E VOIE CU MÂNA (ŞI CU PIATRA)!

Aşadar şi prin urmare, după cum aproape că promiteam (alaltă)ieri (că eu scriu articolul azi, dar se prea poate să-l postez abia mâine), revin cu textul în finalul căruia vă spuneam că avusesem de gând să zic două vorbe şi despre Simona Halep, dar fiindcă, dimpotrivă, am început cu ele, şi din două s-au făcut nouă… zeci şi nouă, nici n-am mai apucat să-l redactez. 

Mai pe scurt şi oarecum pe înţelesul tuturor, inclusiv al celor care, necitind articolul de… precedent (deşi eu v-am pus link!), habar n-au despre ce băsmesc eu aici, subiectul principal ar fi trebuit să fie, şi este abia acum, fotbalul, pornind de la cele petrecute în aşa-zisul derby (“de România”, ca să fie gluma proastă completă) de duminică seara, dintre Dinamo şi Steaua, încheiat nici nu ştiu cum (parcă 1-3… … … da, tocmai am verificat), că m-am dus la culcare înainte să se termine, dar nu suficient de devreme cât să ratez partea lui cea mai interesantă, şi anume cele vreo douăzeci de minute în care a fost oprit din cauza manifestărilor huliganice, dar atât de caracteristice, ale grămezii de neanderthalieni piromani (că suporteri nu pot să le spun) care ţineau cu alb-roşii.

Ca să n-o mai lungesc atât (nici pe-asta), ideea e că – mărturisindu-mi din capul locului (sau, mă rog, mai de pe la mijlocul lui) ignoranţa în privinţa tot mai absurdelor prevederi ale regulamentelor (internaţionale) – eu unul nu doar că aş fi oprit meciul de la prima petardă care era să-l ucidă grav pe bietul portar al Stelei, Arlauskis (altminteri destul de tragi-comic cum fugea el către vestiare ca un iepure efectiv speriat de bombe către vizuină), dar nici că l-aş mai fi reluat, stabilind rezultatul la masa verde: în principiu 3-0 pentru Steaua, că Dinamo a fost echipa organizatoare şi cu golanii mai agresivi, dar au fost situaţii în care aş fi dat înfrângere pentru ambele echipe.

De altfel, acum a mai fost cum a mai fost, că măcar au scăpat cu toţii relativ sănătoşi, dar la – dacă bine îmi amintesc, fiindcă memoria chiar nu mi se îmbunătăţeşte cu vârsta –, ultima sau penultima etapă a preliminariilor pentru EURO 2016, în orice caz la un meci oficial, recent şi, mai ales, internaţional, (hai, că iarăşi am verificat: la Muntenegru-Rusia) un confrate de-al lui Arlauskis a fost de-a dreptul accidentat de un obiect aruncat din tribune, atât de grav încât a trebuit să fie înlocuit (astfel încât echipa-victimă şi-a consumat aiurea şi o schimbare, încă din primul minut de – vorba vine – joc!), după care, la fel, meciul s-a reluat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Că până la urmă, după ce “fanii”, văzând că li se permite (aproape) orice, şi-au dat şi mai rău în petic, iar meciul chiar s-a oprit definitiv (abia prin minutul 67, deşi violenţele începuseră din primul!!!) şi Rusia a câştigat la masa verde, practic nici nu mai contează. Ba, dimpotrivă, pot să presupun că dacă setea de sânge a huliganilor s-ar fi potolit după ce au scăpat de portarul titular al adversarilor, meciul era dus până la capăt şi rezultatul de pe teren (întâmplător un 0-0 care nici nu mă interesează cui folosea mai mult, poate chiar gazdelor) omologat. Aberant!

Sigur, uneori lucrurile par să fie mai complicate, deoarece galeria mai agresivă este cea a oaspeţilor. Din punctul meu de vedere însă, şi atunci ar trebui penalizată tot echipa-gazdă, pentru că nu a organizat meciul în condiţii de siguranţă. Aşa cum, de pildă, eu nu am fost lăsat să intru la un concert rock în aer liber cu o amărâtă de umbrelă, şi aia pliantă, deşi afară chiar începuse să picure, iar pe parcursul lui a tras o răpăială soră cu moartea, nu cred să fie peste puterile unor firme de pază să dibuie nişte petarde. Iar dacă este, echipa să plătească (şi la propriu şi la figurat) şi să găsească alte firme, mai capabile.

[Aici aş face o mică, dar pătrată, paranteză, cât să-i transmit pe această cale domnului scriitor-comentator Paraschivescu de la Digi Sport, care dădea drept exemplu demn de urmat stadionul Olimpico din Roma, dacă am reţinut eu bine, unde cică nu poţi să cumperi o sticlă, nici măcar de plastic, cu apă, tocmai ca să nu fii tentat s-o foloseşti drept obiect contondent, că încă din urmă cu vreo 15 ani, pe vremea când mă mai duceam pe Arena Cotroceni la meciurile lui Progresul, orice băutură ţi-ai fi luat din incintă îţi era turnată într-un pahar de plastic. Pe care, dacă ţinei morţiş, n-aveai decât să-l arunci în jucătorii adverşi, dar riscai să ţi-l întoarcă vântul în propria faţă. E drept, nici suporterii bancarilor nu depăşeau cincizeci de oameni, aşa că era uşor să-i supraveghezi, dar ce vreau să spun e că metode există de mult şi la noi, nu doar în foarte civilizatul Occident, care nici n-a inventat ultras, hooligans ş.a.m.d.]

Şi pentru că tot suntem la capitolul fotbal, şi regulamentele lui parcă din ce în ce mai bizare, iar deocamdată nu vreau să elaborez alt text pe acest subiect, am să consemnez aici şi o altă mare nedumerire de-a mea recentă, cea legată de “noua” interpretare a henţului, mai cu seamă în careu. Cred că în ultimele doar câteva luni de zile am văzut mai multe astfel de (non)infracţiuni nesancţionate decât în toată viaţa mea de microbist! Unde mai pui că, fără să-l aud în mod direct, cu urechile mele, i-am tot văzut pe diverşi comentatori citând din marele nostru fost arbitru, inclusiv internaţional, Ion Crăciunescu, care cică spunea că – nu-mi dau seama dacă numai în lumina noilor prevederi – se poate ca un jucător din apărare să atingă mingea cu mâna chiar şi pe linia porţii fără să se dea penalty. Cum ar veni, chestie de interpretare a arbitrului, care trebuie să judece dacă a fost sau nu intenţie din partea “făptaşului”.

Ca unul care, de-o altă pildă, dintotdeauna am avut convingerea – poate bazată pe o imagine uşor idilică despre fotbalişti – că peste 95% din, de această dată, faulturi, inclusiv cele foarte dure, soldate cu accidentări grave, sunt făcute fără intenţie, “agresorul” încercând doar să atingă mingea, dar pur şi simplu nefiind în stare, chestia asta cu “a vrut sau n-a vrut” mi se pare prea puţin relevantă.

Când vorbim de henţ, lucrurile sunt şi mai clare: atunci când este unul intenţionat, când, de exemplu, un jucător ia mingea în mână (şi, eventual, de glumeţ ce e, şi-o bagă sub tricou) este sancţionat cu cartonaş galben. Asta ar trebui să fie singura distincţie între henţul voluntar şi cel involuntar. În schimb, ORICE atingere cu mâna, şi indiferent unde s-ar petrece, ar trebui sancţionată cu lovitură liberă, respectiv penalty dacă este în careu. Aşa cum hocheiştii sunt obligaţi să aibă grijă ce fac cu crosa, fiindcă dacă o ţin prea sus şi îşi lovesc adversarul în figură sunt pedepsiţi cu o eliminare de (cel puţin) două minute, şi fotbaliştii trebuie să aibă permanent controlul asupra propriilor mâini (chestie care ar trebui să fie chiar mai simplă!). Povestea asta cu “poziţia firească” (situaţie în care nu se dă henţ) sau “nefirească” (se dă) a mâinii e una dintre cele mai mari aberaţii pe care le-am auzit în ultimii ani în (orice) sport. Din punctul meu de vedere, orice atingere a mingii cu mâna este henţ, la fel cum orice contact cu adversarul în loc de minge când se încearcă deposedarea este fault, indiferent de “elementul intenţional” sau nu.

Altminteri riscăm ca la antrenamentele zilnice jucătorii să înceapă să exerseze mijloace de a sări cât mai “natural” cu mâinile îndepărtate de corp (şi eventual cu spatele către minge, ca să fie “limpede” că n-avea intenţie să o atingă, de vreme ce, nu-i aşa?, nici nu ştia unde este), pentru a păcăli arbitri. După care să instituim şi un Oscar fotbalistic (plus o “Zmeură de Aur”), pentru cei care se remarcă pe plan actorihenţesc.


P. S. O veste proastă pentru cei de la Bayern München: diseară ţin cu ei! Că m-am săturat de Barcelona chiar mai rău decât de nemţi.

De fapt, un “careu de aşi” mai sinistru, din punctul meu de vedere, nici că se putea. Poate doar dacă în loc de Real Madrid (cu care, prin forţa împrejurărilor, am ţinut aseară, cu rezultatul previzibil că au luat bătaie de la Juventus) ar fi fost încă o echipă germană sau AS Roma.

Partea bună e că o să urmăresc fazele finale ale Ligii Campionilor mai relaxat ca oricând.