PARAŞUTISTUL
Dintr-o înclinaţie – poate uşor maladivă – spre tot ceea ce înseamnă spectacol, şi din dorinţa nestăvilită de a vedea feţele schimonosite de jale şi stupoare ale unor politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea, şi ale unor jurnalişti/analişti/comentatori ca Mircea Badea şi Mugur Ciuvică, pupincuriştii de serviciu ai primului, recunosc că undeva, pe un anumit palier din străfundurile fiinţei mele, aş simţi o malefică satisfacţie cu hohote de râs ca moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu, dezbătută azi în Parlament, să NU treacă, mai ales dacă după aşa o glumă bună şi mulţumit că a demonstrat ce-şi propusese, actualul premier ar avea, totuşi, bunul simţ să demisioneze.
Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.
Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.
Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.
Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu