Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 25 ianuarie 2012

FANTOMA DE LA COTROCENI

Multora dintre cei care au urmărit aseară fantoma fostului preşedinte în funcţie vorbind cu glasul lui Ceauşescu despre cam aceleaşi pericole închipuite care ne pândeau şi-n urmă cu mai bine de două decenii li s-a părut că Traian Băsescu ar fi fost beat sau cel puţin mahmur. Mie în schimb mi s-a părut că avea doar atitudinea şi înfăţişarea unei bătrâne canalii bolnave de ură!

Sigur, delirul (că discurs nu poate fi numit!) în sine nici nu merită vreun (alt) comentariu. Trebuie observat doar că, în condiţiile în care oricum s-a abătut de la subiectul învestirii noului penibil ministru de Externe, bătând câmpii, Pacientul ar fi putut rosti măcar două vorbe cu sens despre Ziua Unirii.

Pe de altă parte, chiar nu m-ar mira dacă astăzi, la “intervenţia cu românii”, cu care efectiv ne-a ameninţat aseară, şi-ar anunţa, hodoronc-tronc, demisia. Scenariul ar fi aidoma celui din urmă cu două săptămâni, când, tot într-o apariţie intempestivă, după ce a lăudat virtuţile nemaiauzite ale noii Legi a Sănătăţii, a anunţat că o retrage, fiindcă, nu-i aşa?, în nemernicia noastră de popor atât de idiot încât l-am votat de două ori, n-o merităm. Aşa cum, fireşte, nu-l (mai) merităm nici pe el însuşi. Vorba cuiva din Piaţa Universităţii: “Adio şi drum lung!”.

marți, 24 ianuarie 2012

JOCURI MURDARE ŞI “DEMISII MORALE”

Nu că m-aş prăpădi de grija USL, şi cu atât mai puţin de a PSD, în ale cărui bune intenţii n-am crezut niciodată şi nici nu întrevăd cine ştie ce mari motive ca s-o fac prea curând, însă, de când cu demonstraţiile din Piaţa Universităţii, mi s-a părut că “unitatea de nezdruncinat” a opoziţiei s-a clătinat în cel puţin două rânduri, de data aceasta, spre marea şi – de ce să nu recunosc? – neplăcuta mea surpriză, principalii intriganţi fiind liberalii, care mai întâi s-au grăbit să profite de absenţa lui Victor Ponta din ţară pentru a le lua faţa aliaţilor cu mitingul de joia trecută, de la Arcul de Triumf (la care ulterior pesediştii n-au avut încotro şi s-au raliat, dar cam cu scrâşnete din dinţi), iar ieri, într-o manevră şi mai necurată, şi-au anunţat cu surle şi trâmbiţe demisiile din Parlament, sperând probabil că nici nu vor trebui să le pună în practică, fiindcă se vor opune – la drept vorbind, cu argumente destul de solide – pesediştii, pe care va cădea astfel măgăreaţa pentru eşecul celei mai spectaculoase mişcări politice din ultimele două decenii.

De altfel, povestea asta cu retragerea opoziţiei din Parlament tinde într-adevăr să se transforme într-un fiasco de proporţii şi cu consecinţe electorale catastrofale pentru USL. Firesc ar fi fost ca toate discuţiile pro şi contra, care se desfăşoară acum la televizor între pesedişti şi pesedişti, liberali şi liberali, liberali şi pesedişti, analişti şi analişti, să fi avut loc înainte de anunţ, şi mai degrabă în forurile interne ale Uniunii, abia ulterior, dacă s-ar fi luat o decizie în favoarea ei, să fie făcută publică şi pusă IMEDIAT în aplicare. Altfel, putem asista în continuare la scene penibile, cum a fost cea de aseară, de la Antena 3, când, întrebat de o moderatoare dacă personal îşi va da demisia, viteazul deputat PC Sergiu Andon a răspuns prompt şi fără să clipească: “Moral, da!”.

În condiţiile astea, nu-mi rămâne decât să sper că indivizii de teapa lui vor fi votaţi la următoarele alegeri tot “moral”, nicidecum cu ştampila pusă pe buletinul de vot.

luni, 23 ianuarie 2012

DUPĂ ZECE ZILE DE PROTESTE...

Din păcate, deşi nădăjduiam să fie exact pe dos, după zece zile de proteste în Piaţa Universităţii şi, pe ici pe colo, în restul ţării, părerea mea despre ele este tot mai puţin favorabilă, ca să nu spun de-a dreptul proastă. Deja mi se pare că manifestaţiile s-au transformat într-un soi de “exerciţiu democratic firesc” ce acţionează mai degrabă în favoarea regimului portocaliu, ai cărui reprezentanţi, după ce iniţial i-au catalogat pe cei din stradă în fel şi chip, de la o vreme au schimbat strategia şi numai că nu îşi exprimă solidaritatea cu ei, arătându-se care mai de care mai înţelegător faţă de necazurile lor.

Din punctul meu de vedere, principala problemă rămâne numărul mic de participanţi. Înainte de izbucnirea mişcărilor de protest, atât guvernanţii, cât şi adversarii lor îşi puteau imagina – unii cu groază, ceilalţi cu speranţă – că nemulţumirea românilor (oameni în general paşnici şi prea puţin dispuşi la gesturi spectaculoase) mocneşte pe undeva şi abia aşteaptă o scânteie pentru a se transforma într-o vâlvătaie nimicitoare. Ei bine, cum-necum scânteia a apărut, televiziunile şi opoziţia s-au grăbit să sufle în ea pentru a o înteţi, dar vâlvătaia întârzie să apară, dându-se în schimb… apă la moara pedeliştilor, care, cam pe bună dreptate, susţin că o demisie survenită în urma scandărilor a o mie de protestatari cu tot atâtea revendicări mărunte sau absurde (inclusiv cererea de reinstaurare a monarhiei, cu care în principiu sunt de acord, mi se pare că în acest context nu face decât să discrediteze şi mai mult demonstraţiile!) e chiar periculoasă, fiindcă un asemenea număr poate fi strâns de oricine, oricând, pentru a contesta chiar şi un guvern legitim şi proaspăt instalat. Până şi comparaţia cu fenomenul Pieţei Universităţii din 1990 este păguboasă, fiindcă atunci manifestau zilnic cel puţin 10-20.000 de oameni, în condiţiile în care s-a văzut la alegeri că reprezentau doar vreo 15% din populaţie (restul votând cu tovarăşul “Jos Iliescu!”). Or, acum, manifestanţii sunt de zece-douăzeci de ori mai puţini, nu?!

În fine, mărturisesc că sunt absolut fascinat de entuziasmul copilăresc, ca să nu spun pueril, afişat de mulţi dintre jurnaliştii şi analiştii cu mare experienţă şi pe care altfel îi preţuiesc. Nu că voi avea vreo cât de mică satisfacţie, ba dimpotrivă, însă aştept să le văd feţele după anunţarea rezultatelor de la viitoarele alegeri – indiferent când vor fi ele şi cât de comasate sau nu – când partide ca ale lui Dan Diaconescu sau Vadim Tudor vor întruni peste o cincime din sufragii, poate şi ca urmare a propagandei anti-sistem pe care (şi-)o fac din plin zilele astea.

vineri, 20 ianuarie 2012

… ŞI-UN CÂNTEC VESEL DE LUPTĂ SĂ CÂNTĂM...

Nu ştiu cu ce l-au tratat aseară în studio cei de la Realitatea TV pe Cristian Tudor Popescu să se încălzească după frigul de-afară, dar cunoscutul jurnalist manifesta o adorabilă frenezie, pe care nu doar că n-am mai văzut-o de multă vreme la domnia sa, dar de care nici nu-l mai credeam în stare, la un moment dat năzărindu-i-se că a găsit soluţia de, să zicem, valorificare a mişcării populare din Piaţa Universităţii: transformarea într-o organizaţie civică, intitulată chiar aşa, “Piaţa Universităţii” (nume devenit simbol naţional, după cum a ţinut să sublinieze), în care să se poată înscrie oricine, în afară de membrii diferitelor partide şi care să aibă drept scop sancţionarea abaterilor de la democraţie săvârşite de guvernanţii ţării, oricare ar fi ei la un moment dat. Cum ar veni, un soi de încă un ONG, ca Alianţa Civică, GDS, IPP etc., de care sunt deja cu sutele, marea majoritate băsiste la ora asta. În fruntea căruia, eventual, de ce nu?, cu voia dumneavoastră, să fie pus chiar un anume domn Popescu. Ce-am mai râs…

În altă ordine de idei, halucinantă numărătoarea demonstranţilor făcută ieri de vajnica Jandarmerie Română: din cei chipurile doar 7000 care au participat la mitingul USL de la Arcul de Triumf (cifră “confirmată” şi de “antipatica de la natură” madam Pora, chiar înainte de a fi trimisă de Mircea Dinescu acolo unde îi e locul, la curul băsescului), după plecarea câtorva sute de microbuze şi autobuze pline cu cei veniţi din provincie, au rămas numai… 500, care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii, adăugându-se celor… 300 de-acolo, astfel încât s-au făcut fix… 1500 (?!), care au ocupat întreaga zonă mai abitir decât o făceau odinioară vreo 9-10.000. Probabil că, sub înţeleapta şi prospera ocârmuire portocalie, românii s-au mai îngrăşat. Curat metoda Anastase-Pristanda!

Acestea fiind zise, propun să cântăm cu toţii un cântecel vesel de luptă:

joi, 19 ianuarie 2012

NIŞTE CHESTII MAI DEGRABĂ TRISTE ŞI UN ANUNŢ IMPORTANT

Nu, nu e o glumă şi, la drept vorbind, nu e nici măcar amuzant, ci mai degrabă dramatic: un om de bine din Sibiu, convins pesemne de jandarmi că responsabili pentru violenţele de la mitinguri sunt şefii galeriilor, a purces la o acţiune cu caracter profund civic, după mintea lui înceată, aruncând de la balconul apartamentului cu un ghiveci de flori în capul unui astfel de personaj abominabil. Din nefericire, biata victimă s-a dovedit a fi şeful galeriilor… de artă ale Muzeului Brukenthal.

Între timp, spre deliciul celor care nu sunt în stare să înţeleagă măreţia unui gest cu adevărat sublim, la Baia de Arieş continuă mişcările de încălzire (că-i al naibii de frig!) şi protest ale singurului manifestant din localitate. În fond, nici chestia asta nu e foarte nostimă, fiindcă la o socoteală simplă s-ar putea să reiasă că, raportat la numărul de locuitori, “mitingul” din Baia de Aramă se bucură de o rată de participare net superioară celor din marile oraşe, în, vorba vine “frunte”, că pe acelaşi calcul se prea poate să fie coadă, cu Bucureştiul.

În fine, pentru a încheia într-o notă pe deplin serioasă, vreau să fac un anunţ important: din spirit de solidaritate cu participanţii la mitingurile neautorizate din toată ţara, îi autorizez pe toţi pedeliştii care s-au referit la ei cu vorbe de ocară – cum ar fi ministrul de externe Teodor Baconschi, senatorul Iulian Urban, depuţaţa Carmen Axenie, cotoiul Sever Voinescu sau Pinalty – să mă pupe apăsat fix în curul meu de vierme nevrotic, ciumpalac, total lipsit de cultură şi imbecilizat de televizor. Promit să mă pregătesc în mod adecvat, mâncând o porţie dublă de fasole. Fâssss!

miercuri, 18 ianuarie 2012

ASEARĂ, ÎN PIAŢA UNIVERSITĂŢII…

Aşadar, seara trecută am fost şi eu prin Piaţa Universităţii, efectuând mai degrabă o vizită după modelul deja consacrat de “studenţii din Regie” (mai puţin, fireşte, mediatizarea intensivă cu ore în şir înainte de a se produce), în sensul că s-a lăsat îndelung aşteptată şi a durat foarte puţin. Practic, n-am lipsit de-acasă mai mult de-o oră, în condiţiile în care drumul dus e de vreo douăzeci de minute, cu tot cu coborâtul din troleibuz o staţie mai devreme, dintr-o precauţie lesne de înţeles pentru orice jandarm zelos, nerăbdător să mă pipăie inutil din cap până-n picioare şi mai ales să-mi imortalizeze mecla în vreo poză sau pe suport video, aspect pe care niciun burtos de-ăla cu grad superior nu s-a ostenit să-l lămurească în conferinţele de presă, pretinzând numai că au dreptul să legitimeze şi, oricum prin abuz, după cum au recunoscut, să percheziţioneze sumar şi corporal.

Tot pentru a nu risca să intru în colimatorul jandarmilor, am avut grijă să mă îmbrac în aşa fel încât să evit combinaţiile de culori de mare risc, gen roşu-albastru, alb-roşu sau galben-albastru (Petrolul), optând pentru o ţinută sobră, în nuanţe de bleu şi albastru, à la Progresul, echipă a cărei galerie, din care aş fi putut face parte, că o simpatizez, e celebră nu atât prin violenţa membrilor cât prin faptul că nu există. De asemenea, am renunţat la încălzitorul de gât (fără de care de când a venit iarna nu ies nici până la chioşcul de ziare din colţul străzii), fiindcă putea fi confundat naibii cu vreo mască de schi, şi n-am îndrăznit nici măcar să-mi trag căciula cum se cuvine pe frunte, de azi-dimineaţă m-am căptuşit cu ditamai guturaiul.

Cu toate astea, o dată scăpat neatins de malacii cu alură de soldaţi universali din filmele SF, am realizat subit că, aşa lup singuratic cum sunt de felul meu (mai ales că au apus vremurile de la începutul anilor ‘90, când la cinci minute după sosirea într-o astfel de manifestaţie îmi întâlneam jumătate dintre prieteni, care acum sunt pe la casele lor din Spania şi Canada cu neveste şi copii) şi cum stăteam cu căştile în urechi ascultând pe radioul telefonului mobil transmisiunile posturilor de ştiri, pot deveni suspect pentru cei din piaţă, care m-ar putea lua drept vreun “securist” infiltrat. De altfel, oricât de puţin am stat, tot am apucat să asist la o scenă penibilă, în care două femei cu aparenţă de doamne, dar comportament de caţe s-au năpustit verbal – cu atâta vehemenţă, încât iniţial am crezut că e o glumă între cunoscuţi – asupra unui individ, care putea să fie, putea să nu fie unul din pedeliştii de mai mică importanţă care apar pe la televizor, cerându-i să se legitimeze sau să părăsească de îndată zona, până nu-l dau pe mâna manifestanţilor. Din fericire, în situaţii de felul ăsta mă scoate din belele faţa mea de băiat cumsecade, care, îmi dau seama acum, m-ar face numai bun de agent sub acoperire. Asta ca să nu mai spun că nu mi-e de niciun folos prin zonele periferice ale oraşului, la vreo ciocnire cu găştile de cartier. În fine.

Una peste alta, am vrut să văd pe viu dacă impresia nu întru totul pozitivă pe care mi-o făcusem privind manifestaţiile la televizor este corectă. Ei bine, singura diferenţă notabilă e că la televizor demonstranţii – cu tot cu bloggeri, jurnalişti, membri obscuri de partid, jandarmi în civil, pedelistul ăla şi Mircea Badea – par mai numeroşi. În plus, de când cu revenirea lui Arafat la Ministerul Sănătăţii, mi s-a confirmat încă o dată, dacă ar mai fi fost nevoie şi dacă ăsta ar fi fost cu adevărat motivul mişcărilor din ultimele zile, faptul că în România vei sfârşi întotdeauna şi foarte curând prin a te face de râs dacă te apuci să militezi “pentru” cineva.

Sigur, multă lume socoteşte întoarcerea la matca portocalie a fiului risipitor şi scuipat, apoi pupat împăciuitor pe creştetul la fel de pleşuv, de Băsescu drept un lucru bun, că-i mare profesionist. În cazul ăsta, mă întreb dacă n-ar fi bine să se mai primenească rândurile guvernuluiboc cu încă vreo doi-trei, plus ceva lideri ai opoziţiei (că tot se văd azi cu premierul!) în posturi-cheie, gen Justiţie pentru Ponta şi, de ce nu?, Tineret şi Sport pentru Antonescu. După care, baremi lozinca “Jos Guvernul!” n-ar mai avea chiar niciun rost.

marți, 17 ianuarie 2012

UN FEL DE REABILITARE A LUI CEAUŞESCU ŞI O REVOLUŢIE LA SCARĂ REDUSĂ

Aproape douăzeci de ani după execuţia lui Ceauşescu şi ceva mai puţini înainte (fiindcă n-am fost nici eu chiar atât de precoce să-mi pun asemenea probleme încă din faşă) am trăit, alături de milioane de alţi români, cu impresia greşită că una din cele mai mari bube la cap ale precedentului dictator era convingerea lui că se pricepe la toate, ca dovadă că în apariţiile sale publice – fie în mişcare, în cele două ore de program de la Televiziunea Română la fel de aservită puterii ca şi acum, fie statice, în pozele din ziarul Scânteia, un fel de Evenimentul Zilei al acelor vremuri – dădea “indicaţii preţioase”, când muncitorilor din cine ştie ce fabrică fruntaşă pe ramură, când constructorilor de pe marile şantiere ale patriei, când ţăranilor responsabili cu producţiile-record la hectar, ba chiar şi mamelor-eroine. Ei bine, adevărul istoric e altul: la fel ca şi Băsescu, care de altminteri o recunoaşte destul de frecvent, Ceauşescu nu se pricepea de fapt la nimic, însă beneficia pesemne de “comisii de specialitate” în toate domeniile, ceea ce-i era de ajuns să se amestece în orice.

La asta mă gândeam văzând demonstraţiile din ultimele zile, care – chiar dacă numai atât cât o machetă la scară foarte redusă şi cam şuie cu originalul – seamănă cu mişcările din decembrie ‘89 prin faptul că oamenii din aceeaşi Piaţă a Universităţii nu ştiu precis nici ce vor şi nici ce-i aşteaptă după eventuala izbândă, însă ştiu precis că aşa nu se mai poate. Pe lângă faptul că eterogenitatea merge de la cei care sunt pentru sau împotriva (că niciodată n-am înţeles mesajul) proiectului ori zonei Roşia Montană până la cei care vor doar alegeri necomasate, trecând prin susţinătorii monarhiei şi… cel al “metodei Cojocaru” (!) ca singură soluţie de scoatere a ţării din impas, atât cât mă pricep eu la fizionomii şi tipologii de oameni, nu m-ar mira ca majoritatea să nu fi votat niciodată în viaţa lor, sau niciodată cu altcineva decât Vadim Tudor, sau să fie fani înrăiţi ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, aşa cum cei din decembrie ‘89 erau (chiar dacă nu aveau cum s-o ştie încă) în marea lor majoritate “fesenişti”, dar şi “liberali”, “ţărănişti”, “ecologişti”, “liber-schimbişti” ş.a.m.d.

Băsescu şi-a băgat nu atât nasul, cât mai degrabă coada şi picioarele în toate – justiţie, minerit, economie, învăţământ, sănătate, podul de la Mărăcineni… – şi a reuşit să facă totul praf, astfel încât e firesc să devină inamicul public numărul unu al vremurilor sale, la fel cum a fost Ceauşescu în urmă cu mai bine de două decenii.

luni, 16 ianuarie 2012

CE A FOST (SAU N-A FOST) ŞI CE O SĂ MAI FIE

Vineri seară, după vreo douăzeci de minute din discursul mai curând isteric decât istoric al lui Băsescu, tocmai mă gândeam că individul face un abil joc dublu caracteristic, dorindu-şi de fapt cu orice chip ca Legea Sănătăţii să NU fie adoptată, de vreme ce o promovează cu atâta (prefăcută?) îndârjire ştiind că peste 90% din români nu l-ar mai crede nici dacă ar mărturisi că posedă chelie şi o privire neparalelă, când, surpriză-surpriză, şi dovadă cât se poate de limpede că omul e dus definitiv cu pluta în sensul cel mai patologic cu putinţă, anunţă că o retrage. Din acel moment lucrurile au început să se precipite, în ultimele zile întâmplându-se şi mai ales spunându-se atâtea, încât următoarele s-ar putea să reprezinte mai degrabă un soi de sinteză decât o contribuţie proprie şi originală la limbuţia generală:

1. Uriaşa mea temere este că în România de astăzi nu se mai poate întâmpla nimic relativ bun (cum ar fi retragerea Legii Sănătăţii) fără să urmeze ceva îngrozitor, ca parte a strategiei demente a actualilor guvernanţi. Prin urmare, mă aştept ca în următoarele luni să se producă (intenţionat!) cele mai mari nenorociri în sistemul sanitar – falimente de spitale, o criză (şi mai) acută de medicamente, (şi mai multe) cazuri de oameni lăsaţi să moară cu zile – pentru ca, pe undeva prin vară, să iasă Băsescu şi să spună, rânjind cu cinism, în stilu-i caracteristic: “eu v-am atras atenţia că sistemul e în colaps şi trebuie privatizat de urgenţă, dar nu m-aţi ascultat; iată ce s-a întâmplat!”

2. Dincolo de conţinutul imbecil al discursului de vineri, când Băsescu n-a contracarat absolut niciuna din temerile adversarilor legii altfel decât încercând să demonstreze că şi acum se petrec lucruri la fel de rele, pe care legea doar le va consfinţi ca atare, l-am auzit pe preşedinte spunând că, deşi în 2011 s-au alocat, pe hârtie, cu două sute şi nu ştiu cât la sută mai mulţi bani pentru Sănătate decât în 2005, nu s-a văzut absolut nicio diferenţă. Din punctul meu de vedere, şi în absenţa unor date care să ateste şi diferenţa de PIB între 2005 şi 2011, cifra respectivă arată doar, cu exactitate, cât a furat anul trecut guvernulboc numai din sistemul medical!

3. Nu ştiu ce sfătuitori au rămas în jurul lui Băsescu şi ce date i-or fi furnizat serviciile secrete ca să-l convingă să retragă proiectul noii Legi a Sănătăţii înainte de izbucnirea unor manifestaţii de protest, însă părerea mea este că a făcut o greşeală “neforţată” şi neobişnuită pentru el, dovadă a degringoladei în care se află. Foarte probabil că şi dacă n-ar fi retras legea, demonstraţiile ar fi fost la fel de anemice în privinţa numărului de participanţi, numai că acum opoziţia şi presa ostilă pot justifica subţirimea rândurilor tocmai prin această retragere, pe principiul: “vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat şi câţi oameni ar fi ieşit dacă NU retrăgea legea”?

4. Văzând ce s-a întâmplat, în special aseară, pe străzile Capitalei, convingerea mea este că, fie, mai probabil, autorităţile au fost de-a dreptul complice cu huliganii, acţionând în asemenea mod încât să producă maximul de pagube posibile prin vânturarea lor prin tot Centrul, de la Piaţa Universităţii până pe la restaurantul Budapesta, “pierzându-i” temporar şi prin Centrul istoric, unde ar fi trebuit cu orice preţ să evite să-i mâne, fie avem de-a face cu o crasă incompetenţă a conducătorilor militari ai jandarmilor, care n-au fost în stare să elaboreze o strategie de luptă adecvată, astfel încât ori să-i înconjoare şi să-i izoleze pe turbulenţi, ori măcar să-i lase în plata Domnului când au văzut că “atacându-i”, mai mult la plesneală, nu fac decât să-i întărâte. Oricum ar fi: demiteri, demiteri, demiteri…

5. O menţiune specială în legătură cu imbecilitatea acelor bucureşteni care în astea trei zile, când era fierberea mai mare, se trezeau să circule cu autoturismele fix prin zona Pieţei Universităţii. De ce să mint, tare mi-ar fi plăcut să văd atunci ploaie de cărămizi şi bolovani în direcţia lor!

Cât despre absenţa unor autorităţi care ar fi trebuit să apară public (şi nu mă refer numai la alde Boc şi Băsescu, ci şi la primarul Sorin Oprescu, care putea să lanseze aseară un apel la calm, văzând ce se întâmplă cu oraşul păstorit de el) şi apariţia unor lideri politici care ar fi trebuit să NU o facă, poate cu altă ocazie.

vineri, 13 ianuarie 2012

"PUBLIC ENEMY NO. 1"


joi, 12 ianuarie 2012

“BĂTRÂNUL” ŞI GOLUL

Meciul de Cupa Angliei, de la începutul săptămânii, dintre draga mea Arsenal şi Leeds United, echipă aflată acum pe la mijlocul clasamentului… ligii secunde, a demonstrat că uneori şi în fotbal cine n-are “bătrâni” trebuie să-i readucă, fie şi sub formă de împrumut pe termen scurt, de pe unde se retrăseseră să-şi rotunjească agoniseala.

După ce timp de o repriză şi jumătate londonezii simpaticului, reputatului, dar demult fumatului Arsène Wenger au etalat absolut toate procedeele tehnice şi schemele tactice prin care o formaţie poate să NU marcheze, trăgând de la orice distanţă mică pe lângă bara din stânga, pe lângă bara din dreapta, peste bara transversală, în apărătorii adverşi, în atacanţii proprii, ba călcându-se pe picioare între ei în careu, ba nefiind niciunul acolo, încât la un moment dat nu-mi mai doream decât să-i văd primind un gol fulgerător pe contraatac care să le curme naibii odată suferinţa şi să-i lase să-şi vadă de agonia cealaltă, din campionat, şi de poate ultimele două meciuri din Champions League (cu Milan, fireşte, cel mai tare adversar posibil în afară de Barcelona, care însă era şi ea cap de serie, ca Arsenal, şi n-aveau cum să se întâlnească deja), aşadar după toate astea, la mai puţin de zece minute şi două atingeri de minge de la intrarea pe teren, francezul Thierry Henry a reuşit o preluare şi un şut de… nici n-aş spune “mare”, ci doar Fotbalist, înscriind golul victoriei şi al calificării. Pur şi simplu.

miercuri, 11 ianuarie 2012

UN CHIOMB

Ce n-am înţeles eu urmărind emisiunea de umor negru transmisă astăzi de mai toate canalele de televiziune pe tronsonul orar 17.30-18.30 este de ce mama dracului despre o Lege a Sănătăţii aflată în dezbatere publică n-are voie să-şi spună părerea “un doctor cu ochii bulbucaţi”, dar îşi poate da cu presupusul un fost marinar urât cu spume, chiomb şi chelios?!

PE DRUMUL CEL BUN

Tot ce a avut de spus, ieri dimineaţă, în favoarea noii Legi a Sănătăţii insignifiantul ministru udemerist de resort – care ceva mai târziu aproape a recunoscut că e doar un fel de pielea… ursului din pădure pe-acolo, neintrând în atribuţiile sale să-şi aleagă singur, fără consultarea cuiva de la Cotroceni, nici măcar cravata de la gât, d-apăi colaboratorii din minister – a fost că nu crede că va produce chiar dezastrul preconizat de Raed Arafat, admiţând aşadar, voalat, că e numai pur şi simplu foarte proastă, existând încă loc de şi mai rău, scop în care a fost adus de (la) urgenţă, în calitate de consilier ororific, cel mai caraghios personaj cu patalama de medic avut la-ndemână după ce s-a reevaluat singur în oglinda de la baie şi a constatat că a fost ani de zile un dobitoc până când, în urmă cu vreo două luni, a văzut şi el Lumina portocalie de la Cotroceni, devenind unul şi mai mare, rect e Tudor Ciuhodaru de la Iaşi, mare specialist în scris sloganuri penibile pe propriile tricouri. De-acum nu mai încape nicio îndoială că suntem pe drumul cel bun. Spre cimitir.

marți, 10 ianuarie 2012

O DEMISIE AŞTEPTATĂ

Dincolo de atitudinea cu desăvârşire ticăloasă a lui Traian Băsescu, care – spre dezamăgirea cui îl credea deja cu un picior în groapa de gunoi a istoriei – a intervenit aseară în direct la o oră de vârf pe un post de televiziune, ca-n vremurile sale bune şi ale noastre la fel de proaste, pentru a-l pune la punct golăneşte de la înălţimea funcţiei şi mai ales priceperii lui în toate, mai ceva ca a răposatului Ceauşescu, pe Raed Arafat, care nu-şi face decât de-o biată viaţă de om meseria cu succes, punându-i tot felul de întrebări retorice cretine, gen “n-ar fi bine să avem şi ambulanţe private?” (la care răspunsul firesc ar fi fost, “ba da, şi chiar avem deja de multă vreme, problema ar fi să avem DOAR ambulanţe private”), încât cine l-ar fi auzit ar fi zis că în România domneşte un fel de stalinism în care nu s-au pomenit nici cabinetele medicale (ca să nu vorbim de cele stomatologice) particulare, nici serviciile de ambulanţă private, nici mult hulitele firme particulare de distribuţie a medicamentelor etc., aşadar dincolo de asta, lucrul bun care s-a desprins din mai degrabă monologul preşedintelui decât dialogul celor doi a fost ideea ca domnul Arafat să-şi prezinte cât de curând (respectiv chiar azi!) demisia, ceea ce, pe de-o parte, la drept vorbind, ar fi absolut normal, de vreme ce are o poziţie atât de fermă împotriva noii Legi a Sănătăţii elaborată de colegii lui de guvernare şi pe care e evident că oricum n-are cum s-o împiedice, “din interior”, să apară în exact forma pe care o vrea Băsescu, iar, pe de alta, ar fi şi de dorit, deoarece prin rămânerea lui în funcţia de subsecretar de stat, însoţită de o eventuală sustragere discretă de la dezbaterea aprinsă de zilele astea pentru a se ocupa – nu-i aşa? – de treburi “mai importante”, n-ar face decât să gireze în continuare guvernulboc cu imaginea sa infinit mai bună decât a oricui altcuiva din actuala putere portocalie. Şi aşa o face cam de mult!

luni, 9 ianuarie 2012

MAI RĂU CA LA NOI

Uşor straniu meciul de ieri din Cupa Angliei, de pe Etihad Stadium, dintre Manchester City şi Manchester United, în care nefericitul portar român Pantilimon – titularizat la “gazde” efectiv datorită accidentărilor şi mai ales politicii de rulare a întregului lot în competiţiile de mai mică importanţă – nu că ar fi apărat slab, dar n-a apărat mai deloc, primind cele trei goluri din cam singurele şuturi, ce-i drept imparabile, pe spaţiul porţii, cu excepţia unui penalty pe care chiar l-a respins, însă în faţă, astfel încât executantul, Wayne Rooney, a trimis mingea lejer în poartă cu capul, scorul final, 3-2 în favoarea lui United, contrazicând până la un punct teoria mea că orice echipă care rămâne în inferioritate numerică în zilele noastre e victimă sigură, fiindcă “cetăţenii” au revenit oarecum spectaculos, deşi pe fondul unei vădite superiorităţi plictisite şi plictisitoare a adversarilor, de la un 0-3 cu potenţial de a se transforma într-o umilinţă de proporţii după ce la 0-1, prin minutul 12 (!) arbitrul le-a eliminat un jucător în urma unei intervenţii care nu doar că n-ar fi trebuit sancţionată nici măcar cu cartonaş galben, dar nici n-a prea fost fault (chipurile un “atac periculos”), de mă şi întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă un asemenea “cavaler al fluierului” cretin ar fi stricat nu un superderby din Anglia, ci o banală partidă din campionatul nostru de doi lei. Doamne ce măcel (mediatic)!

vineri, 6 ianuarie 2012

"WHEN THE EAGLE CRIES"


joi, 5 ianuarie 2012

GENUL FILMULUI: CAPODOPERĂ

După părerea mea, diferenţa esenţială dintre un film “de artă” (european) şi unul (american) obişnuit este că în timp ce la primul te plictiseşti de moarte preţ de nouăzeci de minute sau chiar două ore întregi, mai şi aţipeşti din când în când, înfrânându-te cu mare greutate, şi doar din jenă faţă de ceilalţi doi spectatori care mai rezistă cu stoicism, să părăseşti sala pe la jumătate, însă la final realizezi că ai urmărit o capodoperă încărcată de sensuri adânci şi mustind de înţelepciune, care îţi poate schimba întreaga viziune asupra rostului tău pe lume şi a condiţiei umane în general, la celălalt stai cu sufletul la gură de la început până la sfârşit, trăieşti fiecare moment la intensitate maximă, cu inima tresăltând de teamă sau emoţie, mai verşi chiar şi câte o lacrimă pe ici pe colo, pentru ca imediat ce se termină să-ţi dai seama că ai mai văzut pe puţin o sută de alte filme la fel şi că, una peste alta, nu doar că ai şi început să-l uiţi înainte să ajungi în staţia de tramvai, dar este cel mai bun lucru pe care l-ai putea face în legătură cu el. Din păcate, problema cu filmele din prima categorie nu este că – aşa cum spun cârcotaşii – “nu se întâmplă nimic în ele”, ci că tot ce se întâmplă – uneori chiar foarte multe! – se întâmplă cumva parcă prea rar, cu încetinitorul.

În altă ordine de idei, întrebare: dacă într-o peliculă regizată de faimosul Pedro Almodovar (“La piel que habito”) urmărirea spectaculoasă, mai ceva ca-n filme, a unei motociclete de către o autodubă, desfăşurată la peste 120-130 de kilometri pe oră (după cum se dă clar de înţeles din prezentarea unor prim-planuri cu vitezometrele, chit că, de pildă, copacii de pe marginea drumului defilează cam agale) se încheie cu o tamponare laterală în urma căreia motociclistul e aruncat de pe şosea, se dă peste cap de vreo două ori şi se ridică absolut nevătămat, dar, fireşte, foarte nervos, începând să-l înjure pe şoferul celuilalt vehicul, se cheamă că asta e o viziune cinematografică originală, care aduce un suflu proaspăt, o nouă abordare, din altă perspectivă estetică, a realităţii fizice imediate…? Iar dacă mie mi se pare pur şi simplu o gafă de student în anul întâi nu la regie, ci la o facultate de construcţii, care s-a apucat să filmeze din plictiseală cu camera de la telefonul mobil în timpul vacanţei de vară, înseamnă că sunt un tip de o incorigibilă superficialitate?

miercuri, 4 ianuarie 2012

O LUME (NU DOAR) NEBUNĂ…

Aşadar, porcăria asta (Alexandra Stan – “Mr. Saxobeat”) de… nici nu ştiu cum să-i spun, că “melodie”, “cântec” sau chiar evazivul “piesă” ar fi cu totul exagerat, despre care eu, ca-n celebrul banc, am aflat abia în urmă cu câteva zile, cu prilejul unei întrebări-capcană pentru o sumă mică de la emisiunea “Vrei să fii milionar” de pe Kanal D, la care aş fi răspuns greşit “Inna” – al cărei nume, de bine de rău, îmi mai trecuse pe la urechi – astfel încât n-aş fi atins nici măcar primul prag, cel de 1000 de lei amărâţi… chestia asta deci reprezintă culmea succesului internaţional atins de creaţia chipurile muzicală românească, deţinând săptămâni în şir un loc de frunte în marile topuri (inclusiv “Billboard”!) de, vorba vine, “specialitate” (ca să nu mai spun de cele 112 milioane de accesări pe Youtube, chiar şi cu “Încorporarea a fost dezactivată la cerere”!!!), iar – după cum coincidenţa face să fi auzit nu mai departe de ieri de la aparatul de radio cu care e dotat (fără mişto, că n-am atâta imaginaţie să inventez aşa ceva!) liftul blocului meu, care în schimb are nişte uşi ce nu se închid decât cu mari eforturi şi şuturi violente aplicate succesiv în câteva puncte-cheie – acum a fost aleasă şi drept coloană sonoră a unui faimos serial american?!

Nu doar că a înnebunit, dar s-a mai şi tâmpit lumea de tot, fraţilor!

marți, 3 ianuarie 2012

UITASEM…

Spuneam ieri că nu cred să fi văzut ceva mai enervant la televizor de Sărbători decât urările făcute de oamenii cu bani… Ei bine, uitasem de o “ediţie specială”, parcă de Crăciun, a nu ştiu cărei emisiuni de la Antena 3, în care, fără să fie de fapt nimic special, fiindcă e un mai vechi obicei mitocănesc al său, Mircea Badea, total pe lângă subiectul abordat, şi, ca să spun aşa, în contradicţie cu “spiritul Sărbătorilor”, îşi beştelea cu sadică satisfacţie foştii colegi, gen Moise Guran sau Paula Rusu, care – dacă ar fi să te uiţi în gura (presei) lui – pentru simplul fapt că au părăsit barca lui Voiculescu şi au emigrat pe la posturi mai mult sau mai puţin concurente, şi-au pierdut subit şi calităţile de odinioară, devenind numai buni de luat la miştouri ieftine.

Asta mi-a amintit iarăşi de vremurile când Badea făcea cuplu cu Teo Trandafir la Tele 7 abc, iar principalul său cal de bătaie era nimeni altul decât Marius Tucă, făcut în toate felurile, inclusiv cu referiri insistente la culoarea tenului său, dar devenit ulterior nu doar ceva şef de-al lui Badea, ci şi, dacă am înţeles bine chiar din relatările acestuia, un foarte bun prieten. Dovadă că “reevaluările”, într-un sens sau altul, se poartă şi la studiouri mai mici şi fără aer condiţionat.

luni, 2 ianuarie 2012

LA MULŢI (B)ANI!

Nu cred să fi văzut ceva mai enervant la televizor de Sărbători (chiar mai enervant ca programele manelistice din noaptea de Revelion, de pe absolut toate canalele, care m-au făcut să mă întreb o dată în plus de ce ne-om fi supărând noi, românii, pe străinii care ne iau peste picior şi ne fac ţigani, când astea sunt gusturile şi apucăturile unei covârşitoare majorităţi a populaţiei!) decât urările patetice făcute de tot felul de potentaţi – de la chiolhanurile cărora televiziunile au transmis practic non-stop, că-ntr-un apartament de bloc din Ferentari sau într-o cocioabă de prin judeţul Gorj nu le încăpea aparatura şi, la drept vorbind, pe cine dracu mai interesează cum petrec Sărbătorile oamenii obişnuiţi?! – urări în care, inevitabil, la un moment dat, înţelepţii ăştia îmbogăţiţi peste noapte din te miri ce furtişaguri şi afaceri dubioase aveau grijă să ne îndemne cu lacrimi în ochi să nu mai punem atâta preţ pe bani (că-s câh!) şi să nu mai alergăm ca disperaţii, zi de zi, după ei, deoarece cu totul şi cu totul alte lucruri, precum, bunăoară, nu-i aşa?, Dragostea, Familia, Prietenii… sunt mult mai importante (fireşte, atunci când n-ai probleme să-ţi achiţi facturile sau reţeta medicală). Sictir!

vineri, 23 decembrie 2011

SĂRBĂTORI FERICITE!


joi, 22 decembrie 2011

ÎNCĂ O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

N-ar fi deloc exclus ca în vremea din urmă, sub apăsarea regimului portocaliu şi a crizei economice inclusiv mondiale, să-mi fi pierdut eu cu desăvârşire simţul umorului, dar după ce acum câteva luni nu găseam nimic amuzant într-un film încadrat de Prima TV la categoria “comedie”, iată că povestea se repetă, la un nivel chiar mai înalt, şi anume la “Globurile de Aur”, unde pelicula “50/50”, având drept subiect chinurile fizice şi tortura psihică prin care trece un tânăr de 27 de ani diagnosticat cu cancer, va concura pentru titlul de, fireşte, “comedia anului”, iar interpretul rolului principal, excelentul Joseph Gordon-Levitt, a fost nominalizat şi el la categoria “cel mai bun actor de comedie” (sau “film muzical”, ceea ce ar fi şi mai bizar, fiindcă vă asigur că nu cântă nimeni, deşi e adevărat că există lungi pasaje în care dramatismul situaţiilor e subliniat de câte o melodie adecvată).

Sigur, ca de altfel în orice film american, indiferent cât de întunecat ar fi subiectul, nu lipsesc mostrele de umor (negru), unele destul de reuşite – cum ar fi momentul în care prietenul bolnavului încearcă să-l încurajeze dându-i exemple de personalităţi publice care o duc bine-mersi după ani de zile de la diagnosticarea cancerului, printre care şi… Patrick Swayze, care murise de curând, sau când mama sa îi oferă o ceaşcă de ceai, spunându-i că… previne cancerul, tânărul atrăgându-i atenţia că acum e prea târziu, fiindcă el deja l-a făcut – însă de aici şi până la a-l considera comedie… Brrr!

miercuri, 21 decembrie 2011

“NOUL AN FĂRĂ TRAIAN!”

După biruitorul “Olé, olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e!” şi, la vremea lui, zadarnicul “Revelion fără Ion!”, cam ăsta ar fi sloganul firesc al românilor cu mintea întreagă, (şi) la împlinirea a 22 de ani de la declanşarea Revoluţiei în Bucureşti.

marți, 20 decembrie 2011

MAI BINE ACUM DECÂT MAI TÂRZIU

Întâmplarea de ieri cu depuţaţa (fostă?) pesedistă Aura Vasile – altă Buruiană (Mariana, ex-PRM) a politicii româneşti – care, conform presei, deja a plecat, iar conform lui Marian Vanghelie, sursă adeseori de mai mare încredere, nu va pleca niciodată de la PSD la UNPR, mi-a amintit de una dintre replicile mele favorite din filmele româneşti, cea rostită cu cinic optimism de magistralul Amza Pellea în Capcana mercenarilor - “cine moare acu’ nu mai moare la toamnă”, fiindcă mi se pare preferabil ca astfel de specimene să… plece din rândurile actualei opoziţii ÎNAINTE de alegeri decât să o facă, aşa cum s-a întâmplat în 2008, DUPĂ, răsturnând rezultatul scrutinului.

Iar madam Vasile, la fel ca mulţi alţi pesedişti şi liberali deja infectaţi cu virusul trădării, însă fără să manifeste încă simptomele bolii, s-ar fi, respectiv se vor regăsi, fără nicio îndoială, pe listele cu candidaţi eligibili ai USL.

luni, 19 decembrie 2011

EDUCAŢIE

Singura parte aproape interesantă din oricât de scurta parcă tot mult prea lunga intervenţie televizată de după întâlnirea de săptămâna trecută de la Cotroceni cu partidele (căreia nici el n-a cutezat să-i spună “consultare”) a fost aceea în care Traian Băsescu a recunoscut, cu maxima sinceritate de care e el în stare, că nu le poate face educaţie politicienilor (din opoziţie), lucru asupra căruia puţină lume mai avea îndoieli, fiindcă s-a demonstrat cu vârf şi-ndesat în anii din urmă că nu a putut să-şi educe nici măcar propriile fiice, anihilând pare-se şi bruma de influenţă pozitivă exercitată asupra lor de doamna Băsescu.

Acum, nu că educarea politicienilor din opoziţie ar intra în atribuţiile lui constituţionale şi-aşa cu desăvârşire ignorate, iar în cazul, iată, asumatului eşec, n-ar mai avea cine să le călăuzească paşii nesiguri, dar mi se pare mie sau azi deja nu e lunea (trecută) în care USL trebuia să facă anunţuri importante pentru ţară privitoare la suspendarea preşedintelui? Şi se mai aşteaptă cineva să-şi respecte promisiunile electorale?!

vineri, 16 decembrie 2011

joi, 15 decembrie 2011

E BINE ŞI-AŞA!

Din fericire pentru mine, am ajuns la o vârstă şi mai ales un nivel de scârbă şi dezinteres faţă de campionatul intern de fotbal care să-mi permită să mă bucur sincer pentru orice succes internaţional al unei echipe româneşti, inclusiv al eternei, fascinantei şi, din punctul meu de vedere, profund antipaticei Steaua, singura capabilă încă să acceadă, măcar o dată la cinci ani, în primăvara europeană, nu atât prin valoare, cât graţie tradiţionalului ei noroc care, de pildă – chiar dacă au apus de mult zilele când era într-adevăr o mare baftă să joci în sferturile Cupei Campionilor cu un Kuusysi Lahti evitând şase formaţii redutabile, acum pentru ai noştri nemaifiind cine ştie ce mare avantaj să cadă (aşa cum aş fi în stare să pariez că se va şi întâmpla!) cu vreun Metalist Harkov în loc de Manchester United sau Valencia – a făcut-o să nimerească într-o grupă unde oricum teoretic pornea cu prima şansă la locul doi, ocupat până la urmă cu eforturi nejustificat de mari, după un ultim meci modest şi cu un arbitraj uşor favorabil, în faţa unei echipe de pluton din campionatul… Ciprului, beneficiind, în plus, de victoria, până la urmă categorică, ce-i drept, a lui Schalke în faţa lui Maccabi, obţinută însă după ce scorul a fost deschis printr-un autogol al israelienilor care au mai ratat şi un penalty la 0-1! Da’ e bine şi-aşa, iar câtă vreme am grijă ca pumnii strânşi pe timpul partidelor să-i duc de îndată după încheiere la urechi, ca să n-aud aberaţiile lui Gigi Becali sau Mitică Dragomir, voi continua să mă bucur.

miercuri, 14 decembrie 2011

ÎN TREPTE MICI ŞI RARE

De parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-mi confirme că reţinusem corect, de două zile încoace, cu ocazia discuţiilor despre Bugetul pe 2012, îl tot aud pe Victor Ponta repetând că în “viziunea” USL revenirea la TVA-ul de 19% nu se poate face decât treptat, până, hăt, prin 2016, chestie pe care n-o înţeleg în ruptul capului, câtă vreme, pe de altă parte, reprezentanţii opoziţiei continuă să susţină că mărirea lui a fost una dintre măsurile cele mai păguboase pentru economie luate de guvernulboc, iar obişnuita invocare a “stabilităţii fiscale” mi se pare ridicolă în cazul unor SCĂDERI de taxe, fiindcă nu-mi imaginez cum ar putea fi năruite planurile de afaceri ale unor companii care se pomenesc dintr-o dată că dispun de mai mulţi bani în conturi, la fel cum nu ţine nici pretextul că o astfel de scădere bruscă de cinci procente ar afecta grav, pe termen scurt, încasările bugetare, fiindcă aceiaşi reprezentanţi ai opoziţiei se laudă că, o dată veniţi la putere, nu vor mai fura miliardele de euro pe care îi sifonează pe diverse căi actualii guvernanţi, aşa încât ar avea din belşug rezerve să susţină orice fel de măsură radicală, compensând eventualele pierderi iniţiale. Ceva parcă nu se leagă. Asta ca să nu mai spun că, în urmă cu nici măcar foarte mult timp, Crin Antonescu propovăduia necesitatea introducerii urgente a unui TVA de 15% şi a unei cote unice de 10%, ca soluţii de miraculoasă relansare economică a ţării!

marți, 13 decembrie 2011

ADIO!

Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultimele două minute ale meciului de aseară cu Croaţia, de la CM de handbal feminin, fiindcă n-am avut puterea să mă uit, dar ştiu că, aşa cum era de aşteptat, România a pierdut. Cu toate că tricolorele au făcut de departe cel mai bun joc de la acest turneu, eliminarea e, ca să spun aşa, pe deplin meritată, după evoluţia de ansamblu, poate cel mai apropiat de adevăr rezultat fiind înfrângerea la nouăsprezece goluri diferenţă cu Franţa, în condiţiile în care cu Brazilia – ale cărei jucătoare, în paranteză fie spus, pe monitorul meu, în mizerabila transmisiune online de la Dolce Sport, pentru care, special ca să văd aceste meciuri, am scos din buzunar patru euro plus TVA, păreau nişte băieţi vânjoşi – mi se pare un adevărat miracol că n-au fost decât cinci.

Una peste alta, cu un antrenor, altminteri simpatic, dar pe care, cel puţin în time-outuri, nu l-am auzit dând alte indicaţii tehnice decât ceva similar cu tradiţionalul “pe ei, pe ei…” şi nişte formule standard de… îmbărbătare, şi cu nişte fete trezite prea târziu şi doar parţial din amorţire nu puteam aspira la mai mult, şi teamă mi-e că aici se cam termină definitiv şi cu handbalul nostru feminin, după ce s-a terminat deja, de ani buni, cu cel masculin, cu fotbalul, voleiul, rugby-ul şi toate celelalte sporturi de echipă şi nu numai.

luni, 12 decembrie 2011

PROGRAM DE GUVERNARE

Dacă toţi pedeliştii şi încă mult prea numeroşii lor susţinători aproape fanatici din presă reproşează actualei opoziţii lipsa unui program alternativ la ceea ce ei continuă să numească “măsurile de austeritate absolut necesare” luate de guvernulboc, acuzându-i pe liberali şi social-democraţi că nu fac altceva decât să trăncănească la televizor, în sinea lor fiind şi ei convinşi de justeţea respectivelor măsuri, părerea mea este, dimpotrivă, că USL a elaborat un program mult prea stufos, cu zeci de pagini pe care nu le va citi nimeni niciodată dedicate fiecărui domeniu în parte (Viziunea USL pe Agricultură, pe Justiţie, pe Mediu, pe Învăţământ…), când tot ce ar trebui să facă, în condiţiile catastrofalei guvernări portocalii din ultimii ani, e să promită solemn – cu riscul de a şi dezamăgi mult mai rapid decât şi-ar dori, în cazul în care nu s-ar ţine de cuvânt – că de îndată ce va câştiga alegerile, comasate sau nu, de la anul, va anula instantaneu (cam cu viteza cu care a adoptat Alianţa DA cota unică în 2004) toate acele măsuri pe care reprezentanţii ei le-au criticat de-a lungul timpului, aducând temeinice argumente nu doar morale sau juridice, ci, poate în primul rând, economice.

Astfel, dacă tăierea salariilor cu 25% a fost o nenorocire, antrenând scăderea proporţională a veniturilor la bugetele de şomaj şi pensii, prăbuşirea consumului ş.a.m.d., USL trebuie din prima zi de guvernare să le readucă măcar la nivelul din 2010; dacă mărirea TVA la 24% a dus, contrar a ceea ce se spera, la diminuarea încasărilor bugetare, başca prăbuşirea economiei, USL trebuie să-l readucă la 19% începând chiar cu 1 ianuarie 2013 (nu treptat, în nu ştiu câţi ani, cum l-am auzit spunând pe Victor Ponta); dacă introducerea coplăţii pentru serviciile medicale e “o adevărată crimă”, atunci să o desfiinţeze urgent; dacă disponibilizările şi blocările de posturi din sistemul bugetar au făcut mai mult rău, sporind şi ele cheltuielile cu şomajul şi deficitul la bugetul de asigurări sociale, ca să nu mai spunem de crizele de personal din învăţământ, spitale, jandarmerie…, atunci să se angajeze masiv; dacă închiderea spitalelor a fost o măsură absurdă şi iresponsabilă, să le redeschidă sau să înfiinţeze altele în locul lor etc. etc. etc. Altminteri, ar însemna că toate acele “viziuni” nobile şi mobilizatoare pornesc de la ideea menţinerii măsurilor imbecile luate de regimul Băsescu-Boc, măsuri legitimate astfel drept “inevitabile” din cauza crizei economice mondiale, aşa cum pretind pedeliştii.

vineri, 9 decembrie 2011

"WISH FOR DESTRUCTION"


joi, 8 decembrie 2011

“SUCCESURI”

Manchester United, Manchester City, Ajax Amsterdam, Valencia, Villarreal, Borussia Dortmund, FC Porto, Lille.

Oricât de ciudat ar părea, echipele de mai sus NU sunt capii de serie pentru tragerea la sorţi a fazei următoare a UEFA Champions League, ci formaţiile eliminate încă din grupele competiţiei în care, în schimb, continuă să joace ŢSKA Moscova, Zenit Sankt Petersburg, FC Basel sau APOEL Nicosia!


De vreo două săptămâni, cică pentru a mă relaxa şi a scăpa de nervii şi stresul talk-show-urilor politice, am comutat calculatorul şi televizoarele pe transmisiunile sportive, în care mi-am văzut favoriţii făcând următoarea brânză: Naţionala de handbal feminin s-a şi m-a chinuit, jucând efectiv de la egal la egal cu unele dintre cele mai slabe echipe de la Campionatul Mondial, Man. United a luat bătaie de la FC Basel după o evoluţie jalnică şi, cum am arătat, pleacă braţ la braţ cu “duşmanii de moarte” de la City spre Europa League (care tinde să devină, cel puţin pentru mine, mai interesantă decât Liga Campionilor, mai ales după următoarea rundă, când pariez că Arsenal o va întâlni iarăşi prematur pe Barcelona şi, fireşte, va fi eliminată), Lewis Hamilton a încheiat sezonul de Formula 1 cu un abandon, iar Ronnie O’Sullivan a ieşit iarăşi din primele tururi ale unei competiţii majore de snooker. În condiţiile astea, mai bine mă întorc la politică!

miercuri, 7 decembrie 2011

… DA’ CAM SPER DEGEABA...

La fel ca ăla din banc, care se ducea întruna să revadă o tragedie sperând că până la urmă va fi cu happy-end, mă tot uit şi eu la reluările cu ultimul minut şi jumătate al jocului de aseară cu Japonia, de la CM de handbal feminin, de când România încă avea 28-25, fără a reuşi să înţeleg raportul straniu dintre viteza mare cu care se scurg secundele şi cea, paradoxal, parcă şi mai mare cu care sporeşte numărul de goluri al asiaticelor pe tabela de marcaj, în final ajungând egal cu al nostru. Deşi ruşinea e a întregii echipe, o menţiune specială merită “foarte experimentata” Cristina Vărzaru, care n-a fost în stare să liniştească jocul în ultimele nouăsprezece secunde (!), grăbindu-se ca fata mare la măritat şi scăpând mingea ca pe o bucată de săpun ud, iar o alta antrenorul Radu Voina, pe care nu l-a dus capul să ceară măcar un time-out.

Partea cu adevărat fascinantă şi proastă în toată povestea asta e că de mâine încep jocurile... grele! Partea bună e că tricolorele sunt deja calificate în faza superioară, iar dacă la începutul competiţiei emiteau pretenţii la titlu, înseamnă că sunt destul de bune să elimine în optimi şi Croaţia, Danemarca sau Suedia (între care oricum ar fi fost greu de “ales”, neavând aşadar practic nicio importanţă dacă terminăm pe locul doi, trei sau chiar patru în grupă), nu doar mai modestele Argentina sau Uruguay, pentru care s-a creat până la urmă absurda obsesie a câştigării grupei.

marți, 6 decembrie 2011

EMOŢII PREMATURE

Spre deosebire de anii trecuţi, când marile emoţii începeau abia prin fazele superioare ale competiţiilor de anvergură, acum naţionala de handbal feminin a României ni le-a oferit, cu vârf şi-ndesat, încă din startul turneului final al Campionatului Mondial din Brazilia, învingând, mai întâi, cu chiu cu vai (30-28), modesta echipă a Tunisiei, după un meci în care a fost condusă şi cu trei goluri (!), iar apoi şi mai modesta formaţie a Cubei (pe care altădată o bătea la diferenţe astronomice) cu un scor (33-27) cu care într-o zi bună ar fi învins una din marile forţe ale sportului cu mingea mică.

Sigur, pot fi invocate numeroasele absenţe din lot, începând cu teoretic cea mai bună jucătoare a noastră, Cristina Neagu (care din nefericire pare să se fi născut accidentată, astfel încât mai mult am auzit de ea decât am şi văzut-o în teren), lipsa de concentrare specifică partidelor cu adversari slabi sau faptul că s-au văzut destule cazuri când echipa ce avea să devină campioană mondială abia a ieşit din grupele preliminare, însă la felul în care au evoluat tricolorele tare mă tem ca emoţiile de care vorbeam să nu şi dispară la fel de prematur cum au apărut. Sper din suflet să mă înşel!

luni, 5 decembrie 2011

REZUMAT

După ce, la începutul săptămânii trecute, în urma unor lupte crâncene, Opoziţia a izbutit răsunătoarea (contra)performanţă de a-l înlocui din fruntea Senatului pe măcar inofensivul Geoană – de care trebuie să fii inimaginabil de fricos ca să te temi că ar putea reprezinta vreo ameninţare, de orice fel, aşa cum se teme ditamai USL-ul! – cu unul din oamenii de vază ai… Puterii, Vasile Blaga, alde Ponta şi Antonescu s-au mai dus şi cu pâra la Curtea Constituţională, nemulţumiţi că n-au fost lăsaţi să pună în aplicare una dintre nenumăratele decizii cu desăvârşire stupide date de aceasta de-a lungul timpului (ultima dintre ele, privitoare la amânarea plăţii drepturilor salariale câştigate în instanţă până în 2016, fiind pronunţată, culmea ironiei, chiar în aceeaşi zi!), decizie care – cel puţin aşa cum au înţeles-o ei – ar fi trebuit cică să le permită să-l înlocuiască după bunul lor plac pe Geoană cu Corlăţean, fără a mai fi necesar vreun vot sau, în orice caz, fără ca altcineva în afară de PSD să aibă dreptul de a desemna un nou candidat. De toată jena!

joi, 1 decembrie 2011

"NUNTA"


luni, 28 noiembrie 2011

ULTIMA CURSĂ

Oribil final de sezon în Formula 1, cu echipa Red Bull mimând jalnic nişte probleme tehnice la maşina lui Vettel doar pentru ca, pe de-o parte, să-l menţină pe neamţ în centrul atenţiei camerelor de luat vederi – spre încântarea sponsorilor, care se plânseseră că de-a lungul anului a cam fost ignorat, dată fiind maniera autoritară în care a dominat competiţia –, iar pe de alta, să-i ofere coechipierului său şansa, din fericire nevalorificată, de a deveni vicecampion mondial; cu acelaşi Vettel comparându-se aiurea-n tramvai şi lipsit de cel mai elementar bun-simţ al ridicolului cu Ayrton Senna, care în condiţii infinit mai dificile (şi adevărate!) A CÂŞTIGAT cursa braziliană, nu a ieşit doar pe locul doi, cum s-a întâmplat cu germanul ieri; cu Hamilton abandonând, culmea, din cauza unor probleme tehnice identice, numai că reale, cu cele invocate de Vettel; şi cu o victorie oricum îndoielnică a lui Webber, care, ca o dovadă în plus pentru faptul că ar fi făcut mai bine să se fi retras, poate cu ani în urmă, eventual înainte de a se apuca, declara de curând că sistemul DRS (pe care, în paranteză fie spus, nu-l agreez nici eu, fiindcă mi se pare că asigură doar o spoială de spectacol în plus, facilitând în mod artificial şi incorect depăşirile) ar trebui interzis, dar nu din motivele de mai sus, ci din pricină că el însuşi, Webber, a avut probleme în a stăpâni maşina atunci când l-a folosit, ceea ce înseamnă practic o recunoaştere făţişă a neputinţei sale în raport cu toţi ceilalţi piloţi care l-au folosit cu succes şi fără să se plângă. Aştept, fără mari speranţe, sezonul viitor.

vineri, 25 noiembrie 2011

"DYING FOR AN ANGEL"


joi, 24 noiembrie 2011

IEFTIN

Aproape că nu există dezbatere televizată în care, venind vorba despre alegeri în general şi despre cele de anul viitor în special, vreun ceva analist (de obicei acelaşi ubicuu Bogdan Chirieac!) să nu pomenească despre mita electorală, constând în pungi cu mălai, sticle de ulei, pui, găleţi, sacoşe (pline sau goale) şi alte mărunţişuri de-astea, cu un aer de profund dispreţ voalat şi uşoară compătimire trucată nu atât faţă de politicienii care o dau, cât faţă de amărâţii care o acceptă, dispreţ şi compătimire pe care poate nu le-ar mai avea dacă vreun partid s-ar apuca să distribuie, în locul obişnuitelor fleacuri, fie şi cele mai ieftine modele de telefoane mobile, MP3 playere sau aparate foto, caz în care n-am nicio îndoială că s-ar călca în picioare să le înhaţe chiar şi alegători la costum şi cravată cu câte un iPhone în buzunar. C-aşa-i românul.

miercuri, 23 noiembrie 2011

ÎNTOARCEREA HIENELOR

Dincolo de obişnuita prestaţie ridicolă a lui Geoană, care, dacă ar fi fost să uit, mi-a reamintit la urma urmelor poate unul din cele mai mărunte defecte pentru care nici colegii lui care tocmai l-au dat afară din partid cu rânjete de satisfacţie, nici liberalii, în frunte cu Crin Antonescu, pe care la vremea aceea îl simpatizam mai mult decât acum şi pentru care chiar votasem, şi nici măcar spectrul, între timp devenit sinistră realitate, de a fi obligat să-l mai înghit pe Băsescu încă cinci ani nu m-au convins să ies din casă la turul doi al alegerilor din 2009, tot ce am reţinut din fojgăiala pesedistă de ieri de pe la televiziunile de ştiri au fost, pe de-o parte, incredibila aroganţă, de muţunache nesimţit şi care nici măcar n-a ajuns încă (iar personal sper din suflet să nici nu ajungă vreodată!) într-o demnitate care să justifice cât de cât un asemenea aer de superioritate, a actualului lider PSD, Victor Ponta, care într-o intervenţie de numai câteva minute, la începutul şedinţei, a simţit nevoia imperioasă de a ironiza şi admonesta de nu mai puţin de trei ori presa pentru, vezi Doamne, “interesul manifestat faţă de binele PSD-ului”, cu toate că aranjase acea intervenţie special pentru ea, ulterior alungând-o din sală, iar pe de alta, nu atât spectaculoasa transformare, cât înfricoşătoarea revenire, ca de film horror, la aspectul lor natural dintotdeauna, de hiene hămesite gata să se gudure pe lângă oricine are puterea de moment în partid şi să sfâşie pe oricine cade în dizgraţie, a tuturor pesediştilor care de câţiva ani s-au deghizat în mieluşei neprihăniţi şi apar public să-şi exprime ipocrita dezaprobare faţă de imoralitatea, corupţia şi apucăturile nedemocratice ale fraţilor de-o mamă fesenisto-comunistă de la PD-L, aidoma lor. De toată scârba!

marți, 22 noiembrie 2011

PRIMARUL NEPRINS…

După ce, în urmă cu vreo trei ani, la preluarea mandatului, Emil Boc se lăuda că împărţirea funcţiilor din administraţie, până la nivelul femeilor de serviciu şi al paznicilor de noapte, pe criterii politice, realizată împreună cu aliaţii săi de nădejde de-atunci, pesediştii, este doar o demonstraţie de maximă onestitate, câtă vreme se face deschis, pe bază de acte normative asumate, şi nu oarecum pe-ascuns, ca până atunci, zilele trecute, referindu-se la faptele de vitejie ale colegului său de partid şi succesor aproape numit de el însuşi în fruncea Clujului, Apostu, a făcut încă un pas decisiv în “reformarea şi modernizarea statului român”, trasând o linie de distincţie cât se poate de clară între, pe de-o parte, calităţile manageriale şi de bun gospodar ale unui primar în funcţie şi, pe de alta, eventuala sa activitate infracţională, de şpăgar ordinar, care-l face negustor cinstit cel puţin până e prins. Ca să ştim la ce să ne mai aşteptăm…

luni, 21 noiembrie 2011

PREA MULT SAU PREA PUŢIN

Uitându-mă la dezbaterile de la sfârşitul săptămânii trecute prilejuite de propunerea, venită încă nu se ştie precis de unde, ca renta viageră pentru sportivi să fie acordată numai după vârsta de 30 de ani, şi nu din momentul retragerii, ca până acum, motiv pentru care unii dintre cei aflaţi în activitate ameniţă cu boicotarea Olimpiadei de anul viitor, mă gândeam – amintindu-mi inclusiv de relativ recent încheiatele Campionate Mondiale de Gimnastică, unde “fetele noastre” au luat fix praful de pe tobă, şi judecând în general după rezultatele din ultimul timp, care sunt cu mult mai proaste nu doar faţă de cele din vremurile de, altfel, nu-i aşa?, tristă amintire ale “Epocii de Aur”, ci şi faţă de acum 10-15 ani, înainte ca, de pildă, renta amintită să se fi inventat, iar indemnizaţiile pentru o medalie olimpică sau mondială să fi crescut de la un buchet de flori şi câteva bătăi tovărăşeşti pe spate la, totuşi, zeci de mii de euro – mă gândeam, aşadar, că sportivii români primesc, fie, paradoxal, PREA MULŢI bani, fie, şi mai paradoxal, PREA PUŢINI, având nevoie de mai mulţi pentru a atinge performanţele obţinute odinioară cu şi mai puţini. E limpede că numai exact cât trebuie nu primesc!

vineri, 18 noiembrie 2011

"STAND UP AND FIGHT"


joi, 17 noiembrie 2011

VORBE GRAVE

În perspectiva noului val de interminabile discuţii contradictorii zadarnice pe care anunţul liderilor USL despre… posibilul anunţ al unei eventuale tentative de suspendare a lui Băsescu îl va isca în presă, mă întreb şi eu, mai mult sau mai puţin retoric, stârnit de cei care cataloghează diferitele declaraţii scandaloase ale preşedintelui drept simple opinii şi nu “fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei” (acesta fiind citatul exact, nicidecum “încălcări grave ale Constituţiei”, cum deja l-am auzit citând din mintea-i obosită pe un pupincurist băsist de nădejde, care se pretinde jurist!): cum ar fi dacă Băsescu s-ar apuca, de pildă, nu să spânzure ţigani pe stradă şi să împuşte evrei cu mâna lui, ceea ce ar însemna într-adevăr nişte “fapte”, ci doar să le ceară autorităţilor – Jandarmerie, Poliţie etc. –, de la înălţimea funcţiei sale, fie şi numai într-un interviu la TVR sau RRA, să facă asta, aşa cum le cere magistraţilor să nu mai dea sentinţe care presupun despăgubiri de la Buget? Ar încălca sau nu Constituţia (să zicem, pe la Capitolul II, privitor la “dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică”)? Şi, indiferent dacă vreun Eckstein-Kovacs sau altul ar considera că n-o face, ci doar “îşi exprimă o părere, ca oricare cetăţean”, e oare posibil, ca să nu spun mai mult decât probabil, să fie “suspendat” de la toate reuniunile internaţionale, amendat de organizaţiile împotriva discriminării, condamnat în mod public de liderii statelor civilizate etc.?

miercuri, 16 noiembrie 2011

TRUCURI IEFTINE

Nu ştiu în urma căror studii sofisticate or fi ajuns cei de la Antena 3 la concluzia că începerea buletinelor de ştiri cu două minute mai devreme decât ora exactă poate să mai ciupească vreo câţiva telespectatori ai principalului post concurent – care, la rândul lui, probabil de teama CNA-ului, care odinioară aplica amenzi usturătoare Antenei 1 şi ProTV-ului pentru asemenea mizerii, nu le începe decât cu unul – dar la mine, de pildă, chestia nu prea funcţionează, fiindcă, punctual fiind şi având tendinţa să deschid televizorul pe la fix, mă pomenesc inevitabil la mijlocul principalei ştiri a momentului, astfel încât, pentru a o înţelege ca lumea, comut imediat dincolo ca s-o aud de la început şi pe-ndelete.

Tot aşa, nu mă impresionează câtuşi de puţin statisticile pe care cele două posturi le prezintă exasperant de frecvent pentru a demonstra că sunt, ambele (?!), “numărul unu pe piaţa de ştiri”, numai că pe segmente orare diferite, fiecare la altă categorie de vârstă, profesională ş.a.m.d. Cât despre mai noua găselniţă, de a prezenta într-o bandă, în partea de sus a ecranului, de îndată ce a început un buletin informativ, subiectele de la următorul, pe lângă că, uneori, încercând s-o citesc, pierd esenţialul ştirii curente, mi se pare uşor absurdă, fiindcă te-ai aştepta ca peste o oră să afli ce s-a mai întâmplat între timp, nu informaţii pe care postul le deţine deja, dar, aşa, de-al naibii, nu ţi le dezvăluie încă pe larg.

marți, 15 noiembrie 2011

BĂSESCU 2

După ce, în primele zile de la izbucnirea scandalului din PSD, practic toţi analiştii se întrebau nedumeriţi ce le-o fi căşunat aşa, din senin, liderilor partidului pe bietul Geoană, acum, în special cei de la Antena 3, inclusiv invitatul cu adevărat special de-aseară, Cristian Tudor Popescu, altminteri mai apropiat de postul rival, par să se fi lămurit subit cât de rău e fostul contracandidat al lui Băsescu la preşedinţie (pe care, în paranteză fie spus, tot ei ni l-au băgat pe gât, în primul tur susţinându-l făţiş chiar în detrimentul lui Crin Antonescu!), dar nu atât pentru ce a făcut recent, ci aşa, de-a lungul întregii sale cariere politice, ba schimbând taberele după cum i-a venit bine, ba nedemisionând când a promis şi chiar ar fi trebuit s-o facă, ba înhăitându-se cu tot felul de personaje dubioase, ba având faţă de adversarii din partid exact aceeaşi atitudine autoritar-nedemocratică pe care o au ei faţă de el acum etc., într-un cuvânt nefiind cu nimic mai breaz, dar, zic eu, nici mai ticălos, decât restul încă tovarăşilor săi pesedişti!

În fond şi la urma urmei, se prea poate să aibă dreptate. Pentru că tot am pomenit însă de Crin Antonescu, constat că liderul liberal are aceeaşi mână proastă în a-şi alege aliaţii şi colaboratorii ca şi Traian Băsescu (care e nevoit să-i reevalueze periodic pe-ai lui, ajungând de fiecare dată la concluzii diametral opuse)! Altfel nu se explică de ce în urmă cu numai doi ani îl socotea pe Geoană atât de bun încât să meargă cu el efectiv de mânuţă în campania electorală (ca Băsescu cu Tăriceanu în 2004!), ba chiar să ia parte la caraghioasa lui manifestare de bucurie de după anunţarea primelor rezultate – semn că-l iertase şi pentru întâlnirea de taină cu Vîntu şi pentru gogomăniile debitate la dezbaterea finală –, iar acum atât de rău încât să merite dat afară practic din USL, demers pe care îl sprijină cu tărie. Astfel stând lucrurile, cine ştie ce părere va avea domnul Antonescu peste alţi doi ani (dacă nu şi mai devreme!) despre însuşi Victor Ponta, pe care acum îl prezintă drept viitorul premier de mare nădejde al ţării şi garantul alegerii sale ca preşedinte în 2014!

luni, 14 noiembrie 2011

O REGULĂ CIUDATĂ

În weekendul acesta m-am uitat nu doar, ca de obicei, la antrenamentele, calificările şi cursa de Formula 1, bucurându-mă să-l văd din nou câştigător, după multă vreme, pe Lewis Hamilton, chiar dacă, fără nicio exagerare, cel care a strălucit prin… absenţă a fost Sebastian Vettel, forţat să abandoneze după primul viraj, din cauza unei pene de cauciuc, fiindcă s-a demonstrat o dată în plus şi enorma diferenţă dintre el şi coechipierul său Mark Webber, incapabil să-l suplinească prinzând măcar podiumul, dar şi faptul că în absenţa lui competiţia e relativ echilibrată, Red Bull nemaipărând o echipă miraculoasă, de unde se poate trage trista concluzie că până la urmă miraculos o fi naibii într-adevăr pilotul german, ci şi la cursele de GP2, pe care altfel le urmăresc doar sporadic, însă de data aceasta a participat, din păcate fără să facă vreo brânză, şi românul Mihai Marinescu, fiind stupefiat să constat ce aiurea este regulamentul – adoptat, conform spuselor comentatorilor, şi de alte sporturi cu motor! –, care prevede ca primii clasaţi din cursa inaugurală să pornească în cea de-a doua, aşa-zisă “de sprint”, mai scurtă, în ordine inversă, locul opt transformându-se automat în pole position, ceea ce-l face, poate exceptând podiumul, cel mai râvnit, astfel încât, mai ales pe circuitele unde se ştie că se depăşeşte cu mare dificultate, precum cel din Abu Dhabi, concurenţii de pe patru, cinci, şase şi şapte, altminteri ameninţaţi cu intrarea în anonimat, pot ajunge să se bată de la un moment dat nu pentru un loc mai în faţă, cum ar fi normal, ci pentru unul mai în urmă, care le dă o bună şansă de victorie a doua zi, procedură împrumutată poate din schiul alpin, numai că acolo ea se aplică în cadrul aceleiaşi curse, respectiv primii clasaţi din manşa întâi pornesc ultimii în manşa a doua, ceea ce asigură şi pentru public un spor de spectaculozitate, plus că, spre deosebire de cursele auto, unde în anumite limite se mai poate, este practic imposibil pentru concurenţi să-şi “aleagă” poziţia pe care şi-ar dori să termine. Bizar!

vineri, 11 noiembrie 2011

"IN THESE WALLS"


joi, 10 noiembrie 2011

OPTIMISM PATOLOGIC

Oricât de greu pare de crezut, la sfârşitul anului de diz-graţie 2011, după alţi doi şi înainte de, să sperăm, doar încă unul cu certitudine la fel de guvernare portocalie, încă mai există nu doar români de rând – care pot fi ori trăitori într-un colţ uitat de ţară şi cu studiile întrerupte brusc în clasa a doua la frageda vârstă de treizeci şi cinci de ani, ori pur şi simplu idioţi din naştere –, ci şi ziarişti (chiar dacă de la grupul Evenimentul Zilei/Capital, deci cam la fel ca ultimii) care să debordeze de un asemenea optimism patologic încât să titreze: “Ne pregătim: O nouă (sublinierea îmi aparţine) autostradă ne va lega de Occident” (de parcă ar fi măcar a cincea sau a şasea, de ne-am şi săturat de ele şi nici nu mai ştim prin ce puncte de vamă să le scoatem ca să nu se urce deja unele peste altele la ce ţară mărunţică avem!), după care să înceapă articolul astfel: “România şi Serbia caută surse de finanţare pentru construcţia autostrăzii… a anunţat vineri premierul român Emil Boc…”. Alte comentarii sunt de prisos.

miercuri, 9 noiembrie 2011

ALEGERE, NUMIRE, SCHIMBARE, REVOCARE…

Oricât de caraghios mi s-a părut dintotdeauna Mircea Geoană, trebuie să recunosc că, în măsura foarte mică în care mă interesează soarta PSD, l-am preferat şi-l prefer oricând nu doar, fireşte, lui Ion Iliescu sau Adrian Năstase, ci şi lui Victor Ponta, pe care-l socotesc încă şi mai jalnic, din toate punctele de vedere, aşa încât, dacă n-ar fi oricum prea mult spus, “dezamăgirea” ultimelor două zile de turbulenţe şi absurd conflict pesedisto-pesedist nu mi s-a părut nicidecum actualul lider social-democrat, ci senatorul Dan Şova, până acum una din puţinele figuri rezonabile de pe-acolo, care însă ieri încerca să ne prostească pe toţi în… faţa micilor ecrane, susţinând sus şi tare că întreaga nebunie a pornit de la confuzia făcută, în special de presă, între procedura de “schimbare” din funcţie şi cea de “revocare” a lui Geoană. Cum ar veni, pesediştii nu voiau să-l revoce, ci doar să-l schimbe un pic, prin acea “rocadă” (alt cunoscut termen juridic?!) cu Titus Corlăţean, de parcă alegerea era la cheremul lor. Sigur că procedurile sunt diferite, dar nu pot fi aplicate, pentru aceeaşi funcţie, după cum i se năzare cine ştie cui. Că mâine-poimâine o să ne pomenim că extinde cineva teoria şi la preşedintele ţării, oricare ar fi el, socotind că, în anumite condiţii, când, de pildă, partidul care l-a propulsat la Cotroceni nu mai e mulţumit de prestaţia sa, poate fi înlocuit la mijlocul mandatului. Şi va veni iarăşi vreun Şova de-ăsta să ne certe că facem confuzie între procedura de alegere, prin vot universal, şi cea de numire sau schimbare.

marți, 8 noiembrie 2011

HAI SĂ NE CĂCĂM ÎN PLOAIE!

Cam aşa poate fi sintetizată inţiativa pesediştilor de a-l schimba, hodoronc-tronc, pe Mircea Geoană de la preşedinţia Senatului. Dacă pe Băsescu nu-l pot suspenda, încearcă şi ei cu cine le e mai la-ndemână.

Cât despre bietul Geoană, după ce acum vreo doi ani o dăduse în bară cu o vizită la Moscova, acum o zbârceşte cu una la Washington! Om fără noroc. Probabil că engleza lui impecabilă i-a complexat pe alde Ponta şi mai ales Antonescu, care, nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc că a pus mâna să-şi perfecţioneze măcar franceza aia aproximativă, ca să nu ne facem de râs şi cu el în cazul – din ce în ce mai improbabil după părerea mea, cu regret o spun – în care va ajunge vreodată preşedinte.

De altfel, Crin ar trebui să studieze cu mare atenţie atât înregistrările cu intervenţiile sale de ieri de pe la televiziuni, cât şi pe cele cu ale lui Geoană. Pe primele pentru a realiza pe deplin ce aer caraghios avea deja în primele momente când a fost pus să comenteze mişcările bruşte ale cică “partenerilor” de alianţă, iar pe celelalte ca să vadă cum va arăta nu peste multă vreme, când o să afle surprizele pregătite de aceiaşi “parteneri” chiar pentru el, cum ar fi, de pildă, o altă “rocadă”, între candidaţii PNL şi PSD la funcţiile de preşedinte, respectiv premier sau de-a dreptul vreo nouă împlinire a visurilor lui Băsescu de refacere a FSN. Că USL tot se îndreaptă vertiginos spre sub 50% în sondaje!

luni, 7 noiembrie 2011

DACĂ

Întregul discurs al lui Băsescu de la sfârşitul săptămânii trecute – când a făcut cu ou şi cu oţet Justiţia fiindcă îndrăzneşte să dea sentinţe prin care statul e obligat să plătească despăgubiri usturătoare, grevând chipurile pe şi-aşa debilul Buget pe care puterea portocalie binevoieşte să-l rupă de la gura propriei clientele – ar fi avut un cât de mic sens dacă, la rândul său, guvernulboc ar fi avut prevederea (fiindcă tupeul şi dispreţul faţă de valorile democratice şi, în ultimă instanţă, de bun-simţ nu mă îndoiesc că-i prisosesc!) ca, în loc să emită tot felul de hotărâri şi ordonanţe prin care să stabilească termene precise până la care se angaja să-şi achite obligaţiile, ca, de pildă, revenirea salariilor la nivelul dinaintea tăierilor începând cu 1 ianuarie 2011 (astfel încât, neîntâmplându-se, de pe 2 ianuarie se afla deja în ilegalitate şi orice instanţă din lume, inclusiv de prin triburile africane izolate, ar fi dat câştig de cauză oricui ar fi acţionat autorităţile în judecată), în loc de asta aşadar, ar fi trecut prin Parlamentul dominat de trepăduşii lui o lege simplă şi clară care să prevadă ceva de genul “pe durata actualului mandat, Guvernul României are dreptul să facă orice şi n-are absolut nicio obligaţie de natură financiară”, situaţie în care, într-adevăr, orice decizie a instanţelor care să impună guvernului plata fie şi a unui singur leu ar fi fost o grosolană eroare judiciară. Cum însă, cel puţin deocamdată, nu există un asemenea act normativ, intervenţia lui Băsescu e doar o nouă demonstraţie de stupiditate şi nesimţire.

vineri, 4 noiembrie 2011

"WRONG"


joi, 3 noiembrie 2011

P.S.

Pe lângă faptul că recensământul acesta, care nici nu ştiu dacă într-adevăr tocmai s-a încheiat sau va continua la nesfârşit, cum reieşea dintr-un titlu citit de mine ieri pe ecranul unui televizor cu sonorul tăiat, a scos la rampă încă un personaj dintre acelea altminteri inimaginabil de incompetente şi penibile despre care afli, nici măcar numai cu stupoare, ci de-a dreptul cu groază, că se află de ani şi ani de zile în funcţii importante, unde, până când n-au mai avut încotro sau n-au mai rezistat tentaţiei de a-şi da în petic, au avut mai degrabă şansa decât bunul simţ de a merge pe burtă, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, deşi într-un fel la scară mai măruntă, în urmă cu – oricât de greu ar fi de crezut că a trecut atâta – deja aproape fix un an cu poliglotul comisar Şoric, iar acum cu nici nu e foarte limpede dacă demisionarul preşedinte al INS, Voineagu, mie mi-a ridicat la un moment dat, când am văzut halul de cică organizare, întrebarea dacă nu cumva a fost conceput de la bun început ca o sursă de venituri bugetare suplimentare, prin amenzile ce ar putea fi aplicate cu mare uşurinţă şi teoretic perfectă justificare sutelor de mii, dacă nu milioanelor de cetăţeni care fie “au refuzat” să-şi divulge CNP-urile, fie “s-au sustras” chipurile din rea-voinţă de la datoria de a fi recenzaţi, deşi de fapt, exact ca-ntr-un celebru banc, nu ei se ascundeau, ci nu-i căuta nimeni. La o socoteală simplă, sumele astfel adunate nici n-ar fi de neglijat.

miercuri, 2 noiembrie 2011

(CA) O ŞTOARFĂ