CĂPOȘENIA ȘI PÂRȚAGUL

Dintre nenumăratele moduri în care se poate pierde un meci de tenis (feminin!), Simona Halep l-a experimentat sâmbătă, în semifinalele turneului de la Roma, în compania Carlei Suarez Navaro, pe cel mai penibil: deşi a fost evident mai bună decât adversara, s-a lăsat dominată şi, în cele din urmă, răpusă de propriu-i pârţag.

Astfel, după un prim set pe care l-a controlat cu autoritate, prestând acelaşi joc excelent pe care îl arătase de-a lungul întregii săptămâni – când nu doar că nu pierduse vreun set, dar în trei partide petrecuse pe teren mai puţin timp decât oponenta ei într-unul singur – şi chiar un început bun în al doilea, care ar fi trebuit să fie şi ultimul, constănţeanca, mai degrabă în urma câtorva mingi porcos de norocoase ale spanioloaicei, decât a unor greşeli proprii (care au început să curgă abia mai târizu), şi-a pierdut cumpătul, s-a enervat, a dat cu racheta de pământ şi, la scorul de numai 2-3, când soarta manşei era departe de a fi tranşată, s-a încăpăţânat să trimită o mulţime de mingi aiurea, direct în burta fileului, ferm hotărâtă, fără îndoială, să ajungă cât mai repede într-un set decisiv, încât la un moment dat mă şi gândeam dacă, în statisticile acelea şi-aşa foarte relative din tenis, pe lângă “greşelile neforţate” nu ar fi cazul să se introducă şi o rubrică a “greşelilor intenţionate”. 

Din acest punct al discuţiei se pot ridica cel puţin (alte) două probleme majore, ca să nu spun grave, în evoluţiile şi, mai cu seamă, atitudinea Simonei:

Prima, ceva mai mică, dar mai greu de corijat, ar fi aceea a mingilor uşoare pe care continuă să le greşească exasperant de mult. Şi nici măcar nu mă refer la ceea ce comentatorii, din toate sporturile, numesc, oarecum hazliu, “erori nepermise la acest nivel”, echivalentul ratărilor cu poarta goală din fotbal, când un tenismen nu nimereşte terenul advers sau trimite în fileu de la câţiva centimetri de el cu mingea venită într-o poziţie ideală, pentru că în aceeaşi zi l-am văzut pe nimeni altul decât pe marele, dacă nu chiar legendarul încă din timpul vieţii, Federer făcând două astfel de gafe în acelaşi ghem al unui meci pe care în cele din urmă l-a câştigat lejer cu Wawrinka, ci la genul acela de situaţii în care, având la dispoziţie, de asemenea, întreaga jumătate de teren a adversarei, Simona trimite fix în colţişorul în care aceasta din urmă, încremenită de uimire, aşteaptă resemnată să piardă punctul, dar se pomeneşte cu mingea aranjată perfect în rachetă pentru o contralovitură imparabilă.

Din păcate, cum spuneam, acest tip de greşeală nu cred că poate fi corectată la antrenamente, ci doar, eventual, odată cu acumularea de experienţă, pentru că ţine de o aptitudine pe care o ai (sau nu) din naştere, ceva înrudit cu viteza de reacţie și iuțimea de gândire. În plus, în multe momente, Simona, în special în apropierea fileului, dar nu numai, pare pur şi simplu rătăcită pe teren, pe sistemul “ce caut eu aici la ora asta”, de parcă tocmai ar fi coborât dintr-o învârtitoare, incapabilă să aprecieze traiectoria mingii care vine spre ea.

A doua chestiune ţine de relaţiile ei cu antrenorii şi ceilalţi chibiţi pe care îi are în echipă şi care sâmbătă stăteau şi se uitau la ea, cu aceeaşi competenţă impasibilă ca şi restul miilor de spectatori, cum îşi dă în petic şi nu reuşeşte să se calmeze minute în şir. Sincer vorbind, personal mă îndoiesc că un antrenor poate cu adevărat să-i ofere elevei sale, în cele câteva zeci de secunde cât i se permite să intervină (după o modă care “pe vremea mea” nu-mi amintesc să fi existat), cine ştie ce mari sfaturi tehnico-tactice revelatorii, pe care nu i le-a dat într-o carieră întreagă, dar cu o vorbă bună, o încurajare sau măcar o palmă prietenească pe spate, cu care s-o asigure că nu trece de una singură prin momentele dificile, chiar poate să fie de folos. Uneori şi în pofida voinţei jucătoarei, dacă acesteia, din diferite motive, i-a intrat în cap că e buricul pământului sau măcar al tenisului mondial.

Cum spuneam din capul locului, supărător a fost sâmbătă nu faptul că Simona a pierdut, ci maniera în care a făcut-o. Chiar şi într-o disciplină în care, aşa cum mai remarcam (alături de milioane de pasionați), nu e deloc ieşit din comun ca o jucătoare să evolueze perfect într-un set şi execrabil în următorul (din motive pe care poate alţii şi le explică mai bine, fiindcă eu nu sunt în stare, fără să cad într-un soi de sexism), e greu de suportat să vezi cum totul se năruie dintr-o simplă căpoşenie pe fond de enervare a favoritei.

Fiindcă, între noi fie vorba, adversara ei n-a strălucit (de-a lungul timpului, am văzut evoluţii mult mai de soi din partea ei), jucând doar relativ constant, la un nivel bunicel, cu mingi returnate blajin, destule greșeli şi foarte multă baftă. Elocvent în acest sens mi se pare faptul că, în manşa a doua, i-au trebuit vreo şapte-opt mingi de set, răspândite de-a lungul a două ghemuri, mai întâi la 5-2, apoi la 5-3, într-un moment în care, cum spuneam, Simona parcă nu ştia ce să mai facă pentru a pierde odată, fiind în schimb, mai degrabă împotriva voinţei sale, pe punctul de a întoarce soarta setului şi, implicit, a partidei.

În concluzie, după ce în urmă cu doar câteva luni, Simona declara că a avut o (altă) mare epifanie, ajungând (în sfârşit!) la concluzia (pe care ziceam eu că era normal s-o tragă din clipa când s-a făcut sportivă profesionistă, dar mai bine mai târziu decât niciodată) că, indiferent de evoluţia (nefavorabilă a) scorului, nu trebuie să renunţe la luptă până la încheierea unui meci, poate va învăţa acum, în al… câtelea ceas o fi, să nu renunţe nici la fiecare set în parte, și cu atât mai puţin când scorul e abia 2-3 la ghemuri, fie şi cu break pentru adversară. C-aşa-i în tenis.