Boicotarea moţiunii de cenzură

Uniţi în cuget şi-n simţiri, aşa cum ne-au obişnuit, cu preşedintele Traian Băsescu, care şi-a reafirmat ieri principalul proiect politic, acela de a debarca guvernul Tăriceanu şi a declanşa alegerile parlamentare anticipate, democraţii s-au hotărât să introducă o moţiune de cenzură, menită chipurile să realizeze o biblică “separare a apelor”, arătând o dată pentru totdeauna de care parte a baricadei, cea a puterii sau cea a opoziţiei, se află PSD.

Paradoxal însă, graba cu care se petrec evenimentele îi avantajează chiar pe liberali! Mai întâi că un eşec al demersului PD îi va oferi guvernului actual un răgaz de câteva luni, până la toamnă. Apoi, discursul de ieri al preşedintelui a spulberat, fără îndoială, speranţele social-democraţilor că în urma unei eventuale debarcări a lui Tăriceanu ar putea prelua ei guvernarea, alături de PD; e limpede că Băsescu se va face luntre şi punte pentru a se ajunge la anticipate.

Cum până la discutarea moţiunii nu prea mai este răgaz nici măcar pentru o negociere serioasă cu PNL, în vederea unei susţineri “la vedere” a cabinetului Tăriceanu, fie prin cooptarea în guvern, fie prin semnarea unui protocol de colaborare parlamentară, părerea mea este că PSD nu are în clipa de faţă decât o singură soluţie, cel puţin pe termen scurt: aceea de a păstra exact actuala stare de fapt.

Pentru asta ar trebui pur şi simplu să boicoteze moţiunea PD, retrăgându-se din sală la momentul dezbaterilor (după modelul patentat chiar de iniţiatori), ceea ce ar duce la imposibilitatea strângerii celor 235 de voturi necesare adoptării, fără ca partidul să-şi ia vreun angajament concret. Pretextul unei asemenea atitudini nici nu ar fi prea greu de găsit, având în vedere motivaţiile subţiri ale acţiunii democraţilor, aflaţi până în urmă cu două luni, bine mersi, în guvernul căruia acum îi găsesc toate nodurile din papură.