CATASTROFĂ CINEMATOGRAFICĂ

…(Cu accent pe “catastrofă”, pentru că “cinematografică” nici nu prea e.)

Doar aşa poate fi caracterizat de departe cel mai prost aşa-zis film la care am avut – în cele din urmă, după ce-l înregistrasem acum un an, dacă nu şi mai bine, de la HBO, dar am reuşit până acum, când nici nu ştiu ce dracu m-a apucat, să-l ocolesc, pentru că aveam o presimţire – (vreodată) proasta inspiraţie să mă uit, “Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism” al mult prea lăudatului şi supraestimatului Corneliu Porumboiu, despre a cărui (altă) capodoperă, “A fost sau n-a fost?”, am avut ocazia să mă pronunţ, cândva, foarte pe scurt, că nici nu merita mai mult, în sensul că a fost orice altceva, dar n-a fost film.

De altfel, individul am senzaţia că pur şi simplu nu înţelege ce este şi, mai cu seamă, ce NU este “arta cinematografică” şi cu ce se deosebeşte ea de orice altceva în general şi de celelalte arte în particular. Dacă iei doi aşa-zişi actori (că or fi “jucat” şi în altceva, poate chiar mai bine) şi îi pui să rostească nişte replici stupide în timp ce-i filmezi, în cea mai mare parte a timpului dinspre cefe, nu înseamnă că ai făcut un film şi, cu atât mai puţin, artă. Nici măcar scuza că unul dintre personaje aminteşte despre tot soiul de regizori “vizionari”, gen Michelangelo Antonioni, nu ţine; mai e mult chiar şi până aproape!

Sigur, retardaţi care să aprecieze, şi încă la superlativ, inclusiv prin decernări de premii (neapărat “prestigioase”, cum ar fi Gopo, nu glumiţe de-astea anglo-americăneşti ca Globurile de Aur, BAFTA sau Oscarurile), astfel de (ne)realizări s-au găsit, se găsesc şi se vor găsi întotdeauna, fiindcă, vorba aia, “mare e Grădina lui Dumnezeu…”. Din punctul meu de vedere însă, fără a merge într-atât de departe încât să devin mai îngăduitor până şi faţă de trista amintire a epocii în care opere de artă – din păcate, pe-atunci chiar adevărate – erau puse pe foc, zău că, inspirat şi de fervoarea acţiunilor DNA din zilele astea, mă gândesc serios să iniţiez un denunţ prin care – în cazul, foarte probabil, în care nenorocirea asta de peliculă s-a realizat, recte irosit, pe bani mai mult sau mai puţin publici, căpătaţi, de pildă, de la CNC – instituţiile abilitate ale statului să ancheteze cazul pentru deturnare de fonduri. Adicătelea, s-au dat pentru un film şi s-a făcut… ce s-a făcut.

Prin comparaţie, până şi cealaltă mare porcărie pe care coincidenţa face că am văzut-o, la fel de tardiv, zilele astea (şi eu nebun, de parcă n-aş avea de lucru, în condiţiile în care mai e o săptămână până la Oscaruri şi sunt restant cu vreo şapte filme!), “Love Building” (aştept cu respiraţia ţinută continuarea, “Love Building 2”, care am înţeles că trebuie să apară anul ăsta!) aproape că merita favoarea de a fi trecută sub tăcere. O menţinez doar ca un argument dureros în plus că, în ultimul timp, spre deosebire de vremurile, nici măcar foarte îndepărtate, când filmele româneşti erau, într-adevăr, în mare parte, (tot) nişte porcării, dar măcar bine jucate, acum sunt şi porcării şi jalnic interpretate. Asta poate şi unde cei despre care am rămas eu cu impresia că sunt “noul val” de actori, “tineri” şi cu adevărat extrem de talentaţi, se cam apropie vertiginos de 40, chiar 45 de ani. Din urmă par să vină doar de-ăştia făcuţi la apelul bocancilor, prin telenovele şi reclame idioate, şi care, la fel ca titulara din “Când se lasă seara…”, pe numele ei (că m-am interesat!) Diana Avrămuţ, sau ca “fata de la Vodafone”, Ioana Blaj, pe care o văd tot mai des în lungmetraje, şi, din păcate, nu doar în cele făcute de MediaPro Pictures, par să aibă deficienţe de vorbire sau să fi învăţat limba română ca pe una străină. Bine, amândouă sunt de prin Ardeal, o fi de vină şi accentul, dar nici chiar aşa!

De altfel, tanti Avrămuţ asta reuşeşte contraperformanţa inegalabilă de a fi cu desăvârşire falsă chiar şi în scenele în care nu are nimic altceva de făcut decât să tacă, pur şi simplu, şi să iasă pe o uşă, dintr-o cameră goală, după ce se ridică din pat. Aşa ceva chiar că n-am mai văzut!

Una peste alta, ca de obicei, îmi invit toţi duşmanii, în frunte cu cititorul ăla fidel şi handicapat care simţea nevoia să mă apostrofeze de câte ori ziceam ceva rău despre filmele franţuzeşti/de artă/proaste, să facă tot ce le stă în putinţă să nu-l rateze. De pe ecrane s-a dus de mult (probabil după primele două zile de săli goale), dar bănuiesc că mai poate fi prins pe la o televiziune patriotică sau găsit în supermarketuri, pe fundul vreunui coş cu DVD-uri de-alea mai ieftine decât eticheta cu preţul. Vizionare competentă!


P.S. Citeam undeva că nu ştiu ce asociaţie de profil a pus “Când se lasă seara…” pe lista cu cele mai bune cincizeci de filme europene ale anului respectiv. Unul în care, presupun, s-au făcut doar patruzeci şi nouă.