă am sperat ca, măcar tangenţial, să fie atins în cadrul discuţiei episodul cu “ţiganca împuţită”, doar aşa, pentru a vedea cum reuşeşte un filosof de mare calibru să facă din negru alb şi să iasă dintr-o situaţie care ar fi trebuit să fie cel puţin stânjenitoare pentru domnia sa. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea, domnul Turcescu având grijă să ocolească subiectul.

În schimb, Gabriel Liiceanu a vorbit din nou despre apelul celor 50 de intelectuali, încercând să ne demonstreze că este o operă de valoare, care iată, dăinuie peste timp. Cu alte cuvinte, semnatarii îşi menţin convingerea că tot ceea ce se întâmplă acum în România are drept cauză rezistenţa clasei politice şi ostilitatea ei faţă de cele trei teme majore promovate de Traian Băsescu: condamnarea comunismului, deconspirarea fostei Securităţi şi cruciada împotriva corupţiei. După cum a mărturisit invitatul, nici măcar nu are importanţă dacă domnul Băsescu însuşi crede cu adevărat, în forul său intim, în aceste idei. Important este că le enunţă.

Toate bune şi frumoase, aşa o fi, numai că tare mi-ar plăcea să ne explice cândva domnul Liiceanu cum se face că şi în perioada când la cârma ţării se afla alianţa CDR-PD, prin 1997-1998, acelaşi Traian Băsescu a fost mărul discordiei, aflându-se la originea unei alte crize politice majore. Pe atunci nu condamna nici comunismul, nu deconspirase nici Securitatea, ba dimpotrivă, aşa cum am mai spus şi cu alt prilej, partidul din care făcea parte se cam împotrivea Legii Ticu şi retrocedării proprietăţilor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, dacă efectul este acelaşi, iar cauza aparentă de acum este cu siguranţă alta decât cea de atunci, nu cumva ar trebui să găsim o aceeaşi cauză pentru un acelaşi efect? Cum ar fi, de pildă, insaţiabilul apetit pentru scandal al Preşedintelui.