LA VÂNĂTOARE DE (TOT FELUL DE) GÂNDACI

Şi tocmai când credeam că nimic nu mă poate scoate mai rău din pepeni decât întâmplările halucinante de pe scena politică, taman ieri, într-o pauză luată de la dezbaterile televizate despre moţiune şi căderea grindeanului, am auzit la radio (ceea ce şi în sine este un fapt cât se poate de bizar, de vreme ce ascult posturile româneşti cam din şase în şase luni câte cinci minute, iar ieri am făcut-o doar trei, plus că era… Romantic, unde mai dau tocmai pentru că, în principiu, nu se vorbeşte), o ştire – pe care dacă n-aş fi găsit-o şi azi pe Mediafax, aş fi crezut că fusese citită de prezentatoare dintr-un ziar vechi, apărut în urmă cu cinci sau cu şapte sau cu zece ani – conform căreia “îndrăgitul actor britanic Daniel Day-Lewis” se retrage (DIN NOU?!), de data asta la “numai” 60 de ani (cred că prima oară s-a retras pe la 40) din activitate, după ce, fireşte, a încheiat filmările la încă o peliculă, care în felul acesta, deşi va fi lansată abia la sfârşitul anului, cu siguranţă se află deja pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar pentru 2018. Acum aştept cu sufletul la gură şi cel de-al paişpelea anunţ de retragere definitivă al lui Joaquin Phoenix şi Hugh Grant.

Tot ieri, şi tot într-o pauză, doar că de publicitate, am văzut (de data asta, desigur, la televizor), cea mai stupidă (sau nu?) reclamă la un ceva spray pentru gândaci, Aroxol, în care un cetăţean, cum ar veni obişnuit, ca mine şi ca tine, cititorule, e atacat, mişeleşte, de trei insecte gigantice şi dezgustătoare, dar scapă de ele instantaneu după ce înhaţă dispozitivul ucigaş şi pulverizează (îndelung) un jet asupra lor, de unde s-ar înţelege că acesta este şi modul uzual de folosire, adică să pândeşti toată noaptea în bucătărie până când apar musafirii nepoftiţi, după care practic să-i împuşti unul câte unul. Nu, mulţumesc, prefer soluţiile tradiţionale, pe care, cel puţin teoretic, le aplici şi îţi vezi de treabă, în timp ce acţionează singure.

Altfel, Guvernul a căzut, lecţia învăţată de orice pesedist cu faţă aproape umană, ca Grindeanu (că dacă n-avea, nici că pupa el victorie la Timişoara!), e că – aşa cum scriam zilele trecute – n-are rost să se bage în troacă, de unde să-l mănânce porcii ca Şerban Nicolae, şi să dea, de pildă, cioara Consiliului Judeţean din mâna lui pe vrabia de pe gardul Palatului Victoria din mâna lui Dragnea, aşa că ne vom pomeni tot cu figurile tradiţionale de sceleraţi şi degeneraţi, cu care ar cam fi trebuit să ne obişnuim de aproape treizeci de ani încoace, ca să nu ne mai facem iluzii nici până la prima Ordonanţă 13, iar mie nu-mi rămâne decât să-l invidiez pe Mugur Ciuvică, nu atât fiindcă papă bănoii (că doar n-or fi bănuţi!) singurului securist sadea, dovedit mai presus de orice îndoială, urlând ca din gură de şarpe că toţi cei care nu-i sunt pe plac sunt securiştii altora (obsesie rămasă ca unică moştenire politică de la ţărăniştii care l-au inventat), cât că, după ce a fost şi el, ca mulţi alţii, de partea greşită a istoriei, pe vremea când îl slujea cu stoică fidelitate pe cel mai înfrânt de către “sistem” preşedinte al neamului, a trecut – Slavă Voiculescului! – cu arme şi bagaje de cea bună, având acum (auto)mulţumirea că forţele Binelui (adică aceiaşi pesedişti siniştri dintotdeauna, dar daţi dracului de trei ori peste cap şi transformaţi în cetăţeni cu cururi onorabile, numai bune de pupat pentru el, probabil conform dictonului latin “dom’ Coposu nu fi trist, ţărăniştii merg-nainte prin partidul pesedist!”) l-au răpus (la “sistem” mă refer), ieşind triumfătoare din lupta cu exponentul lui recent cel mai de seamă, bietul balaur cu trei capete (de minştri) Grindeanu.

În fine, ca să sar de la una la alta şi înapoi la una, nu încetez să mă minunez de cât e de mică lumea… Hollywoodului. După ce, cu câţiva ani în urmă, consemnasem că am ajuns deja la şapte cu numărătoarea filmelor în care scenele din spitale sunt asezonate, chipurile pentru autenticitate, cu fix acelaşi fond sonor – mesajul “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”, preluat de sau, dimpotrivă, din piesa “Eyes of the Stranger” a trupei Queensrӱche şi difuzat la staţia de amplificare – iată că între timp sunt pe la zece, ultimul exemplu fiind dintr-un film (prost) văzut nu mai departe de (tot) aseară (dar înregistrat mai demult de la TVR 2), de categorie… “Armand Assante”, adică B spre Z, din 2014, dar realizat cam în maniera “teatrului filmat” de la noi, din anii ’80 (gen “Neamul Arjoca”, pentru cine a trăit acele vremuri, l-a văzut şi nu mai poate să scape de traumatizanta lui amintire), ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător, fiindcă îmi imaginam că doar casele de producţie importante au acces la baza de date cu sunete prestabilite, aşa cum, de altfel, – că tot veni vorba – avea una, mai măruntă, şi Sergiu Nicolaescu al nostru, care în absolut toate filmele cu împuşcături (şi cam doar de-astea regiza) folosea una şi aceeaşi înregistrare, o rafală încheiată cu un zgomot de glonţ ricoşat pe o suprafaţă metalică (pentru cei interesaţi pot încerca o reproducere vocală; aseară, în faţa nevesti-mii, mi-a reuşit). 

Atât.