PROFESIONIŞTII

Până la urmă, toată această isterie din ultimele zile, declanşată în jurul DNA are şi partea ei... bună. După atâta amar de vreme în care opinia publică socotea aprioric vinovat orice personaj surprins de camerele de luat vederi pe o rază mai mică de doi kilometri în jurul sediului vreunui Parchet, nu m-ar mira ca de aici înainte prezumţia de nevinovăţie să înceapă să funcţioneze cu adevărat chiar şi la nivelul conştiinţei fiecărui cetăţean!

Nici până acum vajnica noastră Justiţie nu se bucura de cine ştie ce încredere, însă mă tem că acum s-a ajuns atât de departe încât până şi Bin Laden ar fi privit cu oarecare îngăduinţă dacă mâine-poimâine s-ar afla că a fost convocat – eventual prin intermediul unui SMS trimis personal de domnul Morar – în faţa imparţialilor procurori DNA. Mai ales că în prima fază nimeni, nici măcar persoana în cauză, nu va şti ce acuzaţii i se aduc.

Nimeni, cu excepţia redactorilor de la Evenimentul Zilei sau Cotidianul, desigur, care “pe surse” vor intra instantaneu în posesia dosarului complet şi îl vor prezenta drept rodul unei ample investigaţii jurnalistice proprii, desfăşurată pe parcursul unei întregi jumătăţi de zi. Să moară concurenţa de ciudă!

O COMISIE CU ADEVĂRAT SPECIALĂ!

Pe măsură ce lista miniştrilor acuzaţi de DNA tinde să se confunde cu organigrama completă a Cabinetului Tăriceanu II, se ridică tot mai multe semne de întrebare în legătură cu rolul şi utilitatea “comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiunii de către membrii Guvernului”, cum este ea numită în Legea nr. 115/1999.

Personal am crezut că acestă comisie este un soi de filtru menit să împiedice pe cât posibil hărţuirea miniştrilor de tot felul de indivizi bizari, reclamagii de profesie şi aşa mai departe, care n-au altă treabă şi alte distracţii pe lume decât să dea în judecată persoanele publice, acuzându-le de câte-n lună şi în stele. Pentru aceasta însă, ea ar fi trebuit să fie o PRIMĂ instanţă de “judecată”. Cu alte cuvinte, dacă doamna Vasilica Nebuna, cu domiciliul pe Banca nr. 4 din Cişmigiu ar face o plângere către DNA, acuzându-l pe ministrul Cutare că este responsabil de venirea toamnei, docomentul ar fi automat redirecţionat spre Comisie, înainte ca ditamai instituţia de luptă anticorupţie să se apuce de cercetări minuţioase şi profesioniste, cheltuind de pomană banii statului.

Observ acum cu uimire că lucrurile stau cu totul altfel şi că în loc de filtru între doamna Nebuna şi DNA, respectiv ministru, Comisia este o interfaţă între DNA – care, în cazul de mai sus, a făcut deja primele investigaţii, constatând că ipoteza se confirmă oarecum şi că între ministrul Cutare şi toamnă există într-adevăr o legătură strânsă deoarece e născut în octombrie – şi... acelaşi DNA, care practic cere permisiunea de a continua ancheta. Ceea ce mi se pare absurd.

CE FEL DE VOT?

Lăsând la o parte demagogia mai tuturor politicienilor români (cu o menţiune specială pentru domnul Emil Boc), care în funcţie de interesul de moment subliniază alternativ virtuţile votului secret sau ale celui la vedere, adevărul este că din punct de vedere teoretic problema poate fi discutată, aşa cum, tot teoretic, de florile mărului şi din dorinţa de a face pe interesanţii şi nonconformiştii am putea discuta şi despre superioritatea sistemului comunist faţă de cel capitalist, chiar cu argumente aparent logice! În ambele cazuri însă, practica ne omoară.

Pentru că suntem departe de a trăi într-o lume perfectă, votul deschis, prin ridicare de mâini este pur şi simplu o formă de îngrădire a libertăţii de conştiinţă, aşa cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în vremurile nu de mult apuse şi care ar trebui să ne fie încă vii în memorie. Orice vot dat de teama ca nu cumva să fii văzut că nu respecţi disciplina de Partid este practic un vot nul.

Totodată, în ceea ce-i priveşte pe parlamentari, votul secret devine şi o obligaţie, nu doar un drept, pentru a nu-i influenţa pe cei care încă nu s-au pronunţat. Am mai spus-o cândva: aşa cum cetăţenilor obişnuiţi, la alegeri, le este strict interzis să voteze la vedere, fără a intra în cabina de vot, sub ameninţarea sancţionării pentru propagandă electorală ilegală, nici parlamentarilor n-ar trebui să le fie îngăduit să-şi dezvăluie opţiunea, din motive similare.

CINE SAPĂ GROAPA GUVERNULUI...

Dincolo de caracterul ranchiunos şi răzbunător al lui Traian Băsescu, probabilitatea foarte scăzută ca un social-democrat, fie el Geoană sau oricine altcineva, să devină premier în cazul când moţiunea de cenzură va trece de Parlament are o explicaţie mult mai raţională. Prin ultima lui mişcare, PSD nu a făcut decât să (re)devină principalul inamic al preşedintelui.

Odată scăpat de Tăriceanu, este limpede că Băsescu îşi va canaliza tot nemărginitu-i potenţial distructiv împotriva PSD, care cel puţin teoretic, dacă ar reuşi să dărâme actualul Guvern, s-ar afirma ca o forţă politică de temut, inclusiv în ochii electoratului. În plus, şeful statului e conştient că nu ar mai avea mare lucru de obţinut încercând să anihileze complet PNL care, pe de-o parte, are un nucleu de alegători mic însă destul de cimentat în ultimii 18 ani, fiind greu de reorientat către democraţi sau PLD, iar pe de alta ar putea fi la un moment dat “recuperat”, poate fără “aripa Tăriceanu”, pentru sprijinirea unui guvern PD rezultat după alegeri.

Prin urmare, toate tunurile Cotrocenilor vor fi repoziţionate către PSD. Chiar şi eventuala învestire a unui guvern social-democrat de către Băsescu n-ar fi decât o capcană menită să ducă la îngroparea definitivă a acestui partid. Iar în rol de cioclu politic preşedintele este imbatabil!

UN GEST NEBUNESC

AVERTISMENT: Orice asemănare cu întâmplări şi personaje politice reale este absolut intenţionată.

Până în urmă cu mai bine de doi ani şi jumătate, Mircea fusese unul dintre oamenii de vază ai oraşului, însă din cauza uneltirilor principalului său rival intrase încet-încet într-un anonimat din care părea cu neputinţă să iasă prea curând şi cu care nu se putea împăca defel. Aşa se face că luă hotărârea de a întreprinde o acţiune nebunească, oricare, indiferent de consecinţe, numai pentru a reveni în centrul atenţiei.

Într-o bună zi, aflându-se pe digul ce înainta câţiva zeci de metri în apele mării şi care constituia punctul de atracţie al localităţii, fiind înţesat la orice oră din zi cu turişti şi concitadini, eroul nostru începu să strige din rărunchi că se va arunca de pe stabilopozi şi va încerca să ajungă până la mal.

Ideea era una proastă din toate punctele de vedere. Mai întâi că nu prea ştia să înoate. Apoi, în apele din zonă mişunau rechinii. Prin urmare, gestul avea două rezultate previzibile şi la fel de nefericite: fie Mircea se îneca, fie îl devorau fiarele. Dar şi dacă lucrurile ar fi mers bine pentru el, mare lucru tot nu ar fi obţinut, de vreme ce neînduplecatul său adversar era în continuare atotputernic şi pregătit să-l doboare din nou.

Cu toate acestea, şi în ciuda avertismentelor venite din partea spectatorilor binevoitori şi puţin speriaţi de consecinţele episodului asupra întregului oraş, se hotărî să-şi ducă acţiunea până la capăt, de teamă că renunţând acum, după ce pusese toată lumea pe jar, s-ar face şi mai rău de râs. Deja era privit ca un teribilist ciudat, cu minţile rătăcite.

Lucrurile merseră însă din rău în mai rău. Încă înainte de a apuca să se arunce în valuri, alunecă de câteva ori pe stabilopozi, alegându-se cu o mână ruptă şi un picior luxat. Situaţia devenise dramatică, reducându-se de-acum la o chestiune de viaţă şi de moarte.

(Continuarea în săptămânile următoare)

PARTIDUL SOCIAL DERUTAT

Habar n-am dacă în urma negocierilor intense din ultima vreme dintre PSD şi restul lumii – inclusiv cu ferocele adversar (?!) al înţelegerilor subterane, Traian Băsescu! – domnului Geoană şi alor lui le este limpede ce se va întâmpla în cazul în care moţiunea de cenzură odată depusă în Parlament va fi şi adoptată. Mai mult, la acest moment nici nu mă prea interesează, aşa cum nu mă interesează şi de altfel nici nu cred în puhoiul de informaţii date “pe surse” în presă, în legătură cu posibilele viitoare alianţe, coaliţii, guverne şi aşa mai departe.

Se prea poate ca undeva jocurile să fi fost deja făcute, numai că ceea ce văd eu ca simplu spectator este un PSD care continuă să se zbată într-un ridicol absolut, cu un preşedinte care lasă impresia că nu ştie pe ce lume se află. Conform declaraţiilor, social-democraţii nu vor sprijini un cabinet PD, nu vor intra la guvernare nici alături de liberali, nici de democraţi, nu vor rămâne în opoziţie şi în general nu vor face nimic concret, sau, după caz, vor face orice se nimereşte, doar Guvernul Tăriceanu II să plece naibii odată!

Rămâne de văzut cum se va repercuta această confuzie a partidului (cum spuneam, fie şi numai aparentă) asupra electoratului de stânga care, la rându-i, în zăpăceala lui s-ar putea să nu-i mai acorde nici măcar bruma de încredere din ultimele sondaje!

MOŢIUNEA IZBĂVITOARE

După părerea mea, cel mai bun lucru care li se poate întâmpla liberalilor în actualul context politic teribil de încâlcit este ca moţiunea PSD să fie nu doar depusă, dar şi adoptată! Alternativele sunt una mai proastă decât cealaltă.

Atacaţi din toate părţile, cu un DNA decis să le ia la puricat fiecare ministru, mergând probabil până la premier, cu un Parlament ostil care, fie şi doar aşa, de-al naibii, nu le mai votează nicio iniţiativă legislativă şi care e greu de crezut că va aproba apropiata Lege a bugetului într-o formă decentă, chiar şi dacă ar scăpa de moţiune s-ar găsi într-o situaţie absolut imposibilă, cu efecte de imagine şi deci electorale dezastruoase. PNL ar fi perceput ca un partid care se cramponează de putere, într-o ţară devenită de neguvernat, numai pentru a-şi satisface cine ştie ce interese meschine.

Pe de altă parte, nici demisia Guvernului nu este o soluţie, fiindcă mulţi ar înterpreta-o drept un gest de slăbiciune, de laşitate, tot liberalii fiind făcuţi responsabili de balamucul încă şi mai mare care fără îndoială că va urma. În schimb, adoptarea moţiunii i-ar plasa în postura relativ comodă şi – pe meleagurile noastre – mai curând benefică din punct de vedere electoral a victimei, căreia cel puţin pentru un timp i se trec cu vederea multe păcate.

ORI... ORI...

Pe zi ce trece, situaţia social-democraţilor devine tot mai caraghioasă. S-ar zice că blestemul diagnosticului pus de domnul Meleşcanu acum câteva săptămâni continuă să-i urmărească. De data aceasta este vorba de atitudinea faţă de ordonanţa de reorganizare a Cabinetului Tăriceanu II, care ar trebui să fie discutată astăzi la Senat.

Ca şi în cazul moţiunii-fantomă, posibilităţile sunt, grosso modo, două: ori o resping, ori o votează! În primul caz, ar însemna că, după ce au pus din greu umărul la moşirea noului guvern, nu îi mai recunosc acum existenţa, refuzând să-i semneze certificatul de naştere! Cel puţin tot atât de penibilă ar fi însă şi aprobarea ei pe fondul hotărârii de a introduce poate chiar a doua zi vestita moţiune, în urma căreia exact aceiaşi oameni ar trebui să demită un guvern pe care abia ce l-au reconfirmat!

Cum – Doamne iartă-mă! – se face că toate aceste dileme existenţiale sunt presărate de soarta cea crudă numai în calea bietului domn Geoană?!

UN FILM FOARTE... ROMÂNESC

În cele din urmă am ajuns să văd “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Nicio surpriză: un film banal, plicticos în multe momente, nici mai prost, dar cu siguranţă nici mai bun decât o grămadă altele româneşti din ultimii ani. Nu comentez subiectul, însă îmi amintesc un film dinainte de Revoluţie care trata, desigur din altă perspectivă, dar parcă şi cu mai multă inspiraţie, unul similar.

O menţiune specială pentru coloana sonoră. Tot în buna tradiţie românească postdecembristă, sunetul se aude de parcă tot filmul a fost realizat într-o peşteră sau într-o piscină acoperită. N-am să înţeleg niciodată unde sunt plasate microfoanele când se turnează o scenă; eu mi le imaginez băgate într-o cratiţă cu capacul pus. Dintr-o telenovelă vorbită în spaniolă şi netitrată aş fi înţeles cel puţin tot atâtea replici, deşi n-am studiat limba!

Reafirmându-mi imensa dezamăgire că această peliculă şi nu “California Dreamin’” va fi propunerea românească pentru Oscar, îi urez totuşi multă baftă. O să aibă mare nevoie!

PÂNĂ PE 17 SEPTEMBRIE...

VARA POATE FI CA IARNA!

Unul dintre cei mai pitoreşti oameni politici autohtoni, (încă) democratul Marius Marinescu a venit acum două săptămâni, când amintirea perioadelor caniculare din această vară era încă vie în memoria electoratului, cu o iniţiativă legislativă năstruşnică: statul să subvenţioneze instalarea de aparate de aer condiţionat în locuinţele românilor nevoiaşi.

Toate bune şi frumoase – chiar dacă măsura are un evident caracter populist şi numai de dreapta nu poate fi numită – însă mă întreb cum îşi va putea achita o asemenea familie nevoiaşă factura la curent electric, dacă va dori să şi pună în funcţiune maşinăria primită plocon de la stat. Ar fi vorba de vreo 2-3 milioane de lei vechi pe lună, sumă comparabilă cu cea plătită pe căldura din timpul iernii! Se vor introduce oare noi subvenţii?!

PUBLIGIGITATE

Nu contenesc să mă minunez în faţa noianului de umilinţe pe care jurnaliştii români – şi nu doar cei sportivi! – sunt dispuşi să le înghită pe nemestecate şi fără să clipească din partea lui Gigi Becali, doar pentru a face un strop de rating în plus şi a obţine cine ştie ce declaraţie senzaţională, “făcută la mine în emisiune”.

În neţărmurita-mi naivitate, cândva speram că încet-încet, pe măsură ce toţi realizatorii de talk-show-uri îşi vor primi în direct şi la diverse ore porţia de înjurături de mamă, bunică şi alte neamuri, apariţiile lui Becali vor înceta în mod firesc, pe motiv de scârbă a amfitrionilor sătui de bălăcăreală. Ei aş! Dimpotrivă, cu cât mai slobod la gură devine mai-marele Stelei, cu atât se înmulţesc invitaţiile de a interveni măcar prin telefon. Scârba poate fi cel mult a telespectatorilor, care dacă vor să urmărească restul emisiunii trebuie să trateze inserturile cu “nea Gigi” ca pe pauzele publicitare; adică să schimbe canalul până se termină sau să profite de ocazie pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice mai mult sau mai puţin urgente.

AL TREILEA REFERENDUM

D-aia-mi place mie de liberali: la ei, ce-i în guşă, şi-n căpuşă! Zilele acestea şi-au reafirmat ferm o idee mai veche, aceea a republicii parlamentare. Nu le pasă nici cât negru sub unghie că în actualul context politic, când Guvernul are de înfruntat o moţiune de cenzură şi la numai 3-4 luni după un referendum în care preşedintele a fost reconfirmat în funcţie de 75% dintre alegători, o asemenea iniţiativă îi poate face să mai piardă atât din fragilul sprijin parlamentar de care încă se mai bucură, cât şi – în perspectiva eventualelor alegeri anticipate – procente importante din suportul unui electorat prea fericit să-şi voteze Tătucul cu propriile mânuţe. Bravos, fraţilor!

Desigur, mai există şi varianta ca pur şi simplu să nu-şi fi dat seama ce fac! În acest caz, şi dacă o ţin pe-a lor, s-ar putea să aibă marea surpriză de a vedea cum şi problema formei de guvernământ va fi tranşată, mai devreme sau mai târziu, de acelaşi Traian Băsescu. Cum? Simplu. Printr-un nou referendum! Tot atât de strategic plasat ca şi cel pentru votul uninominal şi cu rezultate la fel de previzibile.

“ONLY THE GOOD DIE YOUNG”

Cu puţin timp în urmă, o comisie de specialişti a decis – pare-se în unanimitate – ca filmul lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” să reprezinte România în cursa pentru premiile Oscar de anul viitor. Deşi n-am reuşit încă să-l vizionez, astfel încât nu pot vorbi decât în necunoştinţă de cauză şi profund subiectiv, am fost puţin dezamăgit, pentru că apucasem deja să văd “California Dreamin’ (Nesfârşit)” al regretatului Cristian Nemescu şi chiar mă gândisem că ar fi o peliculă tocmai bună pentru un Oscar la categoria “cel mai bun film străin”. Inclusiv faptul că pe afiş figurează doi actori americani, Jamie Elman şi Armand Assante (probabil la cel mai bun rol din carieră!) şi că o bună parte a dialogului se desfăşoară în limba engleză ar fi putut fi de ajutor.

Recunosc că sunt un fan al cinematografiei americane, şi că 99% din filmele româneşti de după Revoluţie m-au lăsat rece, ca să nu spun mai mult, cu tot cu “A fost sau n-a fost?” – care, după mine, A FOST orice, dar N-A FOST film – “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” şi chiar “Moartea domnului Lăzărescu” cu tot, realizări foarte apreciate de criticii noştri. Alături de “Hârtia va fi albastră” şi poate de cele ale lui Nae Caramfil, “California Dreamin’” mi s-a părut singurul (repet, dintre cele văzute cu ochii mei) cu mari şanse de a fi pe gustul publicului şi al specialiştilor de peste ocean, care preferă filmele “normale”, cu scenariu original dar coerent şi plauzibil, în primul rând, marilor “capodopere” cu orice preţ europene. Părerea mea de cinefil.

Iaurt cu diferite arome

Toată nebunia de săptămâna trecută cu deliciosul iaurt Danone presupus a fi toxic pentru dependenţii de produse lactate s-a încheiat cu happy-end: dioxina stătea cuminte la locul ei, în limitele admise de Uniunea Europeană. Ce uşurare!

Există totuşi câteva aspecte ale întâmplării care mi s-au părut destul de stranii, în special cele privitoare la procedura urmată de autorităţi într-un asemenea caz. Din câte am înţeles, chiar în acord cu prevederile internaţionale (!), s-a încercat ca lucrurile să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie posibilă, pe de-o parte pentru “a nu crea panică în rândul consumatorilor”, iar pe de alta pentru a nu se aduce prejudicii firmei producătoare. Aşa se face că între momentul când autorităţile competente au fost alarmate şi până când au reuşit să culeagă de prin magazine întregul lot suspect s-au scurs trei zile întregi, timp în care cetăţenii nu au fost informaţi oficial, prin mijloacele de comunicare în masă, despre ceea ce se petrece, continuând să-şi cumpere şi să-şi savureze liniştiţi iaurtul.

Povestea cu panica mi se pare complet ridicolă. A cui panică? A celor care ingurgitaseră produsul? Păi ei erau deja “condamnaţi”! Nu-mi imaginez că exista pericolul iminent ca vreunul dintre ei să se arunce în faţa tramvaiului, nemaiavând răbdare să aştepte efectele “otrăvii”. În schimb, în cele trei zile, puteau apărea noi cumpărători, ori consumatori dintre cei care-l achiziţionaseră, dar nu apucaseră să se înfrupte din el, ţinându-l încă prin frigidere. Cât priveşte prejudiciile producătorului... asta e! Riscurile meseriei. La urma urmelor un fabricant de iaurt nu este o bancă, pentru a risca falimentul la cea mai mică informaţie defavorabilă.

Mă întreb dacă “procedura” ar fi fost aceeaşi şi în cazul când în loc de o cantitate puţin peste limita maximă admisă de dioxină s-ar fi bănuit că în iaurt se află doze masive de cianură. Mi-e teamă că da!

Adevăratul vinovat

Îmi asum întreaga responsabilitate pentru ratarea calificării lui Dinamo în grupele Ligii Campionilor! Recunosc deschis că eu sunt acela care de la bun început, încă de la tragerea la sorţi şi chiar după gloriosul rezultat de 1-1 din tur, ori aseară, când la pauză ai noştri conduceau cu 1-0, am cârtit întruna prevestind şi poate atrăgând deznodământul. Şi asta nu pentru că aş avea eu ceva cu echipa din Ştefan cel Mare, care nu-mi este nici mai simpatică nici mai antipatică decât oricare alta dintre cele angrenate în cupele europene, câtă vreme eu sunt fan al unei formaţii care anul acesta se află în faţa spectaculoasei performanţe de a se menţine în Divizia B în ciuda unui debut de sezon cu înfrângere. Am privit însă lucrurile din perspectivă inversă şi mi s-a părut de neconceput ca o echipă italienească, cu un oarecare renume totuşi, deşi mulţi o dispreţuiau, precum Lazio să se împotmolească în faţa uneia româneşti, alta decât, eventual, Steaua.

Despre meci n-ar fi mare lucru de spus, decât că după părerea mea – oarecum singulară din câte am băgat de seamă ascultându-i pe specialişti – Dinamo a avut o evoluţie (proastă) relativ constantă pe parcursul celor două reprize, diferenţa de la 1-0 în prima la 0-3 în cea secundă făcând-o mai degrabă jocul adversarilor.

Aş mai adăuga doar că amărăciunea oricărui eşec al lui Dinamo sau al Stelei în competiţiile internaţionale îmi este atenuată până spre anihilare de vederea feţelor cătrănite ale unui Cristi Borcea, respectiv Gigi Becali, la fel cum, pe de altă parte şi bucuria succeselor îmi este întunecată, dacă nu sugrumată de-a dreptul, de veselia deşănţată a aceloraşi.

Putere, femei şi maşini străine

Aşadar, inamicul public numărul unu al tuturor românilor săraci lipiţi-gliei strămoşeşti în frunte cu Traian Băsescu, Dinu Patriciu, şi-a vândut trei sferturi din sufletul Rompetrol diavolului kazah – un fel de Kazpetrol, dar mai de stat – obţinând nici mai mult nici mai puţin decât fix o căruţă de bani. Adică o sumă de-aia pe care nimeni nu prea ştie s-o scrie în cifre şi cu care se exprimă îndeobşte nu atât nivelul investiţiilor României într-o autostradă, de pildă, cât cel al datoriilor externe ale ţărilor din lumea a treia. Asta ar fi una la mână.

Pe a doua am aflat-o aseară de la angajaţii unui alt mogul şi oligarh la modă, Robert Turcescu şi Corina Drăgostescu, care ne-au explicat ce vrea Patriciu de la viaţă: PUTERE. De asemenea, şi-ar mai dori şi PUTERE. Şi ca şi cum asta nu i-ar fi de-ajuns, se dă peste cap pentru a mai obţine în plus şi PUTERE.

Deşi fiecare din cei doi jurnalişti a repetat chestia asta de cel puţin cinci ori şi chiar dacă pe undeva e firesc să-ţi imaginezi că orice om putred de bogat se visează atotputernic, nu imi este foarte clar pe ce elemente concrete se bazau în afirmaţiile lor. Din fotoliul meu de telespectator, mie mi se pare că proaspătul posesor al unei felii de pepene pe care a dat un măr întreg a ales o cale destul de ocolită pentru a-şi atinge obiectivul, câtă vreme nu-l văd nici în fruntea unui partid politic, fie el şi cu doar 1% prin sondajele de opinie şi nici aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta pe stadioane, ori anunţând cu surle şi trâmbiţe câte biserici mai are de gând să ctitorească până la următoarele alegeri.

Iată de ce eu am ajuns în forurile mele lăuntrice la o concluzie diferită (dar la fel de bine “argumentată”) şi anume că de fapt toate eforturile depuse de Dinu Patriciu au cu totul şi cu totul alt ţel: acela de a obţine cât mai multe FEMEI. Ori, poate (o să mai reflectez la acest aspect) MAŞINI STRĂINE. Cel puţin eu unul asta mi-aş dori dacă aş avea buzunarele lui.

Ganea într-o acţiune caracteristică pe partea dreaptă...

După episodul de aseară de la meciul Poli – Rapid, când “timişoreanul” Ionel Ganea a încercat să-l asasinezeze prin ştrangulare pe unul dintre asistenţi, mulţumindu-se în cele din urmă doar să-i înfigă câţiva pumni la ficat şi coaste, vestea cea bună s-ar putea să vină pentru agenţii de ordine, cărora, spre deosebire de omologii lor britanici, li se va îngădui de acum înainte să stea la derbiurile mioritice cu faţa către teren, pentru a preîntâmpina vărsările de sânge cauzate chiar de jucători. Cert este că ieri, în afară de coechipierii mai vânjoşi ai agresorului, nimeni nu s-a grăbit să sară întru salvarea vieţii bietului tuşier, nici măcar arbitrul de centru care a preferat să o şteargă... englezeşte de la faţa locului de îndată ce lucrurile au început să se împută, într-o demonstraţie de triumf al instinctului de conservare asupra vitejiei.

Şi pentru că am amintit despre metodele de luptă împotriva huliganismului folosite cu succes în patria fotbalului, mă gândesc ce bine i-ar sta recidivistului Ganea o suspendare pe viaţă din activitatea sportivă şi interdicţia de a mai intra pe un stadion, dublată de obligativitatea ca pe durata meciurilor să semneze condica de prezenţă la o secţie de poliţie. Başca un dosar penal pentru agresiune.

Speranţe... false

Ieri a început Festivalul Mamaia 2007. TVR 1 a transmis primele părţi ale celor două secţiuni din concurs – cea de interpretare şi cea de creaţie – urmate de recitalul câtorva consacraţi, în frunte cu Mihai Trăistariu. Şi a făcut-o absolut mizerabil, trebuie să adaug, cu nenumărate “îngheţări” ale imaginii pe parcursul întregii emisii, deşi ai fi zis că de-a lungul celor aproape patru ore, întrerupte şi de câteva pauze publicitare, ar fi avut destul timp să remedieze problemele. Mai mult decât atât, organizatorii n-au reuşit să le evite nici pe acelea legate de sunetul de la faţa locului, dovadă “sabotarea” unuia dintre concurenţi, căruia nu i-a funcţionat, minute bune, microfonul, situaţie repetată în partea de recital, când promiţătorul duet al Paulei Seling cu Mihai Trăistariu a fost interpretat la un singur microfon, celălalt refuzând cu îndârjire să dea vreun semn de viaţă, la fel cum, cu tot atâta îndârjire băieţii de mingi de pe margini au refuzat să sară cu un altul, de rezervă, eventual în stare de funcţionare, dacă o fi existat aşa ceva.

La rândul lor, concurenţii s-au prezentat lamentabil, atât cei de la interpretare, cât şi cei din secţiunea de creaţie, cu Nico şi Proconsul cu tot, de parcă am fi asistat la un concurs de cine falsează mai tare, caz în care juriul s-ar fi aflat cu adevărat în mare dificultate, întrecerea fiind deosebit de strânsă! Se poate ca de vină să fi fost şi sonorizarea, competitorii lăsând impresia că nu se aud pe scenă, însă au existat totuşi două excepţii care contrazic această ipoteză: Nicolae Stoica, de la interpretare (culmea, cel cu microfonul iniţial defect) şi mai ales trupa moldovenească “Edict”, la creaţie, care sper din suflet să nu fie ocoliţi de premii.

În altă ordine de idei, ce mi se pare de neînţeles la orice concurs de acest gen este faptul că participanţilor de la secţiunea de interpretare li se permite să se prezinte cu cântece în primă audiţie, de cele mai multe ori compuse de ei înşişi. În aceste condiţii, adesea e greu de spus dacă respectivul cântă el foarte prost, ori o face excelent însă linia melodică e cea... originală. Părerea mea e că ar trebui să existe o regulă conform căreia să fie obligaţi să interpreteze numai piese consacrate, fiindcă dacă membrii juriului or fi mari specialişti, putând emite o părere avizată în orice condiţii, publicul, căruia până la urmă i se adresează orice festival, nu e, şi are nevoie de un punct de reper pentru a putea face o comparaţie.

Până una-alta... petrecerea continuă.



UPDATE: Din punct de vedere tehnic, a doua zi a festivalului a ieşit cu mult mai bine. Concurenţii, în schimb, au fost la fel de slabi, inclusiv trupa “Edict” a cărei prestaţie la secţiunea interpretare s-a situat cu mult sub cea de la creaţie.

Copilării

Oricine ar reuşi să urmărească (de)zbaterile de pe scena politică autohtonă cu suficientă detaşare ar avea în multe momente parte de un spectacol mai amuzant decât majoritatea emisiunilor de divertisment. Şi nu mă refer acum la imaginile difuzate ieri de televiziuni, cu Emil Boc în rolul vieţii sale, acela de paiaţă îmbujorată, prevăzută cu pălăriuţă şi întoarsă cu cheiţa pentru a dirija o fanfară care falsa din toate orificiile. Nu.

Pe mine, de pildă, mă distrează teribil atitudinea infantilă a PD în privinţa euroalegerilor şi a moţiunii de cenzură anunţată de PSD. În primul caz, pediştii n-au reuşit cu niciun chip să treacă peste pârţagul provocat de amânarea datei scrutinului. Ca nişte preşcolari bosumflaţi că mămica şi tăticul nu le-au cumpărat la timp ursuleţul mult visat, nu mai vor acum să ştie de nimic. Îl auzeam pe domnul Berceanu ţinând-o gaia-maţu’ că nu mai are nicio importanţă când – şi aproape că nici măcar DACĂ – se vor mai ţine, odată ce n-au avut loc la 13 mai. 13 mai, 13 mai, 13 maaahahaiiiii!!!

Cât priveşte moţiunea, argumentul principal pentru care democraţii o vor vota este acela că răutăcioşii de liberali le-au luat acum câteva luni lopăţica, găletuşa, dar mai ales pâinea şi cuţitul, scoţându-i de la guvernare, aşa că a venit momentul răzbunării. Să vadă şi ei cum e, na!

Însă culmea umorului involuntar au atins-o zilele trecute liderii PLD. Lipsiţi de orice simţ al ridicolului, câţiva dintre ei, parcă vorbiţi, au apărut public să ne explice cum partidele “autentic de dreapta”, PD şi PLD, se bucură de un sprijin popular de mare excepţie, conform sondajelor de opinie, ajungând să strângă împreună jumătate din sufragii. Impresionant! Şi – culmea – aproape adevărat. Cu micul amendament – absolut nesemnificativ pentru domniile lor ­– că PLD nu contribuie la această imagine idilică decât cu 2, 3 sau cel mult 4%, conform aceloraşi sondaje. Exact ca în bancul cu şoricelul şi cu elefantul care erau prieteni la cataramă, iar după ce au scăpat nevătămaţi dintr-o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu o haită de tigri dezlănţuiţi cel dintâi remarca plin de mândrie: “bă ce le-am făcut!”.