SCUMPIRI MARI, DAR DESE
Cică (abia) de astăzi se scumpesc alimentele. Întrebarea este: faţă de când? Fiindcă nu e ca şi cum, de pildă, ieri s-ar fi ieftinit şi astăzi doar revin la preţul de alaltăieri. Ştiu sigur, pentru că în weekend s-a nimerit să mă duc şi eu într-un hipermarket, după aproape o lună şi jumătate de pauză, şi ce-am văzut acolo…
Trebuie să spun că mă număr printre cei despre care, invariabil, cu ocazia fiecărui Crăciun şi Paşte, iritat de nebunia din magazine, Mircea Badea se întreabă, în cel puţin câte două-trei emisiuni înainte, una-două în timpul şi încă două-trei după, dacă mănâncă numai de două ori pe an, respectiv, desigur, de Crăciun şi Paşte. De fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase şi le-ar putea pătrunde taina chiar şi cunoscutul realizator: bietul român de rând, cu salariu mai mic de câteva (zeci de) mii de euro, cât sunt prin televiziuni, vrea şi el ca, într-adevăr măcar de două ori pe an, să aibă o masă îmbelşugată, pe care să se găsească şi altceva în afară de mămăliga, cartofii sau fasolea de zi cu zi.
În cazul meu particular mai este vorba şi de o spaimă, soră cu fobia, poate uşor patologică, de a nu rămâne fără vreun produs necesar chiar în zilele cu pricina, când magazinele sunt fie închise cu desăvârşire, fie încă şi mai aglomerate decât cu două-trei săptămâni înainte, când încerc să închei aprovizionarea, una cu certitudine în exces pentru că se întâmplă, de pildă, să mai cumpăr o sticlă de ulei chiar dacă aia de-acasă e pe jumătate plină, şi se dovedeşte că-mi ajunge până mult după sărbători; la fel cu sarea, muştarul, ba şi cu detergentul de vase, ori cel de rufe.
Consecinţa firească şi plăcută e că timp de o lună după sărbători nu mai trebuie să mă deplasez până în marile magazine, aflate, nu ştiu cum naiba, aproape toate aproape aproape de mine, dar aproape niciunul cu adevărat aproape, în sensul că locuiesc la nici mai mult, da’ din nefericire nici mai puţin, decât fix vreun sfert de oră de mers cu maşina de două magazine Cora, trei, ba chiar patru, dacă-l punem şi pe-ăla de la Unirea, Carrefour-uri, un Real, două Metro-uri şi-un Selgros, şi doar de un Kaufland, care nu mă interesează, la zece minute de mers pe jos. (Asta e şi un fel de şaradă: ghici unde stau!)
Consecinţa nefirească şi neplăcută este că după luna asta şi mai bine de pauză constat cu stupoare, cum am făcut sâmbătă, că toate cele, nu doar alimentele, s-au scumpit semnificativ: o cutie cu nici nu contează ce – că de fapt nici nu-mi trebuia, fiindcă mai am din rezerva de luna trecută, dar mi-a sărit în ochi –, care era doişpe lei, s-a făcut şaişpe; un odorizant de şapte lei şi ceva e aproape zece; laptele, care era cinci lei şi-un pic, acum e cinci lei şi mult etc.
O altă chestie nefirească, deşi nu-i o consecinţă a pauzei mele de cumpărături, e că la fiecare început de lună, când citesc datele despre inflaţie, reiese, conform Băncii Naţionale, conduse de eternul şi “unanim apreciatul” de alţii guvernator Mugur Isărescu, că scumpirile astea sunt de numai 0,1%, 0,2%…
Trebuie să spun că mă număr printre cei despre care, invariabil, cu ocazia fiecărui Crăciun şi Paşte, iritat de nebunia din magazine, Mircea Badea se întreabă, în cel puţin câte două-trei emisiuni înainte, una-două în timpul şi încă două-trei după, dacă mănâncă numai de două ori pe an, respectiv, desigur, de Crăciun şi Paşte. De fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de misterioase şi le-ar putea pătrunde taina chiar şi cunoscutul realizator: bietul român de rând, cu salariu mai mic de câteva (zeci de) mii de euro, cât sunt prin televiziuni, vrea şi el ca, într-adevăr măcar de două ori pe an, să aibă o masă îmbelşugată, pe care să se găsească şi altceva în afară de mămăliga, cartofii sau fasolea de zi cu zi.
În cazul meu particular mai este vorba şi de o spaimă, soră cu fobia, poate uşor patologică, de a nu rămâne fără vreun produs necesar chiar în zilele cu pricina, când magazinele sunt fie închise cu desăvârşire, fie încă şi mai aglomerate decât cu două-trei săptămâni înainte, când încerc să închei aprovizionarea, una cu certitudine în exces pentru că se întâmplă, de pildă, să mai cumpăr o sticlă de ulei chiar dacă aia de-acasă e pe jumătate plină, şi se dovedeşte că-mi ajunge până mult după sărbători; la fel cu sarea, muştarul, ba şi cu detergentul de vase, ori cel de rufe.
Consecinţa firească şi plăcută e că timp de o lună după sărbători nu mai trebuie să mă deplasez până în marile magazine, aflate, nu ştiu cum naiba, aproape toate aproape aproape de mine, dar aproape niciunul cu adevărat aproape, în sensul că locuiesc la nici mai mult, da’ din nefericire nici mai puţin, decât fix vreun sfert de oră de mers cu maşina de două magazine Cora, trei, ba chiar patru, dacă-l punem şi pe-ăla de la Unirea, Carrefour-uri, un Real, două Metro-uri şi-un Selgros, şi doar de un Kaufland, care nu mă interesează, la zece minute de mers pe jos. (Asta e şi un fel de şaradă: ghici unde stau!)
Consecinţa nefirească şi neplăcută este că după luna asta şi mai bine de pauză constat cu stupoare, cum am făcut sâmbătă, că toate cele, nu doar alimentele, s-au scumpit semnificativ: o cutie cu nici nu contează ce – că de fapt nici nu-mi trebuia, fiindcă mai am din rezerva de luna trecută, dar mi-a sărit în ochi –, care era doişpe lei, s-a făcut şaişpe; un odorizant de şapte lei şi ceva e aproape zece; laptele, care era cinci lei şi-un pic, acum e cinci lei şi mult etc.
O altă chestie nefirească, deşi nu-i o consecinţă a pauzei mele de cumpărături, e că la fiecare început de lună, când citesc datele despre inflaţie, reiese, conform Băncii Naţionale, conduse de eternul şi “unanim apreciatul” de alţii guvernator Mugur Isărescu, că scumpirile astea sunt de numai 0,1%, 0,2%…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu