TRAUMA

Profund traumatizat – ca toţi iubitorii de sport din ţară – după rezultatele catastrofale din weekend ale reprezentanţilor noştri, nici n-aş mai fi scris despre ele, dacă nu l-aş fi auzit aseară, chiar înainte de culcare, pe Helmuth Duckadam, fostul “Erou al Stelei de la Sevilla” şi actualul “Trepăduş al lui Becali de la FCSB”, sugerând ca soluţie de ieşire a fotbalului românesc din criză întinerirea Naţionalei cu jucători de 18-19 ani, fie şi cu preţul ratării următoarelor campanii de calificare la turneele finale, idee altminteri demnă de luat în considerare, dacă n-ar fi venit din gura aceluiaşi personaj (ce tinde să devină sinistru) care cu foarte puţin timp în urmă tuna şi fulgera împotriva obligativităţii echipelor din Liga I de a folosi în fiecare partidă un jucător sub 21 ani, cu argumentul penibil că ar defavoriza cluburile puternice, ca FCSB, care, nu-i aşa?, îşi pot permite să dea milioane de euro pe jucători de valoare şi, vezi Doamne, nu au de unde să găsească UN (SINGUR) puşti suficient de talentat ca să merite onoarea de a le purta tricoul, lucru care, la drept vorbind, nici nu mă miră, pentru că ştiu din sursă absolut sigură (nepoţelul meu, legitimat acolo) că patronul nu investeşte o leţcaie în echipele de tineret, astfel încât până şi amintitul tricou, ca să nu mai vorbesc de orice fel de deplasare, sunt decontate de către părinţi. Că eu aş merge şi mai departe, obligând toate cluburile (măcar) de prima ligă să aibă centre de copii şi juniori nu mai amintesc decât aşa, în treacăt, ca pe-o idee oricum utopică, fiindcă sunt conştient că, pusă în practică, ar putea însemna mai degrabă intrarea în faliment a întregului sistem competiţional intern, deja putred până la rădăcină.

În privinţa selecţionerului Daum, pe care de la bun început l-am susţinut nu atât pentru charisma şi/sau realizările personale (discutabile), cât ca întruchipare a principiului că ne-ar prinde bine un antrenor străin, din afara sistemului (putred) amintit, trebuie să recunosc că – aşa cum, de altfel, mă temeam – experimentul a eşuat şi probabil că a venit deja timpul să ne întoarcem spăşiţi la piţurcii şi neapuii noştri de toate zilele (şi deceniile!), pe care cel puţin îi putem înjura cu mai multă detaşare, fără teama de a fi socotiţi xenofobi sau ceva, mai ales că se găsesc destui (gazetari) (stupizi) care, măcar pentru o vreme, să-l socotească pe neamţ, după un mandat de (doar) câteva luni, adevăratul gropar al fotbalului românesc.

Ce-i drept, Naţionala nu arată cu nimic mai bine decât înainte de venirea lui, şi nici eternul principiu invocat inclusiv de el, că e nevoie de timp şi stabilitate pentru reconstrucţia unei echipe, nu cred să funcţioneze decât dacă Federaţia se arată dispusă a-i propune un contract pe viaţă, cam în genul în care procedează Arsenal cu Wenger (şi tot cu rezultate îndoielnice!), deoarece cu actuala generaţie de gloabe sunt convins că nici Guardiola, Conte, Mourinho, Luis Enrique şi Ancelotti, fiecare separat sau toţi în colaborare, nu ar reuşi să ne califice undeva.

Dacă tot m-am stârnit, voi trece acum la Simona Halep, dar pentru că am amintit la un moment dat de Gigi Becali, vreau să spun că, aşa cum înaintea câte unui meci al FCSB-ului din cupele europene, unde în principiu ţin din răsputeri cu reprezentanţii noştri, aproape că ajung să-mi doresc să ia bătaie (rău) doar pentru că mă scoate din sărite patronul cu câte o declaraţie imbecilă, şi sâmbătă, în chiar debutul finalei feminine de la Roland Garros, m-am pomenit într-o astfel de situaţie, doar că de data asta din cauza domnului CTP, care, într-unul din accesele lui de pupincurism deşănţat, a vărsat, la repezeală, două enormităţi caracteristice, prea puţin edulcorate prin forma (condiţional-optativă) în care le-a rostit, sugerând, pe de-o parte, că în 2014 Simona a fost învinsă de “drogata” Sharapova, iar pe de alta că n-ar fi avut nicio problemă s-o învingă, dacă ar fi participat la actuala ediţie, pe Serena Williams, ca la Turneul Campioanelor din 2014, lucru, ce-i drept, relativ plauzibil, având în vedere că americanca o fi deja prin luna a şaptea de sarcină.

Din fericire pentru mine (dar, iată, nu şi pentru Simona, care, cu aşa o piază rea drept comentator, n-a avut nicio şansă!), am putut să comut pe Eurosport, unde, din motive similare, am selectat mai întâi comentariul în limba engleză, după care am închis sonorul complet pentru că n-am mai suportat nici exclamaţiile de nemăsurată admiraţie ale celor de-acolo, în frunte cu altminteri simpatica (şi fosta mea febleţe) Chris Evert (Lloyd), care cădeau în extaz la fiecare lovitură (mai acătării) a letonei, de parcă ar fi văzut pe teren nu o jucătoare ca oricare alta, ci o maimuţică (sau altă lighioană) de la circ dresată să joace tenis şi care le mai şi nimereşte. Chestie la fel de stupidă ca statistica vehiculată în ultimele zile ale turneului, conform căreia Ostapenko loveşte mai puternic decât bietul Murray (şi decât alte câteva zeci de băieţi, britanicul fiind, totuşi, pe locul cinci în acel top, doar o poziţie mai jos decât… maimuţica, dar senzaţionalismul ieftin şi-a cerut tributul în sânge de lider mondial), ceea ce nu e deloc greu dacă se iau în calcul şi mingile trimise la doi metri în afara terenului, pe sistemul, valabil şi în fotbal, “cine dă mai sus şi mai tare”, procedeu la care, sunt convins, toţi băieţii din Naţionala noastră stau mai bine decât Messi şi Ronaldo.

Că până la urmă, încă de la 3-3 în setul secund, când Ostapenko a revenit de la 0-3 şi 0-40, după o minge la care Simona – cu un fair-play desăvârşit şi, desigur, absolut lăudabil, dar şi cu o acurateţe de care am serioase motive să mă îndoiesc la o jucătoare care obişnuieşte să ceară “challenge” şi după câte o minge căzută la jumătate de metru de tuşă – a recunoscut că e bună pentru adversară, am plecat de tot din faţa televizorului, lăsând-o să mă reprezinte în contumacie (aşa cum face mai mereu, şi în chestiuni mai importante) pe soţie, nici nu cred că mai e cazul să menţionez pentru cititorul meu (odinioară) fidel, care ştie cum reacţionez în asemenea situaţii. Prin urmare, nu pot să mă pronunţ în privinţa felului cum a jucat Simona începând din acel moment, în schimb îmi exprim îndoiala că Ostapenko va deveni, aşa cum îi prevede toată lumea, mai mult decât o simplă modă, marea senzaţie a unei (primă)veri capricioase (ca ea).

Pe de altă parte, sper ca Simona, care, deocamdată, în plan psihic, a făcut reale progrese (doar) la capitolul “managementul furiei”, să ajungă să-şi stăpânească şi celelalte emoţii, gen teama de victorie sau de adversar (plus, acum, depresia, cu siguranță mai adâncă decât în 2014, când a fost învinsă, totuși, nu de către Nimeni, ci de Sharapova, cu largul concurs al arbitrului Kader Nouni, și chiar decât dacă ar fi fost învinsă, anul acesta, în sferturi, de Svitolina sau, eventual, în semifinale, de Pliskova, care însă n-a crezut nicio clipă c-o poate face), fiindcă nici de la 3-6, 1-5 şi nici (chiar) de la 6-4, 3-0 (40-0) un meci nu e câştigat, cu adevărat, de cel care vine din urmă, ci doar pierdut de către cel care conducea.

P.S. Slavă Domnului că printre favoriţii mei în sport se numără şi reprezentanţi ai altor naţiuni: astfel, Lewis Hamilton a câştigat Marele Premiu de Formula 1 al Canadei, desfăşurat duminică seara, salvând, într-o oarecare măsură, weekendul.

Cu acest prilej însă, pe lista mea neagră cu piloţi a mai apărut un nume: Sergio Perez, pe care, mai cu seamă în urma stagiunii petrecute la McLaren, aproape că-l stimam, însă acum, după ce a refuzat să-şi ajute colegul de la Force India, (din păcate francezul) Esteban Ocon, vădit mai rapid decât el, sub pretext că are şanse să treacă de Daniel Ricciardo, de la Red Bull, şi să obţină un loc pe podium (ceea ce nu s-a petrecut în zecile de ture petrecute în spatele acestuia), s-a lăsat depăşit (suspect de) lejer de către ferraristul Vettel, căruia, în schimb, mult mai puţin experimentatul Ocon fusese în stare să-i opună o rezistenţă cel puţin decentă. Ruşine!