PLD TV

Dacă scriam ieri despre o posibilă conspiraţie a televiziunilor împotriva PNL, există şi un partid – PLD – de-a dreptul răsfăţat de una dintre ele, şi anume Realitatea TV. Practic, nu trece zi de la Dumnezeu şi talk-show de la Vântu fără ca vreun liberal-democrat să nu fie invitat în studio pentru a-şi da cu părerea despre subiectul în dezbatere. Se mai întâmplă să lipsească ba un reprezentant de la PSD, ba unul de la PNL-ul de guvernământ sau de la PD, ca să nu mai vorbesc de UDMR – partide nesemnificative pe scena politică românească – însă peledistul e la locul lui.

Lucrurile stau cam în felul următor. Ora 15 şi un pic, emisiunea “Fabrica”. Se discută despre votul uninominal. Invitaţi în platou, domnul vicepreşedinte al Comisiei cu pricina şi domnul de la PLD, care n-are nicio treabă cu ea. Ce-i drept, printre păcănituri, fâşâieli şi inevitabilul ton de ocupat final, dar de obicei prematur, mai intervin telefonic şi alţii. Ora 18.50, emisiunea “Realitatea zilei”, cea care pune punctul pe zi şi bomboana pe colivă. În prima parte, printre nenumăraţii politicieni şi analişti prezenţi, îl descoperim cu bucurie şi pe domnul Valeriu Stoica/Gheorghe Flutur. În partea a doua se dezbate o temă economică. De data aceasta îşi fac apariţia numai specialişti, în general de la Money Channel, precum şi, desigur, Theodor Stolojan. În fine, emisiunea “Ultima oră” cu Andrei Gheorghe şi invitaţii săi, dintre care unul e musai să fie Cristian Boureanu.

Se pare că factorii responsabili de la Realitatea, altminteri deontologi şi imparţiali de felul lor, sunt victimele unei uşoare confuzii care ar trebui înlăturată. Aşadar, atenţie mare: 25-30 reprezintă numărul de parlamentari ai PLD – aleşi oricum pe listele PNL – şi nu procentele partidului, nici măcar cele din sondajele de opinie, care sunt cam 4 (patru)!

LIBERALI DE SERVICIU

După ce că şi-aşa are o mare problemă de imagine ca urmare a nesfârşitelor scandaluri legate de guvernare, nu ştiu cum se face dar în ultima vreme PNL scoate la înaintare, în calitate de “avocaţi”, trei personaje dintre cele mai controversate şi complet lipsite de charismă – Ioan Ghişe, Mihai Lupoi şi Relu Fenechiu – prezente non-stop pe micile ecrane. Respectiv, în ordinea numerelor de pe tricou, un suspect de a fi colaborat cu Securitatea (chiar suspendat la un moment dat din partid!), un fost peremist, semnatar al unei moţiuni de cenzură împotriva propriului guvern, şi un om acuzat de tot felul de matrapazlâcuri şi văzut drept interesatul susţinător din umbră al câtorva dintre cei mai huliţi miniştri din cabinetul Tăriceanu II.

Să fie oare vorba despre o conspiraţie a televiziunilor, care-i invită numai pentru a compromite definitiv PNL-ul? Tot ce se poate, însă chiar şi aşa liderii formaţiunii ar trebui să ia niscai măsuri.

PĂREREA MEA

De ce să nu recunosc, şi mie îmi place când personajul negativ dintr-un film, cine ştie ce criminal în serie sadic, sfârşeşte murind în chinuri în loc să fie arestat, judecat şi eventual să scape basma curată, graţie prestaţiei geniale a vreunui avocat uns cu toate alifiile. Întrebarea e dacă ne dorim ca aşa ceva să se întâmple şi în lumea reală, iar justiţia să funcţioneze pe principiul linşajului – fie el şi mediatic – la fel ca în cazul Remeş-Mureşan.

În privinţa televiziunii publice, fără a-mi propune să dau un verdict tranşant legat de modul cum s-a comportat, am două observaţii. În primul rând, mi se pare exagerat să facem o paralelă între povestea şpăgii guvernamentale de la noi şi afacerea Watergate de la americani, cum i-am auzit pe unii. Dacă acolo presa a acţionat într-adevăr ca o a patra putere independentă în stat, suplinind lipsa de reacţie a instituţiilor oficiale, TVR-ul nostru n-a apărut decât ca un instrument propagandistic al DNA, practic aducând prematur la cunoştinţa opiniei publice faptul că... Justiţia îşi face datoria! Diferenţă mare.

Pe de altă parte, mult invocatul “interes public” ar fi justificat poate difuzarea primului episod al filmului, cel care nu doar că a informat cetăţenii despre nelegiuirile conducătorilor, dar a şi provocat pedepsirea administrativă a principalului inculpat, obligat să demisioneze. Un al doilea sau al treilea episod ar fi satisfăcut numai gustul pentru scandal şi telenovele al telespectatorilor, ori nevoia de rating a postului.

UN FILM CU PROŞTI

Cu câteva retuşuri minore pe ici pe colo, varianta integrală, necenzurată de conducerea TVR, a peliculei “Şpagă la nivel înalt”, avându-i în rolurile principale, “as themselves”, pe cunoscuţii Ioan Avram Mureşan şi Decebal Traian Remeş, secondaţi de un personaj misterios, cu nume cam tras de păr, dar numai bun pentru a rămâne în analele cinematografiei – Ciorbă – ar putea concura cu mult succes la orice festival de film european. La fel ca şi “Moartea domnului Lăzărescu” sau “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de pildă, noua supercoproducţie DNA-TVR are drept atu lipsa de imaginaţie a scenariului, fiind bazat pe o întâmplare dacă nu chiar reală cu siguranţă perfect plauzibilă în România de azi. Străinii în schimb i-ar aprecia tocmai ceea ce ei socotesc “originalitatea”. Ciudaţi sunteţi voi, bă urâţilor!

Aşadar, să recapitulăm. Mai întâi, marfa. Caltaboşi, ţuică, un viţel, un purcel şi un plic alb conţinând sau nu o oarecare sumă de bani (în varianta pentru marele ecran se poate renunţa la acest ultim detaliu ne-însemnat). Urmează acţiunea propriu-zisă. Un actual şi un viitor fost ministru al Agriculturii se întâlnesc pentru a stabili detaliile crimei în cel mai public loc public din Bucureşti, sub privirile curioase ale oricărui alegător încântat până la greaţă să-şi vadă idolii stând ca nişte oameni obişnuiţi şi fără grija zilei de mâine a altora la o masă, sub pretextul consumării cafeluţei de dimineaţă. Figuraţia, alcătuită din cetăţeni de rând, barmani, picoliţe, debarasoare, paparazzi, procurori şi agenţi sub acoperire este, firesc, dotată cu telefoane mobile cu camere foto, reportofoane şi tot felul de alte aparate de înregistrare de ultimă generaţie.

După ce convin până la penultimul amănunt planul de acţiune, cei doi, convinşi că prin abila mişcare de mai sus i-au îndrumat pe o pistă greşită pe anchetatorii care acum ascultă ca papagalii doar telefoanele soţiilor, îl stabilesc, câteva zile mai târziu, şi pe ultimul: “despre ce vorbim?!”.

În fine, lovitura de teatru. Enigmaticul personaj negativ se pocăieşte, convertindu-se surprinzător în personaj pozitiv pentru a treia oară, în timp ce actualul fost ministru recunoaşte cu însufleţire, subiect, predicat, un tunător glas şoptit şi gesturi elocvente, în faţa camerei ascunse dibaci în mâinile tremurânde ale celui dintâi, că n-a suflat o vorbă despre PLICUL CU BANI, preferând, viclean, să scrie totul pe nişte şerveţele uitate probabil pe masa din cafenea, dar pierdute din cauza neglijenţei în serviciu a debarasoarei, o tânără agentă fără experienţă, care le-a rătăcit printre planurile unui atac terorist culese de la o altă masă şi din alt film.

Final apoteotic, happy-end, toţi scapă cu bine, liberi şi înfruptându-se în ultima scenă din delicioasa marfă. Reacţie scontată a publicului: aplauze, strigăte, fluierături şi scuipaţi pe obrajii groşi ai protagoniştilor.

ŞPAGA MILENIULUI

Trebuie spus din capul locului că “filmul şpăgii” difuzat aseară în premieră de TVR, şi preluat de toate celelalte posturi, aşa cum arată – şi nu doar la prima vedere – lasă prea puţin loc de îndoială asupra celor petrecute între domnii Ciorbă, Mureşan şi Remeş. Singurul dubiu posibil ar fi legat de autenticitatea lui.

Partea cea mai slabă este prima, aceea surprinsă la cafenea şi în împrejurimi, în timp ce discuţiile telefonice, precum şi dialogul “live” dintre Mureşan şi Ciorbă, de la final, sunt elementele de rezistenţă. De pildă, momentul când Ciorbă îi strecoară într-adevăr lui Mureşan un plic în mapă, şi care vine în vădită contradicţie cu toate negările vehemente ale fostului ministru al Agriculturii că ar fi vorba despre aşa ceva, are marele inconvenient că nu surprinde tocmai figura “inculpatului”, mascată de corpul primului. Totodată am remarcat o oarecare inadvertenţă în desfăşurarea evenimentelor, filmul debutând cu un dialog între Remeş şi Mureşan, aparent despre înmânarea aceluiaşi plic, care însă va apărea în scenă abia mai târziu, după convorbirea telefonică Mureşan-Ciorbă şi întâlnirea lor din exteriorul cafenelei.

Cârtitorii şi-ar mai putea pune niscai întrebări în legătură cu amatorismul celui care a realizat prima parte a filmării (evident altul decât domnul Ciorbă, probabil un... “organ”) precum şi despre bâlba domnului Remeş din convorbirea telefonică cu Mureşan, când se referă la poziţia “o sută şi... o sută şi... o sută şi optzeci”, unde ai senzaţia că sare un disc vechi, ceea ce poate duce cu gândul la o “lipitură” neizbutită.

În altă ordine de idei, multă lume s-a întrebat de ce procurorii, dacă tot au fost permanent în preajma celor trei, nu au organizat un flagrant clasic, soldat cu arestări. Eu unul m-am dumirit. Se pare că autodenunţul domnului Ciorbă a survenit abia după încheierea tranzacţiei şi plasarea plicului incriminator, astfel încât nu s-au putut marca din timp banii, element fără de care flagrantul era sortit eşecului. În aceste condiţii însă, se ridică o altă întrebare foarte interesantă: de vreme ce Ciorbă şi-a început colaborarea cu DNA mult mai târziu, în baza căror informaţii procurorii au trecut la urmărirea şi filmarea celor trei?!

În fine, rămâne spinoasa problemă a scurgerii de informaţii. În mod paradoxal, dacă difuzarea filmului reprezintă o lovitură mortală în planul imaginii celor doi politicieni implicaţi, ea ar putea să le aducă nesperate servicii în cursul anchetei şi al foarte probabilului proces ce va urma! Împotriva voinţei procurorilor de caz, inculpaţii ştiu de-acum cu ce se confruntă şi în consecinţă cum să-şi organizeze apărarea! Nu cunosc exact prevederile legale de la noi, însă prin alte părţi toţi cei care se fac vinovaţi de prezentarea imaginilor de aseară ar putea fi lejer acuzaţi de “obstrucţionarea justiţiei”. O anchetă (şi) pe această temă cred că este obligatorie!


P.S. Pe de altă parte, nu ştiu de ce, dar am sentimentul că Traian Remeş nu doar că va demisiona (împins sau nu de la spate), dar în curând îşi va pune şi cenuşă în cap, recunoscându-şi măcar parţial vinovăţia!

SUSPECT DE SUSPECT

Până acum, în cazul Mureşan-Remeş, este limpede că avem de-a face fie cu nişte procurori ticăloşiţi, care vor cu tot dinadinsul să-l ţină legat pe fostul ministru al Agriculturii, fie cu o mână de judecători la fel de ticăloşiţi, care se încăpăţânează să-l facă scăpat, cel puţin în această fază a anchetei. Cale de mijloc nu există.

Mă gândesc însă că atât timp cât un suspect poate fi cercetat în stare de libertate, domnul Mureşan e un candidat perfect pentru asemenea procedură. Nu doar că acuzaţiile care i se aduc nu-l fac tocmai un potenţial pericol public, dar dacă de 7-8 ani de când tot are probleme cu justiţia nu s-a gândit încă să spele putina nu prea văd de ce ar face-o acum. În plus, pare cam greu de crezut că cele 29 de zile de arest pentru care s-au luptat cu înverşunare procurorii le-ar fi fost suficiente ca să dea de capăt afacerii, în condiţiile în care mai toate anchetele lor durează de la doi ani în sus!

Cât priveşte găselniţa cu comunicarea subliminală, prin intermediul Antenei 3, dintre Mureşan şi complicii săi, mi se pare de-a dreptul caraghioasă, de vreme ce în jurul noului suspect de serviciu roieşte încă de la început întreaga presă autohtonă, inclusiv pe culoarele DNA.

NIŞTE PARLAMENTARI

Minunata conclucrare dintre PSD şi PD a început prin asumarea unei imense gogomănii de către doi dintre liderii lor marcanţi ­– Cristian Diaconescu, respectiv Vasile Blaga! Domniile lor, demonstrând că n-au nici cea mai vagă idee despre prevederile constituţionale (lucru inadmisibil la doi parlamentari, foşti miniştri, iar unul ditamai juristul!), au încercat să convingă poporul, în cadrul unei emisiuni televizate, că în cazul în care Guvernul îşi va angaja răspunderea în Parlament pentru votul uninominal, demiterea lui se poate face mult mai uşor decât în urma unei moţiuni de cenzură obişnuite, deoarece pentru a se menţine în funcţie ar trebui să obţină 232 de voturi în favoarea respectivului proiect legislativ, în condiţiile în care nici nu ar mai fi necesară depunerea efectivă a unei moţiuni.

Pentru corecta lor informare, iată alineatul (2) din cadrul articolului 114 din Constituţie, intitulat “Angajarea răspunderii Guvernului”: “Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.” (Articolul 113 este chiar cel intitulat “Moţiunea de cenzură”). Alte comentarii sunt de prisos.


P.S. Prezent în aceeaşi emisiune, domnul Gyorgy Frunda, profund nedumerit de ceea ce-i auzeau urechile, a încercat să protesteze, însă fără prea mare succes, fiind întrerupt de alţi vorbitori.

ORI ÎN CAR, ORI ÎN CĂRUŢĂ

Imediat după moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, când PD şi PSD fuseseră cuprinse de frenezia excluderilor, mă întrebam retoric dacă în special liderii democraţi or fi avut o cât de mică jenă amintindu-şi de tam-tamul pe care-l făcuseră în urmă cu vreun an când, la rândul lui, şi PNL trecuse printr-o situaţie asemănătoare, fiind nevoit să scape de gruparea Stolojan. Evident că nu. Nu-i mai puţin adevărat că reciproca e perfect valabilă, liberala Norica Nicolai, de pildă, repezindu-se să-i acuze acum pe adversari că sancţionează în mod nedemocratic “delictul de opinie”. Eterna poveste a paiului din ochiul celuilalt, mult mai uşor detectabil decât bârna din ochiul propriu! Penibil!

Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, în toate situaţiile menţionate acţiunea de îndepărtare a “disidenţilor” e perfect întemeiată. În fond, oricine intră într-un partid trebuie să-şi asume renunţarea la o bună parte din propria independenţă. Cine se simte un “spirit liber” şi nu poate respecta o minimă disciplină de partid n-are decât să-şi vadă solitar de drum, fără încorsetările presupuse de apartenenţa la o organizaţie, dar, desigur – lucru mai greu de acceptat – şi fără beneficiile ei.

ADEVĂRATA MIZĂ

Refuzând să adopte o poziţie defensivă în aşteptarea foarte probabilelor atacuri din partea grupărilor rivale la şefia partidului, revigorate după eşecul moţiunii, domnul Geoană a preferat să ridice primul sabia, chiar cu riscul de a crea o imagine de haos în PSD, acum, în preajma alegerilor europarlamentare. Deşi la prima vedere mişcarea e, pe de-o parte, păguboasă din punct de vedere electoral, iar pe de alta are ca scop doar eliminarea adversarilor şi întărirea poziţiei sale de preşedinte, s-ar putea ca adevărata miză să fie alta.

Întâmplările din ultimele zile au arătat că ideea unei conclucrări între PD şi PSD, şi chiar între Traian Băsescu şi un PSD “reformat”, fără Iliescu, Hrebenciuc & Co., nu este nici pe departe atât de absurdă pe cât ar fi crezut unii. Dimpotrivă. Prin urmare, se prea poate ca Geoană şi cei care-i sunt alături să fi ajuns la convingerea că scăpând o dată pentru totdeauna de vechea gardă din partid au o bună şansă de a ajunge la guvernare, dacă nu imediat, măcar în urma viitoarelor alegeri, desfăşurate tot sub oblăduirea domnului Băsescu. Iar pretextul “trădărilor” de la moţiune poate fi ultimul suficient de plauzibil pentru a efectua această epurare, cu atât mai mult cu cât un eventual eşec la europarlamentare ar fi practic imposibil de gestionat în prezenţa aripilor adverse.

MOŢIUNEA DE CENZURĂ – PARTEA A DOUA

Doar 12 voturi au lipsit pentru ca moţiunea de cenzură iniţiată de PSD să ducă la răsturnarea Guvernului Tăriceanu II. Mai mult decât atât, principalul obiectiv declarat al social-democraţilor, acela de a-şi demonstra fără echivoc statutul de partid de opoziţie, a fost atins.

Judecând lucrurile aşa, s-ar putea spune că domnul Geoană a ieşit basma aproape curată, iar poziţia sa de preşedinte n-ar trebui să fie ameninţată. În mod normal, cei maximum 20-30 de pesedişti suspectaţi de “trădare” nu reprezintă chiar un capăt de ţară, deşi la o adică sunt suficienţi cât să facă de un nod în papură, dacă e adevărat că există în partid grupări care i-l caută cu tot dinadinsul.

Problema este că nimeni nu ştie câţi dintre cei care au votat disciplinat numai din teama de a nu suporta consecinţele în cazul unei ieşiri explicite din rând îi sunt de fapt ostili actualului preşedinte. Or, dacă domnul Geoană e decis să scurme mai adânc în muşuroi, aşa cum declara aseară, are toate şansele să afle!

PRONOSTICURI ŞI ALTE CHESTII MĂRUNTE

Indiferent ce a urmărit Traian Băsescu prin apariţia de aseară, mă întreb dacă în prealabil şi-a amintit efectul pe care l-a avut iniţiativa similară dinaintea votului dat de Parlament în privinţa suspendării sale; răspunsul ar fi esenţial pentru înţelegerea adevăratului sens al mesajului. Cert e că dacă atunci ameninţarea cu “demisia în 5 minute” i-a asigurat un consistent vot defavorabil, nici de astă dată ameninţările – ba cu guvernul de dreapta, ba cu premierul democrat – n-au lipsit!

Paradoxul e că acum, într-un fel, pentru domnia sa ambele variante sunt câştigătoare: dacă moţiunea de cenzură trece, scapă de Tăriceanu; dacă nu trece, scapă PD-ul de principalul adversar, PSD, care va avea multe de pătimit – inclusiv din punct de vedere electoral – în cazul unui eşec. Cu precizarea că PSD n-o va duce tocmai bine nici în eventualitatea căderii Guvernului, dat fiind previzibilul haos ce va urma şi pentru care cu siguranţă că va fi socotit principalul responsabil.

Până una alta, iată pronosticurile mele în privinţa moţiunii: cel pesimist – 215-220 de voturi în favoarea ei; cel optimist – maximum 180; cel realist – orice e între, de pildă... 204.

GUVERN DE LARGĂ RESPIRAŢIE ARTIFICIALĂ

Ideea de “guvern de uniune naţională”, sau “de largă respiraţie” (!) mi s-a părut dintotdeauna nu atât năstruşnică – vorba domnului Iliescu – cât foarte proastă! O entitate bizară, o struţo-cămilă în care diferitele formaţiuni componente vor avea inevitabil tendinţa de a-şi aroga toate meritele pentru lucrurile bune şi de a arunca vina eşecurilor pe umerii vremelnicilor “aliaţi”, spre totala derută a electoratului. Un fel de guvern de coaliţie la pătrat şi fără opoziţie!

În actualul context politic cred că este şi o utopie, dacă nu cumva o diversiune. E suficient ca un partid cât de cât important (PNL, de pildă) să refuze participarea, pentru ca toate celelalte să se gândească de două ori înainte de accepta să-şi asume, la grămadă, “responsabilitatea guvernării”, riscând astfel o erodare a imaginii în beneficiul singurului opozant rămas, în timp ce eventuala simpatie faţă de noul guvern va fi prea împrăştiată pentru a aduce vreun câştig semnificativ fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc.

Şi, la urma urmelor, nu ar fi teribil de ciudat ca PRM – unul dintre principalii susţinători ai unui asemenea proiect – să ajungă la putere, pentru prima oară în istorie, cu ajutorul lui Traian Băsescu?!

PIAŢA UNI(VERSI)TĂŢII

Sâmbătă, uitându-mă şi eu din când la transmisiunile din Piaţa Universităţii, mă gândeam, cuprins de un val de sentimente ecumenice, că la urma urmelor e acolo destul loc pentru toată lumea, fiecare dintre protagoniştii politici prezenţi fiind îndreptăţit să-şi aroge dreptul de a se manifesta în perimetrul “kilometrului zero al democraţiei”. De altminteri, foarte sugestive erau şi poziţiile ocupate de cele două grupuri de demonstranţi.

Pe de-o parte, tinerii pensionari simpatizanţi ai lui Traian Băsescu se aflau în faţa Teatrului Naţional, acolo unde în 21 decembrie 1989 chibiţau o mulţime de bucureşteni, care mai că ar fi participat şi ei, dar se cam codeau, alături de mai îndrăzneţii lor concitadini de pe carosabil ce strigau din răsputeri lozinci anticeauşiste. În plus, este şi zona unde în iunie ‘90 minerii aduşi cu ajutorul nemijlocit al actualului preşedinte se simţeau ca în propriile lor grădini de zarzavaturi, plantând cu multă energie panseluţe, albăstrele şi bâte pe spinările trecătorilor cu barbă şi ochelari. Legătura e evidentă.

Pe de altă parte, şi totodată pe cealaltă parte, se instalaseră destul de lejer, fără să se calce în picioare, bătrânii juni ţărănişti, în frunte cu Emil Constantinescu, pretinşii descendenţi ai studenţilor aflaţi la originea demonstraţiei-mamut din aprilie-iunie 1990, al cărei cartier general se afla într-adevăr sub celebrul balcon şi la Arhitectură.

În sfârşit, până şi Gigi Becali era oarecum la locul lui, pe filiera organizaţiei politico-fotbalistice Steaua, ai cărei adepţi au obiceiul să-şi manifeste bucuria prilejuită de marile şi, în ultima vreme, cam rarele succese tot în Piaţa Universităţii. Şi atunci ce atâta tevatură?! Nu le zicea bine domnul Băsescu?

PROFESIONIŞTII

Până la urmă, toată această isterie din ultimele zile, declanşată în jurul DNA are şi partea ei... bună. După atâta amar de vreme în care opinia publică socotea aprioric vinovat orice personaj surprins de camerele de luat vederi pe o rază mai mică de doi kilometri în jurul sediului vreunui Parchet, nu m-ar mira ca de aici înainte prezumţia de nevinovăţie să înceapă să funcţioneze cu adevărat chiar şi la nivelul conştiinţei fiecărui cetăţean!

Nici până acum vajnica noastră Justiţie nu se bucura de cine ştie ce încredere, însă mă tem că acum s-a ajuns atât de departe încât până şi Bin Laden ar fi privit cu oarecare îngăduinţă dacă mâine-poimâine s-ar afla că a fost convocat – eventual prin intermediul unui SMS trimis personal de domnul Morar – în faţa imparţialilor procurori DNA. Mai ales că în prima fază nimeni, nici măcar persoana în cauză, nu va şti ce acuzaţii i se aduc.

Nimeni, cu excepţia redactorilor de la Evenimentul Zilei sau Cotidianul, desigur, care “pe surse” vor intra instantaneu în posesia dosarului complet şi îl vor prezenta drept rodul unei ample investigaţii jurnalistice proprii, desfăşurată pe parcursul unei întregi jumătăţi de zi. Să moară concurenţa de ciudă!

O COMISIE CU ADEVĂRAT SPECIALĂ!

Pe măsură ce lista miniştrilor acuzaţi de DNA tinde să se confunde cu organigrama completă a Cabinetului Tăriceanu II, se ridică tot mai multe semne de întrebare în legătură cu rolul şi utilitatea “comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiunii de către membrii Guvernului”, cum este ea numită în Legea nr. 115/1999.

Personal am crezut că acestă comisie este un soi de filtru menit să împiedice pe cât posibil hărţuirea miniştrilor de tot felul de indivizi bizari, reclamagii de profesie şi aşa mai departe, care n-au altă treabă şi alte distracţii pe lume decât să dea în judecată persoanele publice, acuzându-le de câte-n lună şi în stele. Pentru aceasta însă, ea ar fi trebuit să fie o PRIMĂ instanţă de “judecată”. Cu alte cuvinte, dacă doamna Vasilica Nebuna, cu domiciliul pe Banca nr. 4 din Cişmigiu ar face o plângere către DNA, acuzându-l pe ministrul Cutare că este responsabil de venirea toamnei, docomentul ar fi automat redirecţionat spre Comisie, înainte ca ditamai instituţia de luptă anticorupţie să se apuce de cercetări minuţioase şi profesioniste, cheltuind de pomană banii statului.

Observ acum cu uimire că lucrurile stau cu totul altfel şi că în loc de filtru între doamna Nebuna şi DNA, respectiv ministru, Comisia este o interfaţă între DNA – care, în cazul de mai sus, a făcut deja primele investigaţii, constatând că ipoteza se confirmă oarecum şi că între ministrul Cutare şi toamnă există într-adevăr o legătură strânsă deoarece e născut în octombrie – şi... acelaşi DNA, care practic cere permisiunea de a continua ancheta. Ceea ce mi se pare absurd.

CE FEL DE VOT?

Lăsând la o parte demagogia mai tuturor politicienilor români (cu o menţiune specială pentru domnul Emil Boc), care în funcţie de interesul de moment subliniază alternativ virtuţile votului secret sau ale celui la vedere, adevărul este că din punct de vedere teoretic problema poate fi discutată, aşa cum, tot teoretic, de florile mărului şi din dorinţa de a face pe interesanţii şi nonconformiştii am putea discuta şi despre superioritatea sistemului comunist faţă de cel capitalist, chiar cu argumente aparent logice! În ambele cazuri însă, practica ne omoară.

Pentru că suntem departe de a trăi într-o lume perfectă, votul deschis, prin ridicare de mâini este pur şi simplu o formă de îngrădire a libertăţii de conştiinţă, aşa cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în vremurile nu de mult apuse şi care ar trebui să ne fie încă vii în memorie. Orice vot dat de teama ca nu cumva să fii văzut că nu respecţi disciplina de Partid este practic un vot nul.

Totodată, în ceea ce-i priveşte pe parlamentari, votul secret devine şi o obligaţie, nu doar un drept, pentru a nu-i influenţa pe cei care încă nu s-au pronunţat. Am mai spus-o cândva: aşa cum cetăţenilor obişnuiţi, la alegeri, le este strict interzis să voteze la vedere, fără a intra în cabina de vot, sub ameninţarea sancţionării pentru propagandă electorală ilegală, nici parlamentarilor n-ar trebui să le fie îngăduit să-şi dezvăluie opţiunea, din motive similare.

CINE SAPĂ GROAPA GUVERNULUI...

Dincolo de caracterul ranchiunos şi răzbunător al lui Traian Băsescu, probabilitatea foarte scăzută ca un social-democrat, fie el Geoană sau oricine altcineva, să devină premier în cazul când moţiunea de cenzură va trece de Parlament are o explicaţie mult mai raţională. Prin ultima lui mişcare, PSD nu a făcut decât să (re)devină principalul inamic al preşedintelui.

Odată scăpat de Tăriceanu, este limpede că Băsescu îşi va canaliza tot nemărginitu-i potenţial distructiv împotriva PSD, care cel puţin teoretic, dacă ar reuşi să dărâme actualul Guvern, s-ar afirma ca o forţă politică de temut, inclusiv în ochii electoratului. În plus, şeful statului e conştient că nu ar mai avea mare lucru de obţinut încercând să anihileze complet PNL care, pe de-o parte, are un nucleu de alegători mic însă destul de cimentat în ultimii 18 ani, fiind greu de reorientat către democraţi sau PLD, iar pe de alta ar putea fi la un moment dat “recuperat”, poate fără “aripa Tăriceanu”, pentru sprijinirea unui guvern PD rezultat după alegeri.

Prin urmare, toate tunurile Cotrocenilor vor fi repoziţionate către PSD. Chiar şi eventuala învestire a unui guvern social-democrat de către Băsescu n-ar fi decât o capcană menită să ducă la îngroparea definitivă a acestui partid. Iar în rol de cioclu politic preşedintele este imbatabil!

UN GEST NEBUNESC

AVERTISMENT: Orice asemănare cu întâmplări şi personaje politice reale este absolut intenţionată.

Până în urmă cu mai bine de doi ani şi jumătate, Mircea fusese unul dintre oamenii de vază ai oraşului, însă din cauza uneltirilor principalului său rival intrase încet-încet într-un anonimat din care părea cu neputinţă să iasă prea curând şi cu care nu se putea împăca defel. Aşa se face că luă hotărârea de a întreprinde o acţiune nebunească, oricare, indiferent de consecinţe, numai pentru a reveni în centrul atenţiei.

Într-o bună zi, aflându-se pe digul ce înainta câţiva zeci de metri în apele mării şi care constituia punctul de atracţie al localităţii, fiind înţesat la orice oră din zi cu turişti şi concitadini, eroul nostru începu să strige din rărunchi că se va arunca de pe stabilopozi şi va încerca să ajungă până la mal.

Ideea era una proastă din toate punctele de vedere. Mai întâi că nu prea ştia să înoate. Apoi, în apele din zonă mişunau rechinii. Prin urmare, gestul avea două rezultate previzibile şi la fel de nefericite: fie Mircea se îneca, fie îl devorau fiarele. Dar şi dacă lucrurile ar fi mers bine pentru el, mare lucru tot nu ar fi obţinut, de vreme ce neînduplecatul său adversar era în continuare atotputernic şi pregătit să-l doboare din nou.

Cu toate acestea, şi în ciuda avertismentelor venite din partea spectatorilor binevoitori şi puţin speriaţi de consecinţele episodului asupra întregului oraş, se hotărî să-şi ducă acţiunea până la capăt, de teamă că renunţând acum, după ce pusese toată lumea pe jar, s-ar face şi mai rău de râs. Deja era privit ca un teribilist ciudat, cu minţile rătăcite.

Lucrurile merseră însă din rău în mai rău. Încă înainte de a apuca să se arunce în valuri, alunecă de câteva ori pe stabilopozi, alegându-se cu o mână ruptă şi un picior luxat. Situaţia devenise dramatică, reducându-se de-acum la o chestiune de viaţă şi de moarte.

(Continuarea în săptămânile următoare)

PARTIDUL SOCIAL DERUTAT

Habar n-am dacă în urma negocierilor intense din ultima vreme dintre PSD şi restul lumii – inclusiv cu ferocele adversar (?!) al înţelegerilor subterane, Traian Băsescu! – domnului Geoană şi alor lui le este limpede ce se va întâmpla în cazul în care moţiunea de cenzură odată depusă în Parlament va fi şi adoptată. Mai mult, la acest moment nici nu mă prea interesează, aşa cum nu mă interesează şi de altfel nici nu cred în puhoiul de informaţii date “pe surse” în presă, în legătură cu posibilele viitoare alianţe, coaliţii, guverne şi aşa mai departe.

Se prea poate ca undeva jocurile să fi fost deja făcute, numai că ceea ce văd eu ca simplu spectator este un PSD care continuă să se zbată într-un ridicol absolut, cu un preşedinte care lasă impresia că nu ştie pe ce lume se află. Conform declaraţiilor, social-democraţii nu vor sprijini un cabinet PD, nu vor intra la guvernare nici alături de liberali, nici de democraţi, nu vor rămâne în opoziţie şi în general nu vor face nimic concret, sau, după caz, vor face orice se nimereşte, doar Guvernul Tăriceanu II să plece naibii odată!

Rămâne de văzut cum se va repercuta această confuzie a partidului (cum spuneam, fie şi numai aparentă) asupra electoratului de stânga care, la rându-i, în zăpăceala lui s-ar putea să nu-i mai acorde nici măcar bruma de încredere din ultimele sondaje!

MOŢIUNEA IZBĂVITOARE

După părerea mea, cel mai bun lucru care li se poate întâmpla liberalilor în actualul context politic teribil de încâlcit este ca moţiunea PSD să fie nu doar depusă, dar şi adoptată! Alternativele sunt una mai proastă decât cealaltă.

Atacaţi din toate părţile, cu un DNA decis să le ia la puricat fiecare ministru, mergând probabil până la premier, cu un Parlament ostil care, fie şi doar aşa, de-al naibii, nu le mai votează nicio iniţiativă legislativă şi care e greu de crezut că va aproba apropiata Lege a bugetului într-o formă decentă, chiar şi dacă ar scăpa de moţiune s-ar găsi într-o situaţie absolut imposibilă, cu efecte de imagine şi deci electorale dezastruoase. PNL ar fi perceput ca un partid care se cramponează de putere, într-o ţară devenită de neguvernat, numai pentru a-şi satisface cine ştie ce interese meschine.

Pe de altă parte, nici demisia Guvernului nu este o soluţie, fiindcă mulţi ar înterpreta-o drept un gest de slăbiciune, de laşitate, tot liberalii fiind făcuţi responsabili de balamucul încă şi mai mare care fără îndoială că va urma. În schimb, adoptarea moţiunii i-ar plasa în postura relativ comodă şi – pe meleagurile noastre – mai curând benefică din punct de vedere electoral a victimei, căreia cel puţin pentru un timp i se trec cu vederea multe păcate.

ORI... ORI...

Pe zi ce trece, situaţia social-democraţilor devine tot mai caraghioasă. S-ar zice că blestemul diagnosticului pus de domnul Meleşcanu acum câteva săptămâni continuă să-i urmărească. De data aceasta este vorba de atitudinea faţă de ordonanţa de reorganizare a Cabinetului Tăriceanu II, care ar trebui să fie discutată astăzi la Senat.

Ca şi în cazul moţiunii-fantomă, posibilităţile sunt, grosso modo, două: ori o resping, ori o votează! În primul caz, ar însemna că, după ce au pus din greu umărul la moşirea noului guvern, nu îi mai recunosc acum existenţa, refuzând să-i semneze certificatul de naştere! Cel puţin tot atât de penibilă ar fi însă şi aprobarea ei pe fondul hotărârii de a introduce poate chiar a doua zi vestita moţiune, în urma căreia exact aceiaşi oameni ar trebui să demită un guvern pe care abia ce l-au reconfirmat!

Cum – Doamne iartă-mă! – se face că toate aceste dileme existenţiale sunt presărate de soarta cea crudă numai în calea bietului domn Geoană?!

UN FILM FOARTE... ROMÂNESC

În cele din urmă am ajuns să văd “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Nicio surpriză: un film banal, plicticos în multe momente, nici mai prost, dar cu siguranţă nici mai bun decât o grămadă altele româneşti din ultimii ani. Nu comentez subiectul, însă îmi amintesc un film dinainte de Revoluţie care trata, desigur din altă perspectivă, dar parcă şi cu mai multă inspiraţie, unul similar.

O menţiune specială pentru coloana sonoră. Tot în buna tradiţie românească postdecembristă, sunetul se aude de parcă tot filmul a fost realizat într-o peşteră sau într-o piscină acoperită. N-am să înţeleg niciodată unde sunt plasate microfoanele când se turnează o scenă; eu mi le imaginez băgate într-o cratiţă cu capacul pus. Dintr-o telenovelă vorbită în spaniolă şi netitrată aş fi înţeles cel puţin tot atâtea replici, deşi n-am studiat limba!

Reafirmându-mi imensa dezamăgire că această peliculă şi nu “California Dreamin’” va fi propunerea românească pentru Oscar, îi urez totuşi multă baftă. O să aibă mare nevoie!

PÂNĂ PE 17 SEPTEMBRIE...

VARA POATE FI CA IARNA!

Unul dintre cei mai pitoreşti oameni politici autohtoni, (încă) democratul Marius Marinescu a venit acum două săptămâni, când amintirea perioadelor caniculare din această vară era încă vie în memoria electoratului, cu o iniţiativă legislativă năstruşnică: statul să subvenţioneze instalarea de aparate de aer condiţionat în locuinţele românilor nevoiaşi.

Toate bune şi frumoase – chiar dacă măsura are un evident caracter populist şi numai de dreapta nu poate fi numită – însă mă întreb cum îşi va putea achita o asemenea familie nevoiaşă factura la curent electric, dacă va dori să şi pună în funcţiune maşinăria primită plocon de la stat. Ar fi vorba de vreo 2-3 milioane de lei vechi pe lună, sumă comparabilă cu cea plătită pe căldura din timpul iernii! Se vor introduce oare noi subvenţii?!

PUBLIGIGITATE

Nu contenesc să mă minunez în faţa noianului de umilinţe pe care jurnaliştii români – şi nu doar cei sportivi! – sunt dispuşi să le înghită pe nemestecate şi fără să clipească din partea lui Gigi Becali, doar pentru a face un strop de rating în plus şi a obţine cine ştie ce declaraţie senzaţională, “făcută la mine în emisiune”.

În neţărmurita-mi naivitate, cândva speram că încet-încet, pe măsură ce toţi realizatorii de talk-show-uri îşi vor primi în direct şi la diverse ore porţia de înjurături de mamă, bunică şi alte neamuri, apariţiile lui Becali vor înceta în mod firesc, pe motiv de scârbă a amfitrionilor sătui de bălăcăreală. Ei aş! Dimpotrivă, cu cât mai slobod la gură devine mai-marele Stelei, cu atât se înmulţesc invitaţiile de a interveni măcar prin telefon. Scârba poate fi cel mult a telespectatorilor, care dacă vor să urmărească restul emisiunii trebuie să trateze inserturile cu “nea Gigi” ca pe pauzele publicitare; adică să schimbe canalul până se termină sau să profite de ocazie pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice mai mult sau mai puţin urgente.

AL TREILEA REFERENDUM

D-aia-mi place mie de liberali: la ei, ce-i în guşă, şi-n căpuşă! Zilele acestea şi-au reafirmat ferm o idee mai veche, aceea a republicii parlamentare. Nu le pasă nici cât negru sub unghie că în actualul context politic, când Guvernul are de înfruntat o moţiune de cenzură şi la numai 3-4 luni după un referendum în care preşedintele a fost reconfirmat în funcţie de 75% dintre alegători, o asemenea iniţiativă îi poate face să mai piardă atât din fragilul sprijin parlamentar de care încă se mai bucură, cât şi – în perspectiva eventualelor alegeri anticipate – procente importante din suportul unui electorat prea fericit să-şi voteze Tătucul cu propriile mânuţe. Bravos, fraţilor!

Desigur, mai există şi varianta ca pur şi simplu să nu-şi fi dat seama ce fac! În acest caz, şi dacă o ţin pe-a lor, s-ar putea să aibă marea surpriză de a vedea cum şi problema formei de guvernământ va fi tranşată, mai devreme sau mai târziu, de acelaşi Traian Băsescu. Cum? Simplu. Printr-un nou referendum! Tot atât de strategic plasat ca şi cel pentru votul uninominal şi cu rezultate la fel de previzibile.

“ONLY THE GOOD DIE YOUNG”

Cu puţin timp în urmă, o comisie de specialişti a decis – pare-se în unanimitate – ca filmul lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” să reprezinte România în cursa pentru premiile Oscar de anul viitor. Deşi n-am reuşit încă să-l vizionez, astfel încât nu pot vorbi decât în necunoştinţă de cauză şi profund subiectiv, am fost puţin dezamăgit, pentru că apucasem deja să văd “California Dreamin’ (Nesfârşit)” al regretatului Cristian Nemescu şi chiar mă gândisem că ar fi o peliculă tocmai bună pentru un Oscar la categoria “cel mai bun film străin”. Inclusiv faptul că pe afiş figurează doi actori americani, Jamie Elman şi Armand Assante (probabil la cel mai bun rol din carieră!) şi că o bună parte a dialogului se desfăşoară în limba engleză ar fi putut fi de ajutor.

Recunosc că sunt un fan al cinematografiei americane, şi că 99% din filmele româneşti de după Revoluţie m-au lăsat rece, ca să nu spun mai mult, cu tot cu “A fost sau n-a fost?” – care, după mine, A FOST orice, dar N-A FOST film – “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” şi chiar “Moartea domnului Lăzărescu” cu tot, realizări foarte apreciate de criticii noştri. Alături de “Hârtia va fi albastră” şi poate de cele ale lui Nae Caramfil, “California Dreamin’” mi s-a părut singurul (repet, dintre cele văzute cu ochii mei) cu mari şanse de a fi pe gustul publicului şi al specialiştilor de peste ocean, care preferă filmele “normale”, cu scenariu original dar coerent şi plauzibil, în primul rând, marilor “capodopere” cu orice preţ europene. Părerea mea de cinefil.

Iaurt cu diferite arome

Toată nebunia de săptămâna trecută cu deliciosul iaurt Danone presupus a fi toxic pentru dependenţii de produse lactate s-a încheiat cu happy-end: dioxina stătea cuminte la locul ei, în limitele admise de Uniunea Europeană. Ce uşurare!

Există totuşi câteva aspecte ale întâmplării care mi s-au părut destul de stranii, în special cele privitoare la procedura urmată de autorităţi într-un asemenea caz. Din câte am înţeles, chiar în acord cu prevederile internaţionale (!), s-a încercat ca lucrurile să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie posibilă, pe de-o parte pentru “a nu crea panică în rândul consumatorilor”, iar pe de alta pentru a nu se aduce prejudicii firmei producătoare. Aşa se face că între momentul când autorităţile competente au fost alarmate şi până când au reuşit să culeagă de prin magazine întregul lot suspect s-au scurs trei zile întregi, timp în care cetăţenii nu au fost informaţi oficial, prin mijloacele de comunicare în masă, despre ceea ce se petrece, continuând să-şi cumpere şi să-şi savureze liniştiţi iaurtul.

Povestea cu panica mi se pare complet ridicolă. A cui panică? A celor care ingurgitaseră produsul? Păi ei erau deja “condamnaţi”! Nu-mi imaginez că exista pericolul iminent ca vreunul dintre ei să se arunce în faţa tramvaiului, nemaiavând răbdare să aştepte efectele “otrăvii”. În schimb, în cele trei zile, puteau apărea noi cumpărători, ori consumatori dintre cei care-l achiziţionaseră, dar nu apucaseră să se înfrupte din el, ţinându-l încă prin frigidere. Cât priveşte prejudiciile producătorului... asta e! Riscurile meseriei. La urma urmelor un fabricant de iaurt nu este o bancă, pentru a risca falimentul la cea mai mică informaţie defavorabilă.

Mă întreb dacă “procedura” ar fi fost aceeaşi şi în cazul când în loc de o cantitate puţin peste limita maximă admisă de dioxină s-ar fi bănuit că în iaurt se află doze masive de cianură. Mi-e teamă că da!

Adevăratul vinovat

Îmi asum întreaga responsabilitate pentru ratarea calificării lui Dinamo în grupele Ligii Campionilor! Recunosc deschis că eu sunt acela care de la bun început, încă de la tragerea la sorţi şi chiar după gloriosul rezultat de 1-1 din tur, ori aseară, când la pauză ai noştri conduceau cu 1-0, am cârtit întruna prevestind şi poate atrăgând deznodământul. Şi asta nu pentru că aş avea eu ceva cu echipa din Ştefan cel Mare, care nu-mi este nici mai simpatică nici mai antipatică decât oricare alta dintre cele angrenate în cupele europene, câtă vreme eu sunt fan al unei formaţii care anul acesta se află în faţa spectaculoasei performanţe de a se menţine în Divizia B în ciuda unui debut de sezon cu înfrângere. Am privit însă lucrurile din perspectivă inversă şi mi s-a părut de neconceput ca o echipă italienească, cu un oarecare renume totuşi, deşi mulţi o dispreţuiau, precum Lazio să se împotmolească în faţa uneia româneşti, alta decât, eventual, Steaua.

Despre meci n-ar fi mare lucru de spus, decât că după părerea mea – oarecum singulară din câte am băgat de seamă ascultându-i pe specialişti – Dinamo a avut o evoluţie (proastă) relativ constantă pe parcursul celor două reprize, diferenţa de la 1-0 în prima la 0-3 în cea secundă făcând-o mai degrabă jocul adversarilor.

Aş mai adăuga doar că amărăciunea oricărui eşec al lui Dinamo sau al Stelei în competiţiile internaţionale îmi este atenuată până spre anihilare de vederea feţelor cătrănite ale unui Cristi Borcea, respectiv Gigi Becali, la fel cum, pe de altă parte şi bucuria succeselor îmi este întunecată, dacă nu sugrumată de-a dreptul, de veselia deşănţată a aceloraşi.

Putere, femei şi maşini străine

Aşadar, inamicul public numărul unu al tuturor românilor săraci lipiţi-gliei strămoşeşti în frunte cu Traian Băsescu, Dinu Patriciu, şi-a vândut trei sferturi din sufletul Rompetrol diavolului kazah – un fel de Kazpetrol, dar mai de stat – obţinând nici mai mult nici mai puţin decât fix o căruţă de bani. Adică o sumă de-aia pe care nimeni nu prea ştie s-o scrie în cifre şi cu care se exprimă îndeobşte nu atât nivelul investiţiilor României într-o autostradă, de pildă, cât cel al datoriilor externe ale ţărilor din lumea a treia. Asta ar fi una la mână.

Pe a doua am aflat-o aseară de la angajaţii unui alt mogul şi oligarh la modă, Robert Turcescu şi Corina Drăgostescu, care ne-au explicat ce vrea Patriciu de la viaţă: PUTERE. De asemenea, şi-ar mai dori şi PUTERE. Şi ca şi cum asta nu i-ar fi de-ajuns, se dă peste cap pentru a mai obţine în plus şi PUTERE.

Deşi fiecare din cei doi jurnalişti a repetat chestia asta de cel puţin cinci ori şi chiar dacă pe undeva e firesc să-ţi imaginezi că orice om putred de bogat se visează atotputernic, nu imi este foarte clar pe ce elemente concrete se bazau în afirmaţiile lor. Din fotoliul meu de telespectator, mie mi se pare că proaspătul posesor al unei felii de pepene pe care a dat un măr întreg a ales o cale destul de ocolită pentru a-şi atinge obiectivul, câtă vreme nu-l văd nici în fruntea unui partid politic, fie el şi cu doar 1% prin sondajele de opinie şi nici aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta pe stadioane, ori anunţând cu surle şi trâmbiţe câte biserici mai are de gând să ctitorească până la următoarele alegeri.

Iată de ce eu am ajuns în forurile mele lăuntrice la o concluzie diferită (dar la fel de bine “argumentată”) şi anume că de fapt toate eforturile depuse de Dinu Patriciu au cu totul şi cu totul alt ţel: acela de a obţine cât mai multe FEMEI. Ori, poate (o să mai reflectez la acest aspect) MAŞINI STRĂINE. Cel puţin eu unul asta mi-aş dori dacă aş avea buzunarele lui.

Ganea într-o acţiune caracteristică pe partea dreaptă...

După episodul de aseară de la meciul Poli – Rapid, când “timişoreanul” Ionel Ganea a încercat să-l asasinezeze prin ştrangulare pe unul dintre asistenţi, mulţumindu-se în cele din urmă doar să-i înfigă câţiva pumni la ficat şi coaste, vestea cea bună s-ar putea să vină pentru agenţii de ordine, cărora, spre deosebire de omologii lor britanici, li se va îngădui de acum înainte să stea la derbiurile mioritice cu faţa către teren, pentru a preîntâmpina vărsările de sânge cauzate chiar de jucători. Cert este că ieri, în afară de coechipierii mai vânjoşi ai agresorului, nimeni nu s-a grăbit să sară întru salvarea vieţii bietului tuşier, nici măcar arbitrul de centru care a preferat să o şteargă... englezeşte de la faţa locului de îndată ce lucrurile au început să se împută, într-o demonstraţie de triumf al instinctului de conservare asupra vitejiei.

Şi pentru că am amintit despre metodele de luptă împotriva huliganismului folosite cu succes în patria fotbalului, mă gândesc ce bine i-ar sta recidivistului Ganea o suspendare pe viaţă din activitatea sportivă şi interdicţia de a mai intra pe un stadion, dublată de obligativitatea ca pe durata meciurilor să semneze condica de prezenţă la o secţie de poliţie. Başca un dosar penal pentru agresiune.

Speranţe... false

Ieri a început Festivalul Mamaia 2007. TVR 1 a transmis primele părţi ale celor două secţiuni din concurs – cea de interpretare şi cea de creaţie – urmate de recitalul câtorva consacraţi, în frunte cu Mihai Trăistariu. Şi a făcut-o absolut mizerabil, trebuie să adaug, cu nenumărate “îngheţări” ale imaginii pe parcursul întregii emisii, deşi ai fi zis că de-a lungul celor aproape patru ore, întrerupte şi de câteva pauze publicitare, ar fi avut destul timp să remedieze problemele. Mai mult decât atât, organizatorii n-au reuşit să le evite nici pe acelea legate de sunetul de la faţa locului, dovadă “sabotarea” unuia dintre concurenţi, căruia nu i-a funcţionat, minute bune, microfonul, situaţie repetată în partea de recital, când promiţătorul duet al Paulei Seling cu Mihai Trăistariu a fost interpretat la un singur microfon, celălalt refuzând cu îndârjire să dea vreun semn de viaţă, la fel cum, cu tot atâta îndârjire băieţii de mingi de pe margini au refuzat să sară cu un altul, de rezervă, eventual în stare de funcţionare, dacă o fi existat aşa ceva.

La rândul lor, concurenţii s-au prezentat lamentabil, atât cei de la interpretare, cât şi cei din secţiunea de creaţie, cu Nico şi Proconsul cu tot, de parcă am fi asistat la un concurs de cine falsează mai tare, caz în care juriul s-ar fi aflat cu adevărat în mare dificultate, întrecerea fiind deosebit de strânsă! Se poate ca de vină să fi fost şi sonorizarea, competitorii lăsând impresia că nu se aud pe scenă, însă au existat totuşi două excepţii care contrazic această ipoteză: Nicolae Stoica, de la interpretare (culmea, cel cu microfonul iniţial defect) şi mai ales trupa moldovenească “Edict”, la creaţie, care sper din suflet să nu fie ocoliţi de premii.

În altă ordine de idei, ce mi se pare de neînţeles la orice concurs de acest gen este faptul că participanţilor de la secţiunea de interpretare li se permite să se prezinte cu cântece în primă audiţie, de cele mai multe ori compuse de ei înşişi. În aceste condiţii, adesea e greu de spus dacă respectivul cântă el foarte prost, ori o face excelent însă linia melodică e cea... originală. Părerea mea e că ar trebui să existe o regulă conform căreia să fie obligaţi să interpreteze numai piese consacrate, fiindcă dacă membrii juriului or fi mari specialişti, putând emite o părere avizată în orice condiţii, publicul, căruia până la urmă i se adresează orice festival, nu e, şi are nevoie de un punct de reper pentru a putea face o comparaţie.

Până una-alta... petrecerea continuă.



UPDATE: Din punct de vedere tehnic, a doua zi a festivalului a ieşit cu mult mai bine. Concurenţii, în schimb, au fost la fel de slabi, inclusiv trupa “Edict” a cărei prestaţie la secţiunea interpretare s-a situat cu mult sub cea de la creaţie.

Copilării

Oricine ar reuşi să urmărească (de)zbaterile de pe scena politică autohtonă cu suficientă detaşare ar avea în multe momente parte de un spectacol mai amuzant decât majoritatea emisiunilor de divertisment. Şi nu mă refer acum la imaginile difuzate ieri de televiziuni, cu Emil Boc în rolul vieţii sale, acela de paiaţă îmbujorată, prevăzută cu pălăriuţă şi întoarsă cu cheiţa pentru a dirija o fanfară care falsa din toate orificiile. Nu.

Pe mine, de pildă, mă distrează teribil atitudinea infantilă a PD în privinţa euroalegerilor şi a moţiunii de cenzură anunţată de PSD. În primul caz, pediştii n-au reuşit cu niciun chip să treacă peste pârţagul provocat de amânarea datei scrutinului. Ca nişte preşcolari bosumflaţi că mămica şi tăticul nu le-au cumpărat la timp ursuleţul mult visat, nu mai vor acum să ştie de nimic. Îl auzeam pe domnul Berceanu ţinând-o gaia-maţu’ că nu mai are nicio importanţă când – şi aproape că nici măcar DACĂ – se vor mai ţine, odată ce n-au avut loc la 13 mai. 13 mai, 13 mai, 13 maaahahaiiiii!!!

Cât priveşte moţiunea, argumentul principal pentru care democraţii o vor vota este acela că răutăcioşii de liberali le-au luat acum câteva luni lopăţica, găletuşa, dar mai ales pâinea şi cuţitul, scoţându-i de la guvernare, aşa că a venit momentul răzbunării. Să vadă şi ei cum e, na!

Însă culmea umorului involuntar au atins-o zilele trecute liderii PLD. Lipsiţi de orice simţ al ridicolului, câţiva dintre ei, parcă vorbiţi, au apărut public să ne explice cum partidele “autentic de dreapta”, PD şi PLD, se bucură de un sprijin popular de mare excepţie, conform sondajelor de opinie, ajungând să strângă împreună jumătate din sufragii. Impresionant! Şi – culmea – aproape adevărat. Cu micul amendament – absolut nesemnificativ pentru domniile lor ­– că PLD nu contribuie la această imagine idilică decât cu 2, 3 sau cel mult 4%, conform aceloraşi sondaje. Exact ca în bancul cu şoricelul şi cu elefantul care erau prieteni la cataramă, iar după ce au scăpat nevătămaţi dintr-o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu o haită de tigri dezlănţuiţi cel dintâi remarca plin de mândrie: “bă ce le-am făcut!”.

Nea Gigi Mântuitorul... ratingului

Fără stranieri în lotul de consilieri politici, aşa cum se obişnuieşte pe la case ceva mai mari decât “Palatul Becali”, bazându-se însă pe aportul lui Dan Pavel, care totuşi, practicând o limbă română cu toate acordurile gramaticale la locurile lor şi în plus niscai neologisme, se cheamă că pentru el tot o limbă străină foloseşte, marele nea Gigi face şi el ce poate să ţină capul de afiş al mass-media, îngrijorat că nu-l mai zărise cam de multişor poporul stelist şi votant pe la emisiunea lui Robert Turcescu. Că deh, ochii care nu se văd la televizor se uită, şi îi văd zi de zi pe contracandidaţii la preşedinţie implicaţi în rezolvarea problemelor grave ale neamului rămas deocamdată nemântuit.

Ca să nu se lase mai prejos, mahărul din Ghencea şi-a găsit şi el o îndeletnicire de larg interes naţional, răpunerea naşului-balaur Hagi, care a comis imprudenţa să dea iama prin copiii de suflet ai finului, în frunte cu Rădoi, Dică, Lovin sau Goian, şi să le arunce leşurile alandala pe teren, spre bucuria adversarului pofticios şi el la primele fabuloase din Liga Campionilor. Partea proastă pentru Becali e că un consum (nervos) excesiv de “rege” ar putea să-i dăuneze grav popularităţii, taman acum când se apropie măcar elecţiunile pentru Parlamentul European, dacă nu şi mai mult.

Aseară, la Realitatea TV, războinicul luminii rampei a fost cel pe care îl ştim cu toţii: zglobiu, înţelept şi curat la suflet, ca un copil mic. Singurul luat prin surprindere de prestaţia sa a fost domnul Turcescu, care am impresia că l-a confundat puţin cu Gabriel Liiceanu. Obişnuit mai degrabă să-l dea drept exemplu negativ – elocvent pentru decăderea clasei politice autohtone – în emisiunile cu tentă filosofică la care mai participă din când în când, domnia sa nu a gustat deloc felul nonşalant în care bătea câmpii şi umărul propriu, adresându-i-se şi la per tu, invitatul. Rating, rating, dar nici chiar aşa!


P.S. Bazându-se pe anumite date din sondajele de opinie, domnul ministru Nicolăescu – pe care personal îl socotesc cel puţin la fel de potrivit în fruntea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor ca şi în actuala funcţie – ar putea face o estimare destul de exactă a românilor peste 18 ani care necesită reparaţii capitale şi cât mai urgente la mansardele proprietate (strict) personală.

Sindicatele politizează învăţământul

Săptămâna trecută a mai izbucnit un scandal: reprezentanţii PD au acuzat Guvernul că alocă banii pentru repararea şcolilor din ţară pe criterii politice, favorizând localităţile conduse de primari liberali.

Cunoscând tradiţia ultimilor 18 ani, sunt înclinat să cred că măcar un sâmbure de adevăr tot există în spusele pediştilor. Ce mi se pare însă nefiresc este amestecul sindicatelor în toată această poveste. L-am văzut, de pildă, pe liderul nu ştiu cărei federaţii din învăţământ, domnul Croitoru, tunând şi fulgerând împotriva ministrului Adomniţei, care ar politiza şcoala românească, discriminând copiii în funcţie de interesele de partid.

După mintea mea, sindicaliştii ar avea tot dreptul să se vaite mai degrabă de insuficienţa fondurilor decât de felul în care sunt ele repartizate. În cazul de faţă, autorităţile centrale au găsit bani pentru vreo 2300 de şcoli. Multe? Puţine? Habar n-am. Probabil puţine. Admiţând că, aşa, ca din întâmplare, toate aceste clădiri s-ar afla în comune şi oraşe controlate de liberali, pot înţelege nemulţumirile politicienilor reprezentând alte partide, dar nu şi pe ale domnului Croitoru. Ce grijă are domnia sa dacă în loc să se consolideze o şcoală care stă să cadă pe elevi, dintr-o localitate cu primar PD sau PSD, se consolidează una care stă să cadă pe elevi, dar dintr-o localitate cu primar PNL?! Datoria lui e să facă într-adevăr scandal, dar numai pentru a se aloca bani ŞI pentru cealaltă.

Necazul e că sindicatele politizează această problemă cel puţin tot atât cât o fac şi politicienii. Lucru infinit mai grav.

Cu stângu-n stânga

Oamenii politici, analiştii şi chibiţii de rând (ca mine, par egzamplu) continuă să-şi bată capul cu decizia social-democraţilor de a introduce o moţiune de cenzură, încercând să-i găsească scopurile mai mult sau mai puţin ascunse. Poate ar trebui să se instituie şi un premiu!

Cea mai la îndemână explicaţie ar fi şi cea mai banală, anume că pesediştii s-au săturat pur şi simplu să rămână în opoziţie şi să vadă cum nici măcar scorurile din sondajele de opinie nu li se ameliorează pe cât şi-ar dori. Imaginându-şi probabil, cu naivitate, că vor reuşi să-l determine, într-un fel sau altul, pe Traian Băsescu să accepte un social-democrat în fruntea guvernului rezultat după eventuala debarcare a lui Tăriceanu, aceştia mizează pe faptul că prin măsuri pe placul populaţiei, precum introducerea votului uninominal, mărirea pensiilor (chiar una mai spectaculoasă decât cea preconizată, după cum sugera deja Victor Ponta zilelele trecute) etc., finalizate sub o guvernare proprie, vor reuşi să-şi netezească drumul spre câştigarea alegerilor viitoare. Ideea nu este tocmai absurdă dacă ne gândim la precedentul din 2004 când, cum-necum, după patru ani petrecuţi în fruntea bucatelor, PSD a abţinut un scor mai bun decât în 2000!

Lucrurile se schimbă însă radical dacă se ajunge la anticipate. După părerea mea, în mod paradoxal, principalul lor beneficiar ar fi... PNL. Cum Guvernul Tăriceanu n-ar putea fi demis decât în urma unei coalizări în Parlament între PD şi PSD, liberalii ar profita atât de un “bonus de victimă”, asemenea lui Traian Băsescu la referendum, cât şi de nemulţumirea multora dintre simpatizanţii de circumstanţă ai democraţilor, care fără îndoială vor fi dezamăgiţi de trădarea favoriţilor şi vor înţelege că între PNL şi PSD nu a existat niciodată o adevărată colaborare.

În aceste condiţii, alegerile anticipate nu ar putea aduce decât cel mult o uşoară diminuare a procentelor înregistrate acum de PD în sondaje, insuficientă pentru ca social-democraţii să (re)devină partidul cu cea mai mare pondere în viitorul Parlament. Mai mult, chiar dacă s-ar întâmpla altminteri, vom avea o situaţie aproape identică celei din 2004! Fiind însă vorba despre un mandat întreg de patru ani, nu e exclusă varianta ca PNL, pentru a nu rămâne atâta vreme pe tuşă, să vină în întâmpinarea propunerii preşedintelui de acum câteva luni, când acesta practic propunea un nou guvern al Alianţei DA, cu condiţia ca din el să nu mai facă parte Călin Popescu-Tăriceanu. Or, dacă alegerile anticipate vor marca o foarte previzibilă inversare a raportului de forţe dintre liberali şi democraţi – cu PD principal partid în Parlament, sau foarte aproape de PSD, dar oricum, graţie intervenţiei lui Băsescu, furnizor al viitorului premier – peneliştii nici nu ar mai avea de ce să fie necăjiţi că nu mai sunt vioara întâi, mulţumindu-se doar cu o prezenţă proporţională într-un guvern în care Tăriceanu chiar nu ar avea de ce să-şi dorească să devină un ministru de rând.

În concluzie, privită din această perspectivă, mişcarea social-democraţilor aduce mai degrabă cu un harachiri politic. Să fie primit!

Ghinion cu premeditare

Nu sunt un pasionat al jocurilor de noroc, gen Loto 6/49. Sunt chiar mai puţin decât un pasionat, fiindcă la drept vorbind nu mă preocupă chiar deloc. Am înţeles însă că de câteva săptămâni bune marele premiu se tot reportează, astfel încât la tragerea de duminică se aşteaptă un câştig record de peste 8 milioane de euro! Devine interesant.

Iată însă că, după ce săptămâna trecută cele şase numere (ne)norocoase au fost atât de bizar grupate că parcă fuseseră puse cu mâna, tot mai multă lume a început să suspecteze că uneori... chiar sunt puse cu mâna. Cum ar veni adică, oficialii de la Loteria Română, ştiind exact ce variante s-au jucat, falsifică extragerea, cu scopul de a îmbogăţi compania şi a mări artificial potul pentru a atrage tot mai mulţi amatori care altfel nu s-ar obosi să facă un drum până la agenţii. Am văzut chiar oameni serioşi sugerând să se revină la arhaicul mod de extragere – acela cu o tanti drăguţă, toată un rânjet profesional, învârtind la manivelă o mare colivie rotundă care se spârcuieşte din când în când biluţe – chipurile mai greu de trucat.

Acum, dacă informaţiile din presă sunt corecte şi înţelese de mine tot aşa (că la matematică sunt bâtă) ar exista vreo 14 milioane de variante posibile, în timp ce, de pildă, duminica trecută, tot puhoiul de jucători n-a izbutit să parieze, cu totul şi cu totul, decât ceva peste 4 milioane. În aceste condiţii, stau şi mă întreb, cât de nătăfleţi ar trebui să fie cei de la Loterie, încât – dacă şi-ar propune într-adevăr să trişeze – să aleagă taman o combinaţie cu ochi şi cu sprâncene?! Ar pune şi ei nişte numere ceva mai răsfirate, nu?

De aceea vin şi zic: insistaţi, fraţilor, ghinionul poate fi răpus!

Ce urmează?

După scepticismul accentuat din primele momente, încet-încet tot mai mulţi politicieni şi analişti încep să trateze subiectul presupusei moţiuni de cenzură a PSD ca şi cum ar fi “pe bune”. Măcar şi pentru acest lucru, cel mai important obiectiv al social-democraţilor, acela de a provoca o amplă dezbatere avându-i drept eroi principali – şi încă în rolul de opozanţi agresivi ai Guvernului Tăriceanu! – a fost îndeplinit cu vârf şi îndesat. Până vom vedea însă care va fi deznodământul, încerc să-mi imaginez următoarele mişcări ale celorlalţi actori politici.

Deocamdată, liberalii au făcut deja o palidă tentativă de contralovitură, ameninţând prin vocea ministrului Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, că o cădere de guvern în acest moment ar putea avea efecte negative asupra aplicării noii Legi a pensiilor. Adevăratul as din mânecă ar putea fi însă scos de premierul Tăriceanu prin fixarea datei alegerilor pentru Parlamentul European mult mai curând decât se aştepta, prin octombrie, consecinţa fiind intrarea în campanie electorală chiar înainte ca PSD să apuce să depună moţiunea.

Pe de altă parte, Traian Băsescu aşteaptă încă la cotitură cu referendumul pe tema votului uninominal. Dacă multă lume suspecta că va avea grijă să-l suprapună euroalegerilor, pentru a putea sufla nestingherit în pânzele corabiei democrate, are acum ocazia să-l stabilească în acelaşi timp cu eventualele alegeri anticipate, unele cu o miză infinit mai mare şi, desigur, tot în beneficiul PD. Asta cu atât mai mult cu cât aparenta grabă a social-democraţilor de a declanşa anticipatele poate fi interpretată, măcar ca temă de campanie, drept o încercare a acestora de a se eschiva de la un scrutin organizat în sistem uninominal, care nu mai are când să fie implementat.

Nu e mai puţin adevărat că liderii PSD ar putea specula, la rândul lor, obsesia lui Traian Băsescu pentru uninominal, “obligându-l” să desemneze un premier social-democrat, tocmai pentru a nu se ajunge la anticipate cu preţul amânării schimbării sistemului de vot până la următoarea legislatură. Pe scurt: e posibil orice!

Capcană pentru elefant

Trecând peste imaginea de un penibil desăvârşit a politicienilor care după anunţul lui Mircea Geoană că PSD intenţionează să depună o moţiune de cenzură împotriva Guvernului Tăriceanu II s-au repezit să declare că o vor susţine cu mare entuziasm pentru a face uitat cât mai curând “cel mai slab Executiv din ultimii 17 ani”, “o ruşine naţională” etc., deşi cu numai o lună şi jumătate în urmă îşi rupeau hainele bulucindu-se pe uşile Parlamentului pentru a nu vota precedenta moţiune de teama eventualelor alegeri anticipate, mişcarea social-democraţilor mi se pare destul de bizară, chiar şi judecând prin prisma interesului lor electoral. Asta presupunând că, în ciuda convingerii mele intime, vor merge cu ea până la capăt.

S-a spus de nenumărate ori că, în actualul context politic, cu Traian Băsescu mare, tare şi adversar neîmpăcat al pesediştilor, aceştia nu pot spera să acceadă la guvernare, având aşadar de “optat” între a rămâne în opoziţie faţă de un nou guvern, cel mai probabil condus de un pedist sau peledist, care fără îndoială că-i va prigoni mult mai rău decât cel actual, liberalo-udemerist, sau a merge glonţ către alegerile anticipate. Or, dacă e să dăm crezare diverselor surse, decizia de ieri s-a bazat printre altele pe un sondaj de opinie în care, chipurile, PSD ar fi urcat în intenţiile de vot până la genunchiul broaştei, respectiv 24-25%, în timp ce PD ar fi coborât la 35%, iar PNL la un dramatic 10%. Cum ar veni, “trendul” le e favorabil, cu o creştere, totuşi, de cel puţin 6-7 procente faţă de alte sondaje, obţinută însă, din motive care ar putea face obiectul unei analize mai complexe... în actuala stare de lucruri. Logic ar fi fost deci ca social-democraţii să prefere un statu quo pentru cel puţin alte câteva luni, până la alegerile la termen sau la nişte anticipate mai puţin anticipate, prin primăvara viitoare, mizând în continuare pe erodarea liberalilor, pe dezumflarea PD-ului şi pe propria evoluţie pozitivă, obţinută în urma jocului de-a opoziţia la putere practicat în ultimul timp.

Asta numai dacă nu cumva toată această poveste s-a urmărit a fi o capcană pentru PD, în speranţa că sprijinindu-i să revină la putere, şi cu ajutorul mâinii lungi a preşedintelui, exact în ipostaza în care se află acum liberalii, cu un guvern ultraminoritar şi deci ultraşantajabil, îi vor împinge şi pe ei spre o prăbuşire mai consistentă şi mai rapidă. Având însă în vedere că pediştii nu s-au prea grăbit să sară în sus de bucurie la auzul declaraţiei lui Mircea Geoană, îmi vine a crede că au cam mirosit pericolul. Voi reveni.

Un fel de fabulă

În ciuda zaverei stârnite de lupul tânăr Victor Ponta care, aţâţat de mirosul proaspăt de minister al Justiţiei urlă înnebunit pe la toate televiziunile, nimeni nu mai pare să creadă cu adevărat că un câine bătrân şi cu dinţii tociţi ca PSD poate să şi muşte cu o moţiune de cenzură, deşi tot la două săptămâni o dată latră jalnic, a pagubă, la un guvern care se ţine încă tare (lacom) pe şi de scaun şi nu-i aruncă nicio ciozvârtă din friptura puterii, chiar cu riscul de a-i rămâne în gât vreun oscior.

Păcăliţi de vulpea liberală, care a ajuns şi la strugurii electorali dulci ai pensiilor mărite cocoţată tot pe umerii lor, posacii urşi social-democraţi s-au reunit în bârlogul de la Bran să caute un costum de baubau mai de Doamne-ajută, câtă vreme cel cu moţiunea, decolorat şi rupt pe la cusături de atâta purtat aiurea, prin casă, pe la balurile mascate cu circuit închis, îi sperie mai degrabă pe ei înşişi ori de câte ori se văd în oglinda sondajelor de opinie.

Nu m-ar mira ca în cele din urmă soluţia să fie aceea a strângerii de semnături pentru o moţiune de cenzură pe care eventual să o şi depună la începutul viitoarei sesiuni parlamentare, însă pe care să aibă grijă să o saboteze subtil tot ei prin ciuntirea cvorumului în momentul votării, după modelul experimentat cu succes la cea a democraţilor, din iunie. Ori să o formuleze de aşa natură – acuzând, de exemplu, refacerea tacită, în culise, a Alianţei – încât să-i pună într-o situaţie imposibilă pe aceiaşi democraţi. Asta ca să nu mai spun că votul final e secret!

Oricum, până se va prinde tot poporul de scamatorie, iluzia creată va fi aceea a unui adevărat partid de opoziţie. Mai greu le va fi să explice de ce ar dori să dea jos un guvern care abia îşi suflecă mânecile pentru a pune în aplicare noua Lege a pensiilor!

Socoteli nesocotite

Din când în când apare prin presă câte un articol din care aflăm cam ce pondere are în coşul nostru zilnic întreţinerea unui parlamentar. Sumele sunt, desigur, revoltător de astronomice, că altfel nu s-ar scrie.

În urmă cu vreo săptămână însă, a apărut un calcul care mi s-a părut destul de bizar. Reieşea astfel că un deputat originar din Bucureşti, desemnat de conducerea unui partid să reprezinte, de pildă, circumscripţia Vaslui, ar fi mai costisitor decât un vasluian get-beget. Demonstraţia părea logică şi de bun-simţ, argumentată cu facturi de cazare, transport etc., numai că la o analiză mai atentă... nu era.

După cum ştiu eu că funcţionează lucrurile, senatorii şi deputaţii îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii în Bucureşti şi numai la sfârşit de săptămână au obligaţia de a se duce în circumscripţii. Aşadar, ne place sau nu, ceva cheltuieli de transport îi sunt alocate oricărui ales, indiferent de unde este originar, dat fiind faptul că, în exemplul nostru, distanţa Bucureşti-Vaslui este, de principiu, egală cu distanţa Vaslui-Bucureşti şi nici nu are importanţă la care capăt se află reşedinţa de bază a călătorului.

Pe de altă parte, în privinţa cazării, ciudat lucru, dar mai ieftin pentru contribuabil iese cel care stă la el acasă în Bucureşti, mai întâi pentru că aici şade cam patru-cinci zile pe săptămână, faţă de numai două-trei în teritoriu, iar la o adică şi camera la hotel s-ar putea să fie mai scumpă în Capitală decât în provincie!

P.S. Precizez că nu sunt nici pe departe partizanul ideii ca listele de candidaţi pentru funcţiile de senatori şi deputaţi să fie stabilite “de la centru” de către partide.

Limba noastră cea străină

Recentele declaraţii ale lui Traian Băsescu despre învăţarea limbii române ca limbă străină în judeţele cu populaţie predominant maghiară au repus pe tapet şi o altă problemă care în urmă cu câţiva ani a dat naştere la îndelungi controverse, cea legată de studierea istoriei şi a geografiei României în limba maternă.

Spre deosebire de părerea cvasiunanimă, personal nu văd absolut niciun inconvenient în faptul că un elev de altă etnie decât cea română ar învăţa geografia sau istoria naţională în propria limbă. Dimpotrivă. În fond, cel mai important lucru este să şi le însuşească temeinic. Mi se pare complet absurd ca, din dorinţa de a respecta un principiu discutabil, să constatăm în cele din urmă că ungurii de prin Covasna, Harghita sau Mureş nu doar că nu stăpânesc mai bine limba oficială, dar, dat fiind “calvarul” la care au fost supuşi obligându-i să studieze în română, mai au şi lacune catastrofale în cele două materii.

Ca să fac şi eu puţin pe naţionalistul, ce contează dacă un elev maghiar află că strămoşii românilor locuiesc pe meleagurile astea dintotdeauna, iar ai ungurilor doar de vreo mie de ani, dintr-un manual redactat în propria-i limbă? Bine că află. La urma urmelor, orice român, oricât de verde, poate învăţa perfect istoria Imperiului Roman fără să cunoască latina, a Franţei fără să ştie boabă de franceză şi aşa mai departe. Aşa cum poate învăţa şi geografia SUA – culmea, tot în română! – păstrând denumirile oraşelor în original.

Revenind acum la declaraţiile preşedintelui, eu îi pot da chiar dreptate, cu un amendament: exigenţă maximă din partea profesorilor de limba româna! Indiferent cum este ea predată, ca limbă străină sau nu, românilor, maghiarilor sau rromilor, ar trebui ca un elev pur şi simplu să nu poată trece clasa până când nu dovedeşte că şi-a însuşit-o la perfecţie. Atâta tot.

O calificare jalnică

Steaua s-a calificat aseară în turul trei preliminar al Ligii Campionilor, eliminând o echipă cu al cărei nume nu m-am obosit să-mi încarc memoria de vreme ce oricum urma să-l uit cât de curând şi probabil să nu-l mai aud vreodată. Un fel de Unirea Urziceni de pe la noi, ajunsă printr-un accident al istoriei sportive campioana... Poloniei.

Eu unul, ori de câte ori aud din gura antrenorului unei echipe care urmează să evolueze pe teren propriu că îşi propune să joace defensiv pentru a apăra rezultatul obţinut în tur, instinctiv încep să simpatizez cu adversarul. În plus, nu pot agrea o echipă care câştigă marcând dintr-un şut care nici nu trebuia să fie pe spaţiul porţii, în timp ce adversarului i se refuză, de pildă, (cel puţin) un penalty, după un fault atât de limpede şi dur încât cel agresat necesită îndelungi îngrijiri medicale!

Se prea poate ca Steaua să fi evoluat “perfect din punct de vedere tactic”, după cum ar spune Cornel Dinu, făcându-ne şi câteva scheme ajutătoare la tablă, dar mie mi s-a părut că a jucat pur şi simplu prost. Judecând după ce am văzut aseară (chiar dacă, e drept, “niciun meci nu seamănă cu altul”) steliştii au acum din nou o mare şansă de a se face de tot râsul prin Liga Campionilor, unde vor avea de înfruntat formaţii adevărate!

De-aia uneori mă întreb şi eu, aşa, ca omul prost cunoscător de fotbal, dacă n-ar fi mai bine ca suferinţa (în special a suporterilor) să fie curmată din rădăcina primelor tururi.

Iarna nu-i ca vara, nici Videanu ca Băsescu

Din miniseria “Băsescu între gunoaie”, difuzată la sfârşitul săptămânii trecute de toate televiziunile de ştiri, unde protagonistul, intrepretând partitura în care se consacrase odinioară Ceauşescu, dădea indicaţii preţioase despre felul cum trebuie să acţioneze fiecare camion, excavator şi muncitor cu lopata, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut un personaj oarecum secundar, apărut într-un rol episodic şi numai sub forma sa vocală, primarul general Videanu. Nu acela “care face”, cum stă scris pe propriul site, ci acela care doar promite. Scos din pepeni de un ziarist care, în context, îl considera responsabil de schimbarea reliefului de la marginea Bucureştiului prin faptul că a îngăduit apariţia unui nou lanţ muntos, domnia sa a intervenit în emisiune şi, ţinându-se de nas, a împins scârbit, cu vârful pantofului din piele de crocodil, gunoiul sub preşurile primarilor de sector.

Trecând peste faptul că suta aia de mii de leuroi amărâtă, cât se pare că a costat toată operaţiunea, domnul Videanu ar fi găsit-o prin buzunarele vreunui sacou mai vechi, uitat în şifonier de pe vremea când era şi pe faţă ditamai omul de afaceri, mă întreb numai dacă, presupunând că la un moment dat s-ar pomeni cu un morman de moloz la uşa reşedinţei proprii, ar pune mâna pe telefon şi, în loc să bage o pilă la domnul Negoiţă, ori direct la societăţile de salubritate, l-ar invita ca din întâmplare la un şpriţ pe domnul Băsescu, în speranţa că preşedintele se va autosesiza şi îi va trimite cu împrumut gaşca sa de prieteni cu firme de construcţii. Mă rog, asta admiţând că – fiind vorba despre confortul personal şi nu al bucureştenilor care într-un moment electoral de rătăcire l-au votat – ar face totuşi ceva.

Din paradoxurile (ne)gândirii politice

Dacă până acum şi aşa doar puţini muritori de rând înţelegeau vorbele pline de tâlc şi înţelepciune ale acestui adevărat filosof al finanţelor care e Sebastian Vlădescu, de la o vreme gândirea domniei sale a atins asemenea culmi de rafinament, încât nu se mai înţelege nici măcar el pe sine însuşi. Încă nu s-a dumirit dacă ultimele-i declaraţii înseamnă că vrea sau nu să demisioneze. Propun ca premierul Tăriceanu să intervină în acestă nouă dilemă existenţială a pleziristului său subordonat şi să-i curme suferinţa simplu, demiţându-l.

Cu ocazia aflării în treabă a domnului Vlădescu, s-a readus în dezbatere problema pensiilor. Mulţi autori fără voie de enunţuri paradoxale continuă să îi acuze pe liberali, concomitent, de populism, şi pentru faptul că ar aplica metoda pământului pârjolit şi a fântânilor otrăvite, cu corolarul ei, din alt film, “după noi potopul”, lucrând de zor la îngreunarea moştenirii următorului guvern. Păi, din câte ştiam eu, o măsură populistă, prin definiţie, are rolul de a atrage simpatia populaţiei (de unde şi etimologia) cu scopul ca acela care o propune, dacă se află la putere, să şi rămână acolo. Altfel ce rost ar avea?

Până la urmă însă, toată acestă poveste poate fi o nesperată minge ridicată la fileu pentru penelişti (din păcate şi pentru social-democraţi!) în perspectiva viitoarelor alegeri generale. În campania electorală vor fi perfect îndreptăţiţi să ceară un vot pentru “continuitate”, ameninţându-i pe bieţii bătrânei că dacă la guvernare ar veni democraţii şi pelediştii praful s-ar alege de Legea pensiilor pe care au înfierat-o atâta ca fiind “nesustenabilă” după 2009. Cum ar veni, cine a promovat-o să o şi aplice până la capăt. Cinstit, nu?

Marele Circ din Formula 1

Ciudate deciziile date în acest weekend de oficialii cursei de Formula 1 de la Hungaroring de a-l retrograda pe Fernando Alonso cinci poziţii pe grila de start şi a nu acorda niciun punct echipei McLaren în clasamentul constructorilor. Nu-i mai puţin adevărat însă că şi ceea ce s-a întâmplat la boxe între Alonso şi coechipierul său, Lewis Hamilton, cu complicitatea, intenţionată au ba, a staffului tehnic, a fost încă şi mai aiurea.

Cu toate acestea, nu s-ar fi ajuns atât de departe dacă Hamilton – altminteri fără discuţii unul dintre cei mai talentaţi piloţi apăruţi în ultimii mulţi ani (şi, în paranteză fie spus, noul meu favorit) – nu ar fi turnat gaz pe foc, într-un mod care sper să nu-i devină caracteristic. Reacţia sa, care până la urmă a adus prejudicii întregii echipe, a fost exagerată, iar victoria obţinută în aceste condiţii ar trebui să-i lase un uşor gust amărui.

Ar fi trist ca, în urma episodului de sâmbătă, mai-marii de la McLaren, văzând unde poate duce o rivalitate cu tendinţe “fratricide”, să fie tentaţi să-şi schimbe politica – de un fairplay tipic britanic – aceea de a nu face o departajare între piloţi, indiferent de situaţia lor în competiţie. Eu unul m-am săturat până peste cap de vremurile în care Michael Schumacher, după ce că oricum era cu trei clase peste un Irvine sau Barrichello, mai primea şi câte două mâini de ajutor din partea fiecărui membru al teamului ferrarist, în detrimentul nefericitului coechipier.

Despre mort (aproape) numai de bine

Fără să se străduiască din cale-afară, fiind pur şi simplu ei înşişi, românii – de la mic habotnic săritor de garduri la mare Preşedinte-fariseu – au izbutit să transforme până şi funeraliile Patriarhului Teoctist într-un megaspectacol de clopot şi lumânări, cu transmisiuni live întrerupte de pauze publicitare cu tot.

Mărturisesc că n-am fost un fan al Preafericitului. Nu ştiu cum o să dea, pe lumea cealaltă, la CV-ul Întâistătătorului BOR, un mandat de-a lungul căruia lăcaşurile de cult, când nu erau de-a dreptul rase din temelii, se doseau prin spatele blocurilor comuniste, iar mulţi dintre slujitorii Bisericii slujeau part-time şi Securitatea, dar pe lumea asta, din punctul meu de vedere, dă rău. Se pare însă că nu şi din al lui Traian Băsescu, care la aflarea veştii că Patriarhul s-a săvârşit din viaţă fulgerător şi la o vârstă matusalemică fragedă s-a grăbit să-l decoreze cu cea mai înaltă distincţie a ţării, “Steaua României” în grad de Colan, pesemne ca o recunoaştere a meritelor deosebite din ultimele sale clipe (altfel i-ar fi conferit-o mai din timp!), când a pierit eroic pe un pat de spital, în luptă cu hidra sistemului sanitar (ne)reformat al domnului Nicolăescu. În treacăt fie spus, mă întreb dacă nu cumva, prin vreo debara de la Palatul Cotroceni nu există un teanc de asemenea decrete în alb care aşteaptă momentul prielnic al trecerii în nefiinţă şi al altor personalităţi marcante pentru a fi semnate.

Pe de altă parte, tot mai multe voci susţin că o contribuţie nemijlocită întru trecerea la cele veşnice a Preafericirii Sale ar fi avut şi echipa de medici de la Fundeni care – socotind că orice om ajuns la 92 de ani a scăpat de ce a fost mai greu în viaţă şi a devenit nemuritor – l-a operat ca pe-un bărbat în floarea vârstei. Prin urmare, poate că s-ar cuveni să fie şi ei recompensaţi, măcar cu câte o “Stea” mai mititică, acolo, în grad de Juvăţ.

Dar pentru că tot veni vorba: Dumnezeu să-l ierte!

Legenda consilierei perfecte

În contextul discuţiilor despre noii consilieri englezi ai lui Mircea Geoană şi cei o leacă mai vechi şi mai americani ai domnului Tăriceanu, nu se putea să nu vină din nou vorba şi despre “marea pierdere” suferită de Traian Băsescu odată cu plecarea Adrianei Săftoiu de la Palatul Cotroceni, idee pe care, ca să fiu sincer, n-am reuşit s-o înţeleg niciodată.

După cum văd eu lucrurile, Băsescu din epoca Săftoiu seamănă ca două picături de apă cu cel de acum. Dacă am înţeles bine, doamna cu pricina i-a stat de-a dreapta încă din vremuri imemoriale, adică de pe când actualul preşedinte era principalul artizan al destrămării coaliţiei de guvernământ dintre 1996 şi 2000, la fel cum, lucru cert, i-a fost alături în toată perioada în care a săpat cu osârdie la groapa Alianţei DA, acţiune încununată şi ea de succes. Multă lume a pus pe seama plecării eminenţei cenuşii numită Săftoiu inclusiv episodul cu “ţiganca împuţită”, uitând, de pildă, că şi mai înainte un alt ziarist fusese trecut în tagma “găozarilor”, iar o jurnalistă propusă ca obiect de studiu anatomic. Mai mult decât atât, am în minte cel puţin două momente – cazul “Vulpe-Potcoava” şi cel cu decretul de numire a lui Adrian Cioroianu în funcţia de ministru de Externe, semnat fix cu o zi înainte de (sau una după?) trimiterea plângerii Guvernului către Curtea Constituţională – în care ieşirea la rampă a doamnei Săftoiu, menită să aplaneze scandalul, i-a făcut pe gazetari încă şi mai suspicioşi.

Cât priveşte succesul de public (a se citi electorat) al lui Traian Băsescu, el rămâne la fel de consistent (în ciuda rezultatelor mai curând bizare ale ultimului sondaj Gallup), dovadă că şi referendumul a fost tranşat lejer de domnia sa chiar şi fără nepreţuitele sfaturi ale fostei consiliere.

Acum, din două una: ori preşedintele face de fapt ce-l taie capul, indiferent de cine i-ar fi sfetnicii, şi atunci plecarea cu pricina e pentru domnia sa pagubă-n ciuperci, aşa cum prezenţa doamnei Săftoiu nu avea niciun efect spectaculos, ori – dată fiind consecvenţa acţiunilor prezidenţiale – noii consilieri se ridică fără probleme la înălţimea dânsei.

Şi, la urma urmelor, ce s-ar fi putut întâmpla mai rău decât s-a întâmplat în cei doi ani şi jumătate de mandat dacă – Doamne fereşte! – Adriana Săftoiu n-ar fi vegheat asupra domnului preşedinte?!

Ţara lui Păcală

Absenţa din ţară a primarului general Adriean Videanu în plină caniculă a stârnit ceva vâlvă la vremea ei. Dacă unii i-au reproşat că nu s-a aflat la post, alţii l-au mustrat părinteşte, dimpotrivă, că s-a întors (cam de ochii lumii) în ziua când în Bucureşti s-a decretat cod roşu, socotind că, la urma urmelor, omul are tot dreptul să-şi ia concediu când pofteşte şi să stea liniştit pe meleaguri mai ferite de capriciile naturii.

Deşi nu sunt dintre aceia care susţin ideea că e de datoria unui primar să desfunde canalele la inundaţii, să sufle în ceafa cetăţenilor când le e prea cald sau să pună mâna pe târnăcop ca să schimbe bordurile oraşului, mă întreb dacă nu cumva, într-o ţară în care politicienii fac atâta caz de “legitimitatea” dată de votul direct, măcar cei aleşi astfel n-ar trebui să lase impresia că în momentele grele sunt alături de cei care i-au propulsat în funcţii.

Anul trecut, la inundaţii, domnul Videanu îi punea la punct pe cei care-l criticau că nu şi-a tras repede cizmele de cauciuc (în unele cazuri ­– că doar suntem conaţionalii lui Păcală – aceiaşi care-i iau acum apărarea!), explicându-le că ditamai primarul nu trebuie decât să coordoneze acţiunile din propriu-i birou. Corect. Acum însă ar fi interesant de ştiut cum a reuşit domnia sa să le coordoneze de pe vreun iaht aflat la mii de kilometri distanţă. Probabil că nici n-a făcut-o, mai ales că a recunoscut deschis că habar n-are ce fel de măsuri implică multicolorele coduri decretate de meteorologi. De-aia s-o fi şi întors, ca să afle, eventual de la doamna prefect Mantale, sau de la neobositul domn Murgeanu, care, în stahanovismul lor (după unii) s-au agitat întruna, cu sau fără folos.

Şi în fond, dacă prezenţa marilor şefi nu e necesară în situaţii de criză, ce nevoie mai e de ei în general?! Să rezolve treburile funcţionarii de rând! Ne costă şi mai puţin.