CUM ERA SĂ DEVIN BEŢIV (PARTEA A DOUA SAU MULT AŞTEPTATA CONTINUARE)
Prima parte poate fi (re)citită aici.
Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.
Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.
Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!
Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.
Cum-necum, izbutisem să însăilez câteva rânduri, de care eram însă, pe bună dreptate, foarte nemulţumit: nu numai că sunau ca naiba, fără ritm, cu cacofonii şi repetiţii supărătoare de care nu ştiam cum să scap, fiindcă ar fi trebuit să reformulez propoziţii întregi, cu adjective nepotrivite şi mici glumiţe răsuflate, cu anacoluturi de-adevăratelea, nu de-alea doar aparente, pentru care mă ceartă degeaba cititorii superficiali, ba chiar – aveam neplăcutul sentiment, fără să fiu în stare să le şi depistez – cu câteva dezacorduri gramaticale, dar recitindu-le nu mai înţelegeam nici eu ce voisem să spun (de ceilalţi oricum nu prea mă sinchisesc)! Era clar că trebuia să rescriu întregul articol.
Pentru că, de la ultimul festin cu mititei, la care pur şi simplu uitasem de ele, înlocuindu-le cu Pepsi, în frigider îmi rămăseseră două beri mici, înainte să mă apuc de treabă le-am dat pe gât, dublând astfel şi doza mea maximă obişnuită, care constă într-o sticlă de 0,33 litri, din care mai şi rămân două-trei degete, pe fund.
Efectul a fost absolut spectaculos! Ca prin farmec, încă înainte de a termina prima sticlă, articolul, de care încă nu mă atinsesem, ci doar îl tot reciteam să văd ce-i pot face, a început să capete înţeles. Pe la jumătatea celei de-a doua, nu numai că devenise limpede ca... apa de izvor, dar parcă şi frazele se legau armonios, anacoluturile dispăruseră cu desăvârşire, dezacordurile gramaticale rămăseseră şi ele doar amintirea unei halucinaţii, adjectivele erau cât se poate de sugestive şi chiar am râs de unul singur la glumiţele care cu numai un sfert de oră înainte mi se păruseră – ce prostie! – răsuflate. După încă cinci minute, în faţa mea stăteau două sticle goale de bere şi un articol genial, pe care ar fi fost un adevărat sacrilegiu să-l rescriu!
Prin urmare, l-am publicat în forma iniţială, în care a rămas până în ziua de astăzi pe undeva prin arhivă, deşi, evident că încă de pe-atunci, după câteva ore de somn, mi s-a părut la fel de prost ca-n prima clipă! L-am păstrat numai ca să-mi fie învăţătură de minte că, în cazul meu, metoda marilor artişti şi a fostului meu amic nu dă nici pe departe randamentul scontat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu