SĂRACI, DA' CHELTUITORI!

Zilele trecute, vorbind despre cota unică de impozitare introdusă de Alianţa DA şi susţinută în continuare cu tărie de actualul guvern liberal, un pesedist de frunte, specialist în economie, o socotea drept cauza principală a tuturor relelor din ultimii ani. În viziunea domniei sale, aplicarea ei a dus, pe de-o parte, la diminuarea dramatică a veniturilor bugetare, iar pe de alta, concomitent la scăderea puterii de cumpărare şi deci a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor, dar şi la... creşterea consumului, care, făcându-se pe bază de importuri, a adâncit deficitul extern al ţării! Cum ar veni, nici statul nu mai are destui bani, iar noi – ciudat lucru – deşi suntem cu toţii mai săraci, cumpărăm mai mult!

Ce aş fi eu curios să aflu este dacă PSD intenţionează să reformeze din temelii sistemul de taxe şi impozite – desigur, în sensul creşterii lor semnificative – astfel încât să echilibreze balanţa comercială a României, prin stăvilirea consumului. Adică nouă să ne scadă veniturile ca să nu mai avem ce cheltui prosteşte pe produsele altora, iar statul să prospere, având eventual şi resurse pentru a mai acorda ici şi colo câte un ajutor social celor aflaţi în pericol să moară de foame... tocmai ca urmare a transpunerii în fapt a filosofiei economice social‑democrate.


P.S. Nu ştiu cum se face, dar cele mai consistente majorări de pensii au fost posibile doar în timpul unei guvernări de dreapta, adeptă a cotei unice!

ECONOMIE CU ORICE PREŢ

Unul dintre cele mai stupide argumente în favoarea cuplării alegerilor parlamentare cu cele locale este economia care s-ar face la Buget. Pe lângă faptul că anumite cheltuieli, precum acelea cu tipărirea buletinelor de vot – inevitabil diferite pentru primari şi consilieri locali, respectiv senatori şi deputaţi – oricum n-ar putea fi reduse, iar altele chiar ar creşte (de pildă, presupun că trebuie suplimentat numărul de urne, în timp ce dacă scrutinele s-ar desfăşura separat, acestea ar putea fi “refolosite”) mi se pare absurd să ajungem să ne mâncăm de sub unghie tocmai într-o perioadă când, de bine de rău, situaţia economică a României este mai înfloritoare decât în oricare dintre precedenţii ani electorali. Adicătelea s-au putut organiza runde distincte inclusiv pe vremea când ţara se afla în pragul falimentului, ameninţată cu intrarea în incapacitate de plată, şi devenim deodată chibzuiţi după ani şi ani de creştere economică!

Din păcate, aceleaşi argumente, după părerea mea populiste şi demagogice, se aduc şi în favoarea unor reforme instituţionale majore, cum ar fi bunăoară trecerea la un sistem parlamentar unicameral, care ar presupune reducerea drastică a numărului de aleşi şi, în consecinţă, a cheltuielilor cu salariile şi întreţinerea lor! Mergând pe această linie, întrebare care se pune (una cam înspăimântătoare, dacă stăm să ne gândim) este: bine-bine, economie să fie, dar unde ne oprim?!

UN ARMISTIŢIU... CU BĂTAIE LUNGĂ

Cu condiţia să nu tulbere apele în PNL, din cauza modului nu tocmai democratic în care s-a făcut, fără consultarea structurilor de conducere ale partidului, desemnarea de către premierul Tăriceanu a unui ministru al Justiţiei (şi) pe placul lui Traian Băsescu mi se pare o mişcare abilă. Uitându-mă la neaşteptata armonie afişată la ceremonia de învestire în funcţie a domnului Predoiu, de la Palatul Cotroceni, m-am gândit că dacă sondajele de opinie s-ar socoti pe intervale orare, precum ratingurile televiziunilor, preţ de câteva minute PNL a urcat la peste 15%, iar PD-L probabil spre 40%, totul în detrimentul PSD.

Ce vreau să spun este că, în perspectiva alegerilor, liberalii – al căror electorat, inclusiv cel pierdut vremelnic în favoarea grupării Stolojan, este, la urma urmelor, unul care a votat cu Traian Băsescu în 2004 – ar face poate bine s-o lase mai moale în războiul cu actualul preşedinte. Au şi aşa destule probleme, fără să-i caute pricină cu lumânarea, cum par tentaţi în ultima vreme, tocmai când – culmea! – chiar acesta, sfătuit probabil de niscai consilieri înţelepţi, s-a mai potolit.

În contextul în care la PSD vechea gardă, în frunte cu Năstase, Mitrea şi Iliescu dă semne clare de regrupare, am putea asista, din punct de vedere al stării de spirit a electoratului şi al eventualei reveniri a social-democraţilor la procente... alarmante, la o reeditare a situaţiei de acum patru ani. Personal rămân la părerea că varianta unei viitoare alianţe de guvernare PD(L)-PNL, în jurul unor valori comune, precum cota unică, de pildă, tot mai contestată de pesedişti, nu este deloc de neglijat.

Nu încape îndoială că Traian Băsescu va desemna un premier democrat-liberal, cu atât mai mult cu cât există mari şanse ca formaţiunea prezidenţială să obţină cel mai bun scor la alegeri. În aceste condiţii, PNL, chiar şi cu numai 8-10% din voturi, şi fără a se debarasa în mod explicit de “inamicul” Tăriceanu, care va rămâne însă în plan secund, neavând de ce să-şi dorească o poziţie în Executiv inferioară celei actuale, de prim-ministru, ar fi soluţia cea mai la îndemână, validând într-un fel şi opţiunea doctrinară de centru-dreapta a PD-L.

SURPRIZĂ... SURPRIZĂ!... SURPRIZĂ!!... SURPRIZĂ!!!

Pe pagina de prezentare a cinematografului Cityplex din Piaţa Eroii Revoluţiei stă scris, printre altele: “suntem o echipă tânără şi creativă, dornică să inoveze şi să vă surprindă”. Nu ştiu cum e cu tinereţea, însă dinspre partea surprizelor pot să confirm: se ţin lanţ!

Prima oară am fost acolo la câteva zile după inaugurare. Pe la jumătatea filmului a venit şi surpriza: proiecţia s-a oprit, iar în sală s-au aprins luminile. Lucrurile au reintrat în ceea ce prin plicticoasele cinematografe de cartier s-ar numi normal, după vreo zece minute. La a doua mea vizită, o săptămână mai târziu, surpriza a constat numai în faptul că scenariul s-a repetat aproape identic, aşa încât, cinstit vorbind, n-ar mai fi trebuit să mă ia pe nepregătite.

Se prea poate să fiu eu un tip cam conservator, însă recunosc că nu mă dau în vânt după asemenea demonstraţii de creativitate şi inventivitate din partea tinerei echipe conduse – trebuie spus – de fostul manager de real insucces al TVR, Tudor Giurgiu. Totuşi, activitatea fiindu-le abia la început, m-am arătat destul de îngăduitor, propunându-mi doar să nu mai calc pe-acolo o vreme, până ce le trece entuziasmul iniţial.

Am revenit după vreo trei luni, mânat parcă de un demon lăuntric. Oferta se diversificase. Fiind vorba despre un film oarecum muzical, personalul se orientase perfect, mutând accentul pe coloana sonoră: în locul celei originale, se repeta la nesfârşit un pasaj redat subturat, într-un mod cavernos, din generic. De data asta, o surpriză de proporţii au avut şi cei de-acolo, pentru că după ce am făcut un scandal monstru, le-am cerut înapoi banii pe bilet. N-a fost uşor, dar i-am şi obţinut, jurându-mi totodată să fie cel din urmă film pe care (nu) îl văd acolo.

Din păcate, anumite împrejurări m-au obligat sâmbăta trecută să-mi încalc promisiunea. Mărturisesc că deşi eram întrucâtva resemnat, undeva în adâncul sufletului mai nădăjduiam totuşi să fiu surprins din nou, singurul lucru cu adevărat neaşteptat fiind să nu se întâmple nimic rău. Cum reclamele au decurs absolut impecabil, chiar începusem să mă relaxez, când... Iluziile mi-au fost brusc spulberate, de la primul cadru al filmului: imaginea era secţionată pe orizontală, în două fragmente inegale, subtitrarea devenind supratitrare. Evident că nimeni nu s-a grăbit să remedieze problema (nici careva din ceilalţi trei spectatori să o raporteze măcar), aşa că tot mie mi-a revenit sarcina de a lua atitudine. Nu cred că mai e cazul să detaliez ce fel de atitudine...

Aşadar, patru din patru – punctaj maxim. Presupun că merit şi un premiu. Acum, nu ştiu dacă am fost eu unicul beneficiar al tuturor surprizelor puse în joc de la inaugurare şi până în zilele noastre – ceea ce m-ar face să cred într-o conspiraţie... multiplexală îndreptată împotriva mea şi, pe cale de consecinţă, să dau în mania persecuţiei – sau asemenea episoade au o frecvenţă suficient de mare încât faptul că am fost integralist să nu presupună decât o coincidenţă relativ tolerabilă din perspectiva integrităţii mele psihice.

“ACUM ÎNCEP SĂ SE VADĂ EFECTELE MAJORĂRII PENSIILOR!”

De când cu măsura... social-democrată a liberalilor de creştere a pensiilor, aproape că nu există talk-show fără ca vreun mare analist să atragă atenţia că “Guvernul nu are bani de pensii” şi mai ales să concluzioneze sentenţios, în legătură cu orice lucru rău din economie: “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”.

Au crescut preţurile şi inflaţia – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a devalorizat leul – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Scade creşterea economică – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Creşte consumul şi implicit deficitul comercial – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Merg prost (ca dintotdeauna) lucrurile în învăţământ – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”; în Justiţie (idem) – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Nu se mai găsesc medicamente compensate – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Fac grevă ceferiştii, profesorii, funcţionarii etc. – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. S-a blocat vreun contract pentru autostrăzi – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”. Orice legat de taxa auto – “acum încep să se vadă efectele majorării pensiilor!”... Şi lista poate continua.

Nici eu nu sunt un fan al măsurii. Ascultând însă toate aceste declaraţii ai crede că întregul buget de stat pe anul acesta şi pe următorii douăzeci ar trebui să fie cheltuit numai şi numai pentru ducerea ei la îndeplinire.

UNUL, DAR “BUN”

Cu ocazia bilanţului de activitate pe anul 2007 al DNA, prezentat ieri de Daniel Morar, s-a readus în discuţie chestiunea cercetării foştilor şi actualilor miniştri, care ar fi întârziată, printre altele, de interpretările diferite date articolului 109 alin. (2) din Constituţie, conform căruia “numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului...”. Astfel, în timp ce procurorii susţin că avizul Preşedintelui ar fi suficient, o serie de jurişti, în frunte cu avocaţii împricinaţilor sunt de părere că prezenţa conjuncţiei “şi” din articol (în loc de un “sau” cu caracter opţional) impune ca în cazul miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat să fie consultat şi Parlamentul, respectiv camera căreia îi aparţine fiecare. Între noi fie vorba, o interpretare foarte “riguroasă” ar duce la concluzia aberantă că trebuie cerute concomitent avize din partea tuturor celor trei instituţii enumerate în Constituţie, nefiind deloc limpede ce se întâmplă dacă în final ele nu concordă!

Mie mi se pare că de fapt lucrurile sunt mult mai simple. Pentru fiecare ministru trebuie cerut un singur aviz, de la camera din care face parte, respectiv de la Preşedinţie, atunci când acuzatul nu este şi parlamentar. Am convingerea că acesta este sensul corect al alineatului cu pricina – unul oricum discutabil, câtă vreme conferă demnitarilor o protecţie suplimentară în faţa legilor. Altminteri, este la fel de nefiresc şi să fie consultate mai multe instituţii, dar şi să se lase la cheremul DNA-ului căreia dintre ele să-i adreseze cererea de avizare a urmăririi penale.

MELODIA POTRIVITĂ... LA CONCURSUL NEPOTRIVIT

În ultimii ani, Selecţia Naţională a Eurovisionului se desfăşoară, aproape invariabil, după acelaşi tipic: numai melodii slabe, cu excepţia uneia singure care, fie cu sprijinul decisiv şi uneori – de ce să nu recunoaştem? – de-a dreptul forţat al juriului, fie cu acela al publicului, câştigă. Chiar şi anul trecut, Todomondo a fost cam tot ce se putea face.

Acum în schimb, doar prima parte a tradiţiei s-a respectat, în sensul că au fost tot numai melodii slabe, tot cu excepţia uneia singure (Biondo), care însă a pierdut, ceea ce, în paranteză fie spus, mi-a amintit de prima noastră participare, când o piesă devenită între timp şlagăr – “Say Something” a lui Laurenţiu Cazan – a fost învinsă de una îngrozitoare interpretată de Dida Drăgan.

Acuzaţiile de plagiat aduse lui Andrei Tudor, compozitorul cântecului cu care Nico şi Vlad Miriţă ne vor reprezenta la Belgrad, s-ar putea să fie excesive, neexistând probabil o intenţie expresă de furt. Nici măcar faptul în sine că “Pe o margine de lume” seamănă într-adevăr izbitor cu o mai veche melodie spaniolă nu este atât de deranjant pe cât e acela că pur şi simplu seamănă cu o bucată mediocră.

După toată tevatura, în loc să ne alegem cu o piesă cu care eu cred că am fi putut chiar câştiga la Eurovision (ajutaţi şi de “fraţii” suedezi, norvegieni, finlandezi etc.), am irosit una numai bună pentru un loc fruntaş la Festivalul Mamaia 2008.

PREMIILE OSCAR 2008

***

Nominalizări şi laureaţi

***

(CA) LA TEATRU

Convingerea mea intimă este că renovarea sălii George Constantin (Studio) a Teatrului Nottara, departe de a necesita mari investiţii, a adus la bugetul instituţiei un oarece profit. Confortabilele fotolii de odinioară au fost vândute pentru a se achiziţiona în schimb un număr încă şi mai mic de scaune din plastic, foarte asemănătoare celor din staţiile de metrou, dar mai incomode, pe care înţepeneşti de îndată ce te aşezi.

Acesta este probabil şi motivul pentru care accesul în sală se face cu cel mult cinci minute înainte de ridicarea cortinei. Cu precizarea că nici cortină nu mai există, cum nu mai există nici scenă, actorii evoluând la sol, puţin sub nivelul tuturor rândurilor, cu excepţia primului. Subliniez: puţin. Fiindcă nu e vorba nicidecum despre un amfiteatru. Diferenţa dintre rânduri este numai de vreo două degete, aşa încât dacă ai neşansa ca în faţa ta să stea un om de peste un metru şaizeci, normal proporţionat, tu neavând decât unu optzeci (regrete sincere pentru şi mai nefericitul din spate), piesa se transformă inevitabil într-una de teatru radiofonic.

Desigur că întârzierea cu care se pătrunde în incintă – justificabilă poate în cazul unor reprezentaţii cu “viziuni regizorale” deosebite, în care actorii sunt deja pe scenă la intrarea spectatorilor, fie atârnând de undeva, fie zăcând, pe jumătate despuiaţi, în ipostaze sugestive – creează alte neplăceri, cum ar fi cozile de la singura cabină de toaletă, ori de la minuscula garderobă. Colac peste pupăză, scaunele au şi o numerotare bizară, continuă de la 1 la câte există, cea mai derutată de chestia asta fiind plasatoarea, parcă una proaspăt angajată de fiecare dată!

Păcat de toate aceste inconveniente – parte din ele uşor remediabile, cu puţină bunăvoinţă – pentru că, la drept vorbind, aici am văzut unele dintre cele mai reuşite spectacole bucureştene din ultimul timp.

RĂU CU RĂU, DAR IMPOSIBIL FĂRĂ RĂU

Practic toate partidele româneşti continuă să înfiereze cu mânie patriotardă poziţia adoptată de UDMR faţă de independenţa Kosovo. Inclusiv liberalul Ludovic Orban, prezumtiv candidat la Primăria Capitalei, dacă tot e creditat în sondajele de opinie cu cote similare celor obţinute de PRM la alegerile europarlamentare, s-a gândit că i-ar prinde bine, din punct de vedere electoral, să împrumute câte ceva şi din discursul liderilor acestuia, cerând, dimpreună cu opoziţia mai unită ca niciodată, scoaterea maghiarilor de la guvernare.

Pentru a demonstra că toate acestea nu sunt doar simple exerciţii de imagine în perspectiva apropiatelor alegeri, eu le-aş sugera să treacă la măsuri şi mai drastice! Domnul Orban, de pildă, şi-ar putea înainta demisia de onoare din Guvern, ocupându-se liniştit de campania pentru Primărie, în timp ce PSD şi PD-L ar trebui să-şi treacă în statute prevederi exprese care să excludă orice fel de colaborare cu UDMR până când nu-şi revizuieşte atitudinea, sau, cine ştie, România nu-şi schimbă ea însăşi, de voie, de nevoie, poziţia oficială faţă de Kosovo.

Problema lor însă e alta. Dincolo de beneficiile în plan extern pe care le aduce prezenţa maghiarilor în structurile de conducere ale ţării, la cum arată situaţia politică internă, indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare, UDMR nu prea poate fi lăsat în afara viitoarei coaliţii de guvernare. Oricât de optimişti ar fi democrat-liberalii, e greu de crezut că vor obţine peste 50% din voturi, aşa încât unica lor şansă de a conduce “singuri”, aşa cum visează, este să se alieze de fapt cu mult hulita formaţiune. De partea cealaltă, nici monstruoasa coaliţie PNL-PSD, propusă chiar de unii lideri social-democraţi, nu ar asigura o majoritate, maghiarii fiind şi în acest caz indispensabili. În concluzie, declaraţiile belicoase la adresa UDMR nu sunt decât tot atâtea dovezi de ipocrizie.

NOŢIUNEA TIMPULUI

Se pare că Traian Băsescu are o slăbiciune pentru duratele extreme. Sau îi lipseşte noţiunea timpului. După ce n-a demisionat în doar 5 minute – şi probabil că n-o va face... niciodată – dar e încă în grafic în a nu o numi “niciodată” pe Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei, zilele trecute s-a jurat că România nu va recunoaşte, cum altfel decât “niciodată”, independenţa provinciei Kosovo.

Când vine vorba despre asemenea angajamente, un interval de zece ani poate fi socotit destul de lung, o sută de ani – lunguţ, o mie – mare, iar zece mii – enorm. “Niciodată” înseamnă şi mai mult!

Ca şi cum n-ar fi de-ajuns că în stilul ăsta riscăm să rămânem şi în Irak de unii singuri, fără sprijinul aliaţilor americani, care presupun că se vor retrage într-un moment oarecare al istoriei lor, dacă ar fi să luăm în serios declaraţia lui Traian Băsescu, România ar trebui să refuze recunoaşterea independenţei Kosovo probabil încă muuultă, foaaarte multă vreme după ce o vor accepta chiar Rusia şi Serbia. Ceea ce mi se pare un pic exagerat!

UITAREA E DE AUR

Poziţia UDMR-ului în chestiunea Kosovo a stârnit un asemenea val de indignare printre ultranaţionaliştii autohtoni, încât ai putea crede că maghiarii s-au pronunţat pentru independenţa Ţinutului Secuiesc şi nu a celui kosovar, pe care, ne place sau nu, au recunoscut-o deja majoritatea prietenilor noştri din UE şi NATO! După ce în urmă cu nici un an peremiştii şi udemeriştii se înţelegeau ca fraţii întru alungarea de la guvernare a Partidului Democrat şi suspendarea lui Traian Băsescu, acum sunt readuse pe tapet toate păcatele originare şi cele adunate pe parcurs ale UDMR, liberalii fiind şi ei amestecaţi în ciorbă, ca formaţiune ce girează, de alaltăieri, de la patru fără un sfert, prezenţa “trădătorilor” la conducerea ţării.

Evident că o asemenea atitudine nu poate duce la nimic bun. Ieri, de pildă, Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu invocau – ca dovadă peremptorie a intenţiilor necurate ale maghiarilor – Statutul minorităţilor, un proiect pe care de 10-12 ani UDMR se preface că-l pune drept condiţie a participării la diferitele coaliţii de guvernământ, iar partidele româneşti se prefac şi ele că-l acceptă şi timp de patru ani, cât durează mandatul, îl fac uitat prin Parlament. Iată însă că, din când în când, se găsesc nişte “adevăraţi patrioţi” care să ne amintească de el şi, lucru mai grav, să le reamintească poate şi maghiarilor şi, stârnindu-i, să le dea cine ştie ce idei!

MICI ASEMĂNĂRI ŞI ENORME DIFERENŢE

Pentru a ne abate atenţia de la gâlceava politică internă de zi cu zi, comunitatea internaţională a pus la cale o ditamai diversiunea: independenţa provinciei Kosovo. În sfârşit, avem o problemă cu adevărat importantă de dezbătut.

România se află într-o situaţie ingrată. Poziţia noastră, deşi corectă în principiu, pare la fel de “subiectivă” ca şi aceea a Rusiei, partea cea mai proastă fiind că, pentru a o explica, mass-media străină a început din nou să vorbească, după ureche şi la grămadă, despre asemănările dintre problemele din Transilvania şi cele din Kosovo, Ţara Bascilor, Vojvodina, Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia ş.a.m.d. Or, cu riscul de a părea cinic, trebuie să remarc faptul că cel puţin maghiarii de pe la noi au ratat “şansa istorică” a albanezilor din Serbia de a fi epuraţi etnic şi martirizaţi de vreun Miloşevici autohton. Iar acum e deja prea târziu: suntem cu toţii bine mersi în UE!

Cum şi analiştii şi politicienii dâmboviţeni s-au grăbit să tragă aiurea tot felul de semnale de alarmă – încât ascultându-i aproape că mă simt obligat să intru în panică – abia aştept o nouă ieşire la rampă a tandemului Băsescu-Tăriceanu, pe teme interne şi cât mai meschine, pentru a ne distrage la rândul lor atenţia, până când nebunia kosovară se va mai potoli.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, UN POLITICIAN ŞI O ZIARISTĂ

A trecut mai bine de o săptămână de când Curtea Constituţională s-a pronunţat în cazul Noricăi Nicolai şi încă nu a apărut motivarea deciziei. Mă întreb dacă e posibil ca redactarea ei să fie adaptată în funcţie de comentariile exprimate între timp în mass-media sau de îndoielile lui Traian Băsescu în privinţa oportunităţii mutării lui Teodor Meleşcanu de la Ministerul Apărării la Justiţie? De pildă, să conţină, ca din întâmplare, şi un paragraf referitor la prerogativele Preşedintelui în revocarea unui ministru!


În urmă cu vreo două zile, l-am văzut pe Victor Ponta foarte revoltat că liberalii, de câte ori apar pe la televizor, nu fac altceva decât să vorbească despre cât de bine o duc cetăţenii României de când la guvernare se află PNL. Teoria domniei sale era în aparenţă fără cusur, şi anume că oamenii ştiu şi ei singuri cum o duc, aşa că nu e cazul să le-o spună alţii. Mergând însă pe acelaşi raţionament, sper să nu-l mai aud nici pe domnul Ponta spunând întruna... cât de rău o duc aceiaşi cetăţeni de când la guvernare nu se mai află PSD!


Aseară, una dintre campioanele luptei împotriva taxei auto, ziarista Corina Dragotescu se răţoia la clasa politică acuzând-o că... fură iniţiativele societăţii civile şi le transformă în legi cu care apoi se laudă pentru a câştiga capital electoral! Aluzia era la PC şi PSD care intenţionează să promoveze un act normativ menit să elimine taxa amintită, deşi singurul merit în această chestiune l-ar avea Realitatea TV, prin campania furibundă purtată în ultimele săptămâni. Probabil că pentru a o satisface pe doamna Dragotescu şi a nu fi acuzat de populism sau plagiat, nici Guvernul n-ar trebui să renunţe la taxă, cel puţin până când dumneaei nu elaborează, votează şi promulgă, de una singură, o lege corespunzătoare.

REVENIREA NEGUSTORULUI CINSTIT

De câte ori îl văd pe Adrian Năstase într-un talk-show, îmi iert – cel puţin pe durata emisiunii – greşeala de a-l fi votat pe Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale din 2004. Nu că într-o coşmarescă situaţie similară aş mai proceda la fel; pur şi simplu aş aplica tactica de la momentul confruntării finale dintre Ion Iliescu şi Vadim Tudor – statul acasă.

Din punctul de vedere al unui alegător care n-a votat (şi foarte probabil nici n-o va face) vreodată cu PSD, vestea bună a “reformării” acestui partid la ultimele sale congrese prin trecerea pe linie moartă a vechii gărzi implica, la drept vorbind, şi o componentă uşor perfidă: dincolo de gândul că, în cazul unei eventuale, deşi nedorite, victorii la viitoarele alegeri, guvernarea ar fi intrat măcar pe mâna unor oameni mai de soi, era evident că îndepărtarea domnilor Năstase, Iliescu, Mitrea etc. va duce la pierderea unui însemnat segment electoral – simpatizanţii fideli ai acestora, neimpresionaţi nici măcar de problemele lor cu Justiţia – fără a avea de unde să câştige un altul în loc.

Privită în oglindă, “restauraţia” al cărei semnal puternic a fost dat ieri prin recuperarea şi plasarea fiilor risipitori, la apelul bocancilor, în diverse funcţii inventate peste noapte este o dublă veste proastă: PSD chiar se întăreşte şi, din nefericire, cu personaje de care speram că am scăpat definitiv din peisajul politic.

Şi mai trist este faptul că această mişcare are până la urmă o justificare perfect raţională. Dacă la momentul când Adrian Năstase îşi începea periplul pe la DNA instituţia avea o oarecare credibilitate, de când a devenit limpede că ea e folosită ca un instrument politic împotriva adversarilor lui Traian Băsescu, fostul premier a căpătat o aură de victimă prigonită dimpreună cu (exagerat de) numeroşii săi tovarăşi de suferinţă din toate partidele, cu excepţia PD-L-ului. Mulţi îşi vor spune că dacă ar fi fost într-adevăr ceva în neregulă cu termopanele domniei sale, trei ani ajungeau cu vârf şi îndesat pentru pronunţarea unei sentinţe. Aşa însă, pare doar un biet negustor cinstit, persecutat de Traian Băsescu.

AMEŢIT DE CIFRE

Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, inflaţia pe luna ianuarie 2008 a fost de 0,86%, iar cea anuală, pentru intervalul ianuarie 2007-ianuarie 2008, de 7,26%. Luna trecută, pâinea s-a scumpit cu 0,42%, legumele cu 1,98%, fructele cu 1,75%, carnea cu 0,34%, iar laptele cu 1,77%; în medie, preţul alimentelor a crescut cu 0,8%.

Ieri, imediat după apariţia comunicatului, în studioul de ştiri de la Realitatea TV am revăzut un superspecialist dându-se de ceasul morţii şi turuind cu disperare-n glas despre nenorocirea care s-a abătut asupra economiei româneşti. Aşa o fi, numai că respectivul este fix acelaşi care, cel puţin de pe la începutul anului, de când criza economică a devenit un subiect la modă, pentru a demonstra că toate măririle de salarii şi pensii promovate de Guvern au fost deja înghiţite de inflaţie, ne prezintă zi de zi grafice şi tabele din care ar reieşi că preţul fiecăruia dintre produsele alimentare de bază a crescut subit cu procente pornind de pe la minimum 15-20% şi ajungând până pe la 50%! Măruntele diferenţe dintre cifrele oficiale şi cele proprii nu l-au descumpănit câtuşi de puţin: situaţia e la fel de dramatică!

În plus, cum inflaţia pe luna trecută are o valoare mai puţin spectaculoasă şi oarecum sub aşteptările pesimiştilor de serviciu, nu s-a referit decât la cea anualizată, cu toate că de obicei analiştii procedează invers. Ideea era că aceasta s-a dublat faţă de acum un an (lucru îngrijorător, ce-i drept), existând riscul ca sindicatele să-şi sporească proporţional pretenţiile, pe principiul “dacă inflaţia s-a dublat, să se dubleze şi salariile”!

Acum, eu, ca biet telespectator de rând, se prea poate să nu fi înţeles mare lucru din toată analiza domniei sale, însă cred că am înţeles destul de bine altceva, şi anume că primul care n-a înţeles chiar nimic a fost însuşi prezentatorul ştirilor, aflat şi el în studio. Cu un aer de înmormântare, acesta a conchis că şansele de a ne încadra în ţinta de inflaţie pe 2008 asumată de BNR (5,9%) sunt practic nule, de vreme ce doar pe o singură lună creşterea a fost de... 7,26%!

PUŢINI, DA’ INTERŞANJABILI

Dintre toate soluţiile surprinzătoare proaste pentru rezolvarea crizei de la Ministerul Justiţiei, liberalii au reuşit ieri să o aleagă pe cea mai proastă: mutarea lui Teodor Meleşcanu de la Apărare – cu numai două luni înaintea summitului NATO – şi înlocuirea sa cu Radu Stroe. Sincer vorbind, chiar şi cei care-i acuză de iresponsabilitate pot fi cu greu contrazişi!

Indiferent cât de sofisticat o fi fost calculul politic ce a dus la această mişcare, am mari îndoieli că măcar în ochii propriului electorat PNL a ieşit cu bine din situaţia dificilă în care a fost pus, încă o dată, de Traian Băsescu. Dimpotrivă, cred că Preşedintele îşi freacă mâinile, întru totul satisfăcut de consecinţe. Prin trambalarea aceloraşi personaje (oricât de onorabile) de pe un post pe altul, partidul s-a dovedit a fi lipsit de resursele necesare pentru prea larga pălărie a guvernării. Domnul Stroe, de pildă, după ce anul trecut se retrăgea cu mare demnitate şi tam-tam din Cabinet fiindcă eşuase în tentativa de a obţine o funcţie de conducere internă la Congres, revine acum, ca scos din cutie, numai bun pentru o poziţie guvernamentală încă şi mai importantă decât precedenta! În ceea ce-l priveşte pe omul-orchestră Meleşcanu, cârcotaşii ar putea pune accentul mai curând pe schimbarea sa de la Ministerul Apărării decât pe titularizarea la Justiţie, văzând-o drept o încercare de muşamalizare a scandalului incipient legat de trimiterea trupelor româneşti în Ciad.

Din toată această brambureală, Traian Băsescu nu poate trage decât o singură concluzie: strategia sa de distrugere a imaginii PNL funcţionează perfect, aşa încât trebuie continuată!

CONDAMNAŢI LA LOCUL DE MUNCĂ

Liberalii par hotărâţi să tranşeze astăzi situaţia de la Ministerul Justiţiei, deşi atâta vreme cât Curtea Constituţională încă nu şi-a motivat decizia de joia trecută, surprizele nu sunt excluse. Mai ştii? Am putea afla, de pildă, că până la urmă preşedintele poate refuza propunerea de ministru iniţială doar în anumite condiţii pe care în cazul Noricăi Nicolai să nu le fi respectat!

Oricum, printre variantele de “rezolvare” a situaţiei se numără şi retragerea de la guvernare, evocată de Crin Antonescu. Personal, îl înţeleg. Dacă aş fi fost silit să înghit la locul de muncă, din partea şefului... unui alt departament (!), un sfert din mizeriile servite PNL-ului de către Traian Băsescu, mi-aş fi luat de mult tălpăşiţa. Numai că eu nu sunt şi probabil nici n-aş putea fi vreodată politician.

În actualul context, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor, din punct de vedere electoral, căderea guvernului – în urma unei moţiuni de cenzură, să spunem – pe atât de proastă este ideea demisiei lui. Plecarea din proprie iniţiativă ar fi văzută de toată lumea ca un gest de laşitate şi o recunoaştere a înfrângerii în faţa lui Traian Băsescu.

Avantajele alegerilor anticipate ar fi “scurtarea” anului electoral înainte de a fi compromis în plan economic prin măsuri populiste (la care, din fericire, domnul Tăriceanu s-a angajat totuşi să nu recurgă, dar rămâne să ne şi convingă) şi – doar teoretic – prinderea pe picior greşit a PD-L-ului, înainte de a se fi reorganizat complet.

Pe de altă parte, deşi n-am nici cea mai mică simpatie faţă de PSD, recunosc faptul că, de dragul echilibrării scenei politice, mi-aş dori ca social-democraţii, la adăpostul opoziţiei şi pe fondul nesfârşitelor scandaluri din sânul puterii, să aibă timp pentru a mai recupera puţin din ecartul care îi desparte încă de democraţi. O diferenţă de numai câteva procente între cele două formaţiuni ar fi ideală, inclusiv pentru PNL. Aşa cum am mai scris, rămân la părerea mea, oarecum singulară din câte observ, că după alegeri cea mai probabilă coaliţie de guvernare va fi una tot de dreapta, PD(L)-PNL-UDMR, în care însă e de dorit ca primii să nu aibă o pondere sufocantă.

Liberalii sunt, aşadar, “condamnaţi” să rămână la guvernare, mizând pe un comportament responsabil, concretizat prin refuzul de a mai acorda tot felul de pomeni electorale şi prin menţinerea unei creşteri economice semnificative.


ULTIMA ORĂ: Cum Mircea Geoană tocmai a declarat ferm că PSD nu va vota nicio restructrare a Guvernului propusă de premierul Tăriceanu, poate că exact asta ar trebui să facă PNL. Ar fi un bun prilej de ieşire forţată de la guvernare, cauzată de “alianţa” PSD-PD(L). Există însă riscul ca social-democraţii – care am convingerea că au cerut demisia Cabinetului doar de ochii lumii – să se răzgândească din mers, cum au mai făcut-o şi, dimpotrivă, să dea iarăşi apă la moară celor care se încăpăţânează să vadă o “coaliţie netransparentă” între PSD şi PNL.

E LIMPEDE!

Decizia de ieri a Curţii Constituţionale este cât se poate de limpede: gata cu Norica Nicolai la Ministerul Justiţiei; premierul trebuie să nominalizeze “altă persoană”. Pentru oricine are măcar o brumă de bun-simţ, o fărâmă de creier şi nu suferă de schizofrenie, la fel de limpede este că ea se bate cap în cap cu precedenta pe aceeaşi temă, dată în privinţa lui Adrian Cioroianu. Iar pentru mine personal mai este limpede şi că e una stupidă.

Deciziile Curţii se contrazic nu doar între ele, ci şi fiecare cu propria-i motivare. În acelaşi caz Cioroianu, de pildă, după ce se scrie negru pe alb că preşedintele “nu are un drept de veto” în numirea unui ministru, se explică pe multe pagini cum îl poate de fapt exercita. E ca şi cum un judecător, argumentându-şi verdictul de “vinovat” într-un caz de crimă, spune că ucigaşul este paralitic din naştere, imobilizat la pat, iar la ora asasinatului se afla, în comă, într-un spital din altă ţară.

Acum, eu nu ştiu sigur dacă hotărârile Curţii, când nu declară vreo lege ca neconstituţională, se aplică retroactiv, sau premierul o poate lua de la capăt cu nominalizările la Justiţie, eventual propunându-i preşedintelui, pentru început, o persoană şi mai controversată decât Norica Nicolai, care ar putea fi a doua opţiune, dacă prima nu se acceptă. Oricum, le-aş sugera liberalilor ca de-aici înainte să procedeze în felul următor: când mai au de înlocuit câte un ministru, după ce se adună ei prin forurile de conducere ale partidului, să iasă declarând că au votat doi candidaţi, primul fiind Dinu Patriciu, Tudor Chiuariu, Relu Fenechiu sau alt bun prieten al lui Traian Băsescu; pe locul secund s-a situat domnul sau doamna Cutare, în fapt persoana pe care o vor cu adevărat numită. După ce şeful statului va respinge, firesc, propunerea iniţială, următoarea va fi, ca în “Naşul”, cea “pe care n-o poate refuza”, conform deciziei Curţii.

Sau, şi mai bine, invers: anunţă din start că varianta de rezervă este o persoană absolut de neacceptat pentru domnul Băsescu, astfel încât acesta, ştiind ce-l aşteaptă, să o prefere pe prima!

ÎN SFÂRŞIT, PREŞEDINTELE TACE. CÂND AR TREBUI SĂ VORBEASCĂ!

În tot acest balamuc iscat în jurul CNSAS, Guvernul are toate şansele să cadă la mijloc. Dacă n-ar fi intervenit nicicum, lumea s-ar fi întrebat, pe bună dreptate, de ce n-o face. În schimb, după emiterea Ordonanţei de ieri, deja au apărut tot soiul de înţelepţi nemulţumiţi de conţinutul ei şi care acuză Executivul că încearcă să pună beţe-n roate deconspirării Securităţii prin diferite tertipuri, mergând de la implicarea Justiţiei în acest proces şi până la suprimarea sintagmei “ca poliţie politică”, menită, după părerea lor, să complice lucrurile şi să atragă, mai devreme sau mai târziu, o nouă decizie de neconstituţionalitate. Ascultându-i, rămâi cu impresia că Guvernul ar fi trebuit să scoată peste noapte un act normativ chiar mai tăios decât legea anulată practic de Curtea Constituţională, şi că el şi nu aceasta din urmă stă la originea întregului scandal!

Surprinzător, dintr-un motiv sau altul, Traian Băsescu întârzie să ia o poziţie oficială. Aparent, s-ar putea crede că e o dovadă de normalitate, la urma urmelor Preşedintele neavând de ce să se amestece în orice fleac. Numai că, pe de-o parte, de-a lungul mandatului domnia sa ne-a obişnuit, dimpotrivă, să o facă, indiferent dacă avea sau nu atribuţii în domeniu (şi dacă avea, să şi le depăşească), iar pe de alta, culmea, de data aceasta chiar are, de vreme ce Constituţia îi conferă rolul de “a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice” şi de a exercita “funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Or, acum nu doar că o instituţie publică nu funcţionează cum trebuie, dar e la un pas de desfiinţare!

BLESTEMUL ÎNVINGĂTORULUI

Spre fala propriilor familii şi a celorlalţi opt colegi, judecătorii Curţii Constituţionale au ocazia să iasă din nou la rampă, scoţând ţara din impas şi vârând-o, eventual, în altul. Dacă am înţeles eu bine, astăzi se tranşează (sau nu) conflictul dintre Guvern şi Preşedinţie în cazul Norica Nicolai. Din punctul meu de vedere, singura decizie de bun-simţ ar fi statuarea definitivă a principiului că prim-ministrul are dreptul să-şi stabilească echipa guvernamentală, cenzurat, în condiţiile prevăzute de Constituţie, numai şi numai de către Parlament. După ce că biata noastră ţărişoară e, din cauza câtorva accidente succesive ale istoriei, republică, chiar nu mi-aş dori s-o văd transformată şi-ntr-una prezidenţială!

Aşa judecând eu lucrurile, există mari şanse să fiu o dată-n plus contrazis. Însă şi dacă, prin absurd, hotărârea CC va fi totuşi în sensul firesc, nu m-aş simţi obligat să “o salut”, aşa cum n-am de ce să laud un om care e în stare să respire, putându-mi păstra şi pe mai departe rezervele faţă de întreaga activitate a înaltei instituţii. Asta ca să n-avem vorbe!

Dar altceva voiam să spun. Mă gândesc în ce situaţie ingrată se va afla beneficiarul deciziei de astăzi, indiferent cine va fi el, preşedintele sau premierul. Pe fondul proaspătului scandal legat de CNSAS, adversarii “învingătorului” (în special cei din societatea civilă şi presă) vor găsi un excelent prilej pentru a-l acuza că este favorizat în mod suspect de o Curte Constituţională tot mai vehement contestată, şi a-l face responsabil, cel puţin din punct de vedere moral, de toate deciziile aberante ale acesteia, pe principiul “prietenul duşmanului meu nu poate fi decât tot un ticălos”, al cărui corolar, în situaţia dată, este: “dacă o instituţie a luat o decizie vădit proastă, şi următoarea va fi la fel”!

LEGEA PERFECTĂ

După ce Curtea Constituţională a ieşit biruitoare din nimicitorul blitzkrieg declanşat peste noapte, în an electoral, împotriva CNSAS, o mulţime de politicieni şi jurnalişti viteji se arată, “confirmând”, pe sistemul “v-am spus eu, iar dacă nu v-am spus, vă repet”, cât de proastă era legea în baza căreia cei mai naivi dintre noi nădăjduiam că odată şi-odată securiştii vor fi scoşi la iveală.

Principalul reproş adus CNSAS-ului este algoritmul politic ce stă la baza organizării sale. Moralişti de talia lui Cristian Tudor Popescu sunt de părere că, pentru a fi credibilă, o astfel de instituţie ar trebui nu doar depolitizată complet, dar şi curăţată de elemente partizane, victime notorii ale represiunii comuniste, precum, bunăoară, Ticu Dumitrescu! Ca şi cum completul de judecată de la Nürnberg (exemplu adus în discuţie chiar de domnul Popescu) ar fi fost alcătuit numai din păstori elveţieni, la care ar fi bine să apelăm şi noi, în lipsa unor români cu adevărat neutri în perioada de tristă amintire.

Desigur, când vine vorba despre soluţii, toată lumea este de acord că ele trebuie găsite, însă nimeni nu avansează vreuna concretă. Nu ştiu cum se face, dar, deşi practic toate instituţiile noastre “independente”, începând cu Televiziunea Română şi terminând cu însăşi Curtea Constituţională sunt formate din oameni propuşi, după diferite formule, de clasa politică, nodul în papură e găsit doar la CNSAS. Din nefericire, o metodă mai bună încă nu s-a descoperit. Inclusiv societatea civilă este clar împărţită pe simpatii politice, iar suspicioşi din fire cum suntem noi românii, n-am nicio îndoială că şi dacă s-ar hotărî ca membrii CNSAS să fie selectaţi la întâmplare, din cartea de telefoane, tot s-ar găsi cineva care să-l conteste vehement pe cel care pune degetul pe pagini!

Optimiştii incurabili încă speră că din tot acest scandal va ieşi o lege a deconspirării Securităţii mai bună. Din păcate, eu am constatat de-a lungul timpului altceva: de fiecare dată când cineva propune îmbunătăţirea unei legi, “perfecţionarea” ei, adevăratul său scop e de a o îngropa definitiv!

PĂCATUL ORIGINAR

Întâmplător sau nu, personal am avut mari rezerve faţă de mai toate deciziile importante din ultima vreme ale Curţii Constituţionale – începând cu avizul dat în privinţa suspendării Preşedintelui şi terminând cu cea legată de CNSAS – care, în opinia mea, au oscilat între sfidarea bunului simţ şi lipsa de claritate (ca în cazul Cioroianu, de pildă). Din acest punct de vedere, într-o situaţie cu adevărat ingrată se află cei care anul trecut invocau cu satisfacţie în susţinerea lui Traian Băsescu avizul sus-menţionat, iar acum cer nici mai mult nici mai puţin decât revocarea irevocabililor judecători ai Curţii!

Cât priveşte CNSAS-ul, se dovedeşte o dată în plus cât de nefast este păcatul originar din legea sa de organizare – sintagma “Securitatea ca poliţie politică”. Dacă s-ar fi sancţionat, cum era normal, simpla colaborare cu Securitatea – ca orice o fi fost ea – nu ne-am mai fi confruntat cu avalanşa de contestaţii ale celor care, deşi s-a demonstrat mai presus de orice dubiu că au semnat un angajament, ori au dat note informative, încearcă să ne convingă că au făcut-o din spirit civic şi patriotic, conlucrând numai cu segmentul ei... “sănătos”. Fără această distincţie indusă chiar de lege, nici doamna Muscă, nici Dan Voiculescu, nici ceilalţi n-ar mai fi avut niciun pretext pentru o acţiune în Justiţie!

În altă ordine de idei, eu nu prea înţeleg cum pot fi anulate în totalitate, retroactiv, efectele unei legi din 1999, declarată într-adevăr neconstituţională, însă în raport cu o Constituţie adoptată abia în 2003! Măcar vreo 4 ani – din păcate nu tocmai prolifici în deconspirări, ce-i drept – s-ar presupune că a funcţionat... legal. Poate ne lămureşte doamna Lidia Bărbulescu, şefa CSM...

MÂNA LUI PÎRVULESCU?!

Implicaţiile deciziei de ieri a Curţii Constituţionale referitoare la CNSAS pot fi comentate în fel şi chip. Deocamdată constat numai că au fost declarate drept neconstituţionale două articole ale unei Ordonanţe a Guvernului Tăriceanu din anul 2006, de pe vremea când Alianţa DA încă funcţiona. Până acum, ori de câte ori a fost anulat în acest fel vreun act normativ emis de Cabinetul Tăriceanu II, democraţii au sărit ca arşi, susţinând că astfel se demonstrează fără putinţă de tăgadă modul “ilegal şi imoral” în care guvernează liberalii de când au rămas singuri în fruntea bucatelor. Presupun că, în stilul bine cunoscut, Emil Boc nu va întârzia nici acum să apară într-o conferinţă de presă extraordinară, pentru a explica naţiunii cum PD a fost încă de atunci împotriva celor două prevederi vizate, s-a opus din răsputeri prin forurile de conducere ale Alianţei, în Parlament, pe holuri etc., dar n-a avut încotro.

De asemenea, aştept cu nerăbdare ca Traian Băsescu să ne explice care este rolul lui Cristian Pîrvulescu în toată această poveste. Când au fost declarate neconstituţionale câteva articole din Legea votului uninominal asumat de Guvern, Preşedintele s-a prins din prima clipă că avem de-a face cu un complot bine pus la punct, liderul Pro Democraţiei şi liberalii elaborând dinadins o lege imperfectă ca să împiedice schimbarea actualului sistem de vot pe liste. Cum de data aceasta miza pare şi mai importantă, respectiv obstrucţionarea uneia dintre marile iniţiative ale domniei sale(?!), deconspirarea Securităţii – pentru care Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici & Co. îl iubesc necondiţionat – e imposibil de crezut că Tăriceanu însuşi şi acoliţii săi, domnul şi... doamna Pîrvulescu, ar putea fi străini de noua maşinaţiune!

NU NOI SUNTEM PROŞTII!

Că Varujan Vosganian, picat oarecum ca musca-n lapte în toată această poveste cu taxa auto – instituită înainte de a deveni domnia sa ministru – încearcă să scoată pe undeva cămaşa, poate fi un lucru de înţeles. Ce n-am să suport însă niciodată este ca un politician, indiferent din ce partid, să ne ia pe toţi de proşti.

Cu o seninătate dezarmantă, domnul Vosganian ne explică, la fiecare apariţie în public din ultimele zile, cât de firească este răsucirea cu 180 de grade a “filosofiei” taxei, de vreme ce ea a fost inventată în 2006, pe când încă nu intraserăm în Uniunea Europeană, iar acum, de când am intrat, trebuie adaptată regulilor de acolo. Ce omite cu bună ştiinţă să spună domnia sa este că taxa urma oricum să fie aplicată de la 1 ianuarie 2007, adică DUPĂ aderare, scopul ei declarat fiind tocmai acela de a împiedica aducerea unui număr exagerat de maşini vechi în ţară, odată cu liberalizarea importurilor din vest!

Prin urmare, din două una: ori Guvernul era atât de incompetent încât nu ştia reglementările din UE, ori le ştia, dar a preferat să facă pe niznaiul ca să încaseze, practic ilegal, o grămadă de bani, înainte de a se declanşa împotriva României destul de greoaiele mecanisme de sancţionare.

VERDICT: NEMOTIVAT!

Din când în când, apar prin presă articole despre (in)activitatea parlamentarilor români, accentul punându-se bineînţeles pe aspectele negative, cum ar fi bunăoară absenteismul sau numărul scăzut de iniţiative legislative al multora dintre ei. Ideea este lăudabilă, numai că, luaţi de val, uneori jurnaliştii înşişi cad în ridicol.

În urmă cu vreo două săptămâni de pildă, la Realitatea TV, după ce minute în şir câţiva comentatori i-au beştelit de zor pe aleşii fără nicio luare de cuvânt în plen anul trecut, moderatoarea s-a gândit să le ofere, deontologic, dreptul la replică celor incriminaţi, contactându-i telefonic. Fix ca-n bancul cu satul în care clopotele bisericii n-au fost trase din o mie de motive, dar mai ales pentru că biserica n-avea clopote, s-a dovedit că toţi fuseseră în 2007 delegaţi ca euro-observatori la Bruxelles!

Ieri, pe acelaşi post, printre cei mai mari chiulangii de la lucrările Parlamentului au fost identificaţi... miniştrii, în frunte cu premierul Tăriceanu! Mânioşi din cale-afară, jurnaliştii prezenţi în studio au tăbărât apoi pe parlamentarii care, deşi nu prea sunt de găsit la locul de muncă şi în plus reprezintă şi formaţiuni minuscule, de 1-2%, vin toată ziua la talk-show-urile diferitelor televiziuni. Auzindu-i cum îşi puneau întrebări retorice, de genul “cu ce drept apar aceşti oameni lipsiţi de legitimitate pe micile ecrane?”, ai fi crezut că domni precum Cozmin Guşă sau Aurelian Pavelescu nu sunt invitaţi, din cine ştie ce motive, chiar de aceia care îi făceau cu ou şi cu oţet, ci forţează intrarea în emisiuni înarmaţi până în dinţi.


P.S. Trebuie să spun totuşi că dezamăgitoare pentru mine a fost prestaţia liberalului Crin Antonescu – aflat în vârful ierarhiei chiulangiilor – care, în încercarea de a se justifica, n-a reuşit să producă decât nişte platitudini neconvingătoare şi multe pauze pentru a-şi drege, stânjenit, glasul.

INTERESUL PERSONAL GENERAL

Dincolo de contextul internaţional, specialiştii pun devalorizarea leului, prăbuşirea bursei, creşterea inflaţiei şi toate celelalte semne rele din economia românească pe seama măsurilor populiste, cu caracter electoral, luate de actualul guvern, cum ar fi mărirea pensiilor şi a salariilor, sau alocarea unor fonduri sporite către clientela politică de la nivel local. Din păcate, mă văd nevoit să le dau dreptate şi, cum anul electoral este abia la început, situaţia ar putea chiar să se agraveze, socotind după modul deja tradiţional în care acţionează guvernele noastre pe final de mandat, în încercarea disperată de a mai atrage nişte voturi în plus la apropiatele alegeri.

Numai că, spre deosebire de alte momente similare, acum la putere se află PNL, un partid perceput ca fiind constituit în special din afacerişti (precum Dinu Patriciu, de pildă, nu-i aşa?), întreprinzători, mari jucători la bursă etc., adică tocmai din oamenii cei mai afectaţi de o criză economică. Care criză însă, prin inerentele creşteri de preţuri cauzate, îl loveşte şi pe cetăţeanul obişnuit. Iată de ce, aparent paradoxal, pentru a îndrepta lucrurile, spre binele tuturor, liberalii n-ar trebui decât să înceapă, în sfârşit, să-şi urmărească “interesele personale”, în detrimentul celor pur electorale, “de partid”!

GAFEURII

De parcă n-ar fi fost suficiente greşelile făcute în actul de guvernare, de la o vreme liberalii se întrec în tot felul de alte gafe, încât încep să mă întreb dacă nu cumva au intrat în anul morţii electorale. După nenumăratele stângăcii al ministrului de Externe Cioroianu şi episodul cu accidentul lui Ludovic Orban, gestionat cât se poate de prost, chiar dacă dracul s-a dovedit a nu fi atât de negru pe cât au încercat să-l zugrăvească adversarii lor, au urmat două ieşiri ale Noricăi Nicolai, complet nepotrivite pentru un viitor ministru al Justiţiei: declaraţia conform căreia “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam ar fi Traian Băsescu, şi aceea în care îşi arăta neîncrederea în capacitatea autorităţilor de a-i găsi pe vinovaţii pentru ameninţările ce i-au fost adresate.

Dar poate cea mai jalnică prestaţie a avut-o Eugen Nicolăescu, care s-a trezit deodată la vârsta copilăriei, pe când juca în curtea grădiniţei “telefonul fără fir”. După ce afirmaţiile sale că Traian Băsescu i-ar fi vorbit într-un limbaj “incalificabil” lui Teodor Meleşcanu au fost contrazise chiar de către acesta din urmă, domnul Nicolăescu s-a dezvinovăţit în cel mai gogomănesc mod cu putinţă, izbutind să mai târască în scandal încă doi colegi, Paul Păcuraru şi premierul Tăriceanu, primul reproducând chipurile o convorbire povestită, tot din auzite, de celălalt! Aşadar, în loc să suspectăm de minciună un liberal din doi – fie Meleşcanu, fie Nicolăescu – avem acum patru prezumtivi Pinocchio. Asta da lovitură (sub centură)... în imagine!

MARILE ERORI... DE JUDECATĂ

Aseară, la Realitatea TV, sub genericul “Marile erori ale guvernului liberal”, Robert Turcescu şi cei doi invitaţi ai săi, unul din PD-L, iar celălalt, firesc, tot din PD-L, au făcut o amplă analiză a ultimilor (cam prea mulţi) ani. Pe lângă criticile, în mare parte justificate, la adresa bizarei taxe auto – unde Guvernul Tăriceanu poate fi acuzat de orice, de la incompetenţă pură la apărarea unor interese individuale – şi a generozităţii nesăbuite în acordarea de pensii şi salarii, cei doi politicieni ne-au explicat, de pildă, adevărata cauză pentru care preţurile la energie au luat-o razna.

Astfel, în conformitate cu primul, nu s-au făcut privatizări în sectorul energetic, lucru inadmisibil câtă vreme vorbim despre un guvern care se pretinde liberal. Aşa o fi, numai că, în opinia celuilalt, nenorocirea este alta şi anume că, în acelaşi sector energetic, s-a înlocuit monopolul de stat cu cel, mult mai dăunător, al unor companii străine. Prin urmare, actualul guvern ar fi simultan vinovat pentru că n-a făcut deloc privatizări şi pentru că le-a făcut prost (?!)

Însă în cea mai mare parte a timpului, cei trei s-au arătat, la unison, revoltaţi de modul în care s-a făcut privatizarea Petrom şi cum s-a negociat autostrada Bechtel, ajungând la mai vechea concluzie că, din păcate, din cauza contractelor meşteşugit întocmite în favoarea investitorilor străini, nu prea se mai poate îndrepta nimic. Singurul amănunt (probabil nesemnificativ în viziunea lor, dat fiind subiectul şi mai ales... scopul emisiunii) pe care au omis să-l menţioneze e că nici primul caz, nici celălalt nu are vreo legătură cu guvernarea liberală!

ÎNCĂ O ŞTIRE SE SENZAŢIE!

Urmărit cu detaşare, redactorul şef adjunct al Evenimentului Zilei, Grigore Cartianu, poate fi chiar foarte, foarte amuzant! Dovedind o deosebită perspicacitate, dumnealui a decelat în declaraţia lui Călin Popescu Tăriceanu de ieri, în legătură cu data alegerilor locale – care se pare că vor fi totuşi organizate la termen, prin mai-iunie – o “înţepătură” la adresa oficiosului cotrocenist, care zilele trecute “dezvăluise”, bineînţeles “pe surse”, intenţiile PNL, în complicitate cu PSD, de a le amâna până la toamnă, pentru a le suprapune celor parlamentare.

Fără a fi câtuşi de puţin jenat de această dezminţire, domnul Cartianu a extras în schimb din declaraţia amintită încă o ştire de senzaţie, şi anume că liberalii au de fapt un alt gând ascuns: amânarea parlamentarelor până în martie 2009. Dovada? Tăriceanu n-a suflat o vorbă despre acest subiect!

Evident că pentru fiecare dintre cele două mişcări date, la momente diferite, ca sigure, şi care unui ignorant i-ar putea părea chiar antagonice, domnul Cartianu avea o mulţime de argumente fără cusur!

ATUNCI ŞI ACUM

Ideea în sine ca Preşedintele, sau oricine altcineva din sfera politică, să dea un aviz în privinţa urmăririi penale a demnitarilor mi se pare una extrem de nefericită. Iar hotărârea Curţii Constituţionale de a desfiinţa, practic, Comisia specială de pe lângă Administraţia Prezidenţială nu a îndreptat nicidecum lucrurile.

Fără a-l acuza exclusiv pe Traian Băsescu de situaţia actuală, nu pot totuşi să nu observ că dacă în vremea odioasei semidictaturi de tristă amintire iliesco-pesediste, un ministru ajuns să fie “judecat” la Cotroceni avea cel puţin dreptul la apărare, putându-se prezenta acolo în persoană, cu propria versiune despre faptele imputate şi chiar însoţit de avocaţi, în jumătatea de regim democratic Băsescu (cealaltă jumătate fiind acaparată – nu-i aşa? – de corupţii liberali) acest drept, până la urmă fundamental într-o democraţie, indiferent de “instanţă”, a dispărut cu desăvârşire. Preşedintele se bazează în luarea deciziei numai pe nişte dosare mai mult sau mai puţin complete şi pe opinia evident partizană a acuzatorilor.

Adăugând la asta şi faptul că în mandatul domnului Diaconescu la Ministerul Justiţiei se ajunsese, de bine de rău, ca în numirea procurorilor să fie implicat mai degrabă CSM-ul decât ministrul de resort – prevedere abrogată de Monica Macovei! – fără a fi vreun nostalgic, încep să mă întreb şi eu despre ce vorbim când spunem că după 2004 s-au făcut mari progrese în privinţa libertăţilor individuale şi a independenţei Justiţiei?!

O MOTIVAŢIE CARE NU CONVINGE PE NIMENI

Chiar dacă, mai ales în prima fază, ministrul interimar al Justiţiei, Teodor Meleşcanu a fost îndreptăţit din punct de vedere legal să refuze, returneze ş.a.m.d. documentele privitoare la cei opt (foşti) miniştri aflaţi în atenţia DNA, lucrurile au mers cam departe. Câtă vreme Traian Băsescu susţine că dosarele – “cauzelor” sau nu, dar complete – au fost trimise la minister, ele ar trebui să-şi continue parcursul către instanţele abilitate, chiar cu riscul ca în viitor să se demonstreze că domnul Meleşcanu avea dreptate şi să fie atacate din pricina nerespectării procedurilor. Asta e! Dacă Preşedintele garantează că totul e în regulă, el va fi cel puţin complice la un eventual eşec al procurorilor.

Din păcate pentru ei, (şi) în acest scandal liberalii sunt prinşi între ciocan şi nicovală, oricum ar da-o domnul Meleşcanu riscând să iasă şifonaţi, mai devreme sau mai târziu. În orice caz, motivaţia domniei sale pentru aceste tergiversări, conform căreia se prăpădeşte de grijă ca nu cumva miniştrii acuzaţi – cu tot cu propriii colegi de partid! – să scape basma curată în urma unor vicii procedurale nu convinge pe nimeni. Iar din punct de vedere politic este catastrofală.

NAIVITATE

Iată că după atâta amar de vreme de când Traian Băsescu se răfuieşte non-stop cu liberalii, încă mai există analişti – chiar dintre cei foarte critici la adresa preşedintelui – suficient de candizi încât să susţină că lucrul cel mai nimerit pe care aceştia din urmă îl pot face pentru a ieşi cu fruntea sus din criză este o remaniere de substanţă a Guvernului, prin care să scape dintr-un foc şi de miniştrii cu performanţe slabe, cum ar fi Adrian Cioroianu, Cristian Adomniţei sau Cristian David, şi de cei luaţi în colimator de DNA, precum Paul Păcuraru, şi să rezolve în plus şi cazul Noricăi Nicolai.

Desigur, într-o ţară normală, cu un preşedinte pe măsură, ar fi o soluţie perfect raţională. Dar să nu înţelegi că, în actualul context, după o asemenea mişcare, în timp ce toată lumea ar răsufla uşurată, sperând la un final de mandat mai liniştit, Traian Băsescu ar lua-o de la capăt căutând nod în papură noilor miniştri, sau celor mai vechi, gen Varujan Vosganian sau Eugen Nicolăescu, deja vehiculaţi ca figurând pe o listă neagră de rezervă, e ca şi când, după ce vezi cu ochii tăi cum zece oameni la rând nu supravieţuiesc unei căderi de la etajul zece, te-ai hotărî să sari şi tu de acolo în speranţa că, împotriva evidenţei, din cine ştie ce motive misterioase, a unsprezecea oară lucrurile s-ar întâmpla altfel şi ai scăpa nevătămat. Pentru mine, cam asta este definiţia naivităţii absolute.

SOLUŢIA-CAPCANĂ

Soluţia sugerată de Traian Băsescu şi preluată cu mult entuziasm de susţinătorii săi pentru ieşirea din actualul impas legat de Ministerul Justiţiei – aceea ca Guvernul să o valideze în Parlament pe Norica Nicolai – nu este altceva decât o capcană întinsă liberalilor. Teoretic, ea s-ar putea realiza într-adevăr, cu condiţia ca premierul să propună o restructurare a Cabinetului, încadrându-se astfel în prevederile articolului 85, alin. (3), din Constituţie.

Presupunând însă că acolo lucrurile ar merge şnur, iar preşedintele s-ar vedea, nu-i aşa?, nevoit apoi să semneze “ca notarul” numirea în funcţie a doamnei Nicolai, domnia sa va specula fără îndoială această situaţie pentru a striga ca din gură de şarpe că a fost o dată în plus înfrânt de monstruoasa coaliţie netransparentă PNL-PSD a celor 322 de parlamentari ticăloşiţi care iarăşi nu l-au lăsat să reformeze clasa politică.

Iată de ce pentru liberali ar fi mult mai bine să se ajungă la Curtea Constituţională. Cel mai rău lucru care li se poate întâmpla este ca aceasta să-i dea câştig de cauză lui Traian Băsescu, obligându-i să propună un alt candidat, eventual pe cineva din afara partidului, aşa cum, după părerea mea, ar fi trebuit să facă de la bun început. În orice caz, o “înfrângere” cinstită la Curtea Constituţională cred că este de preferat unei victorii à la Pirus în Parlament.

DE LA PREŞEDINTELE-JUCĂTOR LA... MINISTRUL ECHIDISTANT

Cu toate că nicio lege, începând cu Constituţia, nu prevede aşa ceva, în mintea multora a încolţit utopica idee – enunţată inclusiv de Traian Băsescu – că ministrul Justiţiei trebuie să fie un om imaculat în plan profesional şi echidistant din punct de vedere politic! Nu spun că n-ar fi bine, dar şi mai bine ar fi ca toţi oamenii de pe pământ să fie mereu tineri, frumoşi, sănătoşi, bogaţi şi cinstiţi.

Ieri, de pildă, după apariţia publică a Noricăi Nicolai în care – într-un mod cam neinspirat, într-adevăr – s-a referit la Traian Băsescu identificându-l drept “Profesorul” din stenogramele convorbirilor lui Omar Hayssam, câţiva comentatori au sărit ca arşi spunând că, şi dacă n-ar fi avut atâtea bube-n cap mai vechi, doamna Nicolai s-a descalificat definitiv pentru accederea în funcţie, fiindcă a demonstrat că este părtinitoare. E dreptul lor, numai că tare mi-ar fi plăcut să-i văd la fel de revoltaţi în nenumăratele ocazii când Preşedintele – în ciuda prevederilor exprese, de data asta, din Constituţie – s-a arătat oricum numai echidistant politic nu, şi să catalogheze drept descalificant măcar episodul când domnia sa, din cea mai înaltă poziţie în stat şi-a permis să-l numească “tânăr mafiot” pe un ministru al Justiţiei în funcţie!

În fond, până una-alta, doamna Nicolai nici nu este ministru, ci doar un politician dintr-un partid aflat în conflict cu Traian Băsescu.

UN COMUNICAT PERFID

Nu ştiu dacă Traian Băsescu a reuşit deja să-şi atingă unul dintre obiectivele urmărite prin acţiunile din ultimele zile, acela de a băga zâzanie în PNL, dar cu siguranţă e pe cale să inducă această impresie în opinia publică, ceea ce până la urmă e cam acelaşi lucru. Şi nu mă refer atât la faptul în sine că premierul Tăriceanu a trebuit să numească un interimar la Ministerul Justiţiei – gest altminteri normal, însă uşor de interpretat ca o cedare şi chiar un prim pas spre renunţarea la Norica Nicolai – cât la perfidul comunicat de presă emis aseară de preşedinţie, din care ar reieşi că această mişcare s-a făcut “în urma unei consultări telefonice cu şeful statului”. Adicătelea, după ce acum 3-4 zile domnul Tăriceanu se ascundea prin săli de gimnastică şi supermarketuri, respingând apelurile când citea “Cotroceni” sau, mai ştii?, “Băse”, pe ecranul mobilului, a simţit acum brusc o nevoie irezistibilă să sune chiar el pentru a cere voie să-l desemneze ca interimar pe Teodor Meleşcanu, de altfel singurul oarecum calificat pentru post, datorită studiilor juridice.

Indiferent ce i-or fi auzit urechile domnului Tăriceanu despre Norica Nicolai sau, de ce nu?, chiar despre el însuşi, sâmbătă, la întâlnirea de taină cu preşedintele, nu-i va veni uşor să-i convingă pe durii partidului de oportunitatea schimbării candidatului pentru Justiţie, în caz că într-adevăr i-ar trece aşa ceva prin minte. Iar dacă va fi să fie, eu sper să nu-i vină mai uşor nici măcar să rămână în fruntea PNL.

Pe de altă parte, comunicatul amintit ar putea fi interpretat şi într-o cheie complet diferită, ca pregătind terenul pentru o cedare, mai de voie, mai de nevoie, din partea preşedintelui. Sugerând că primul care a lăsat-o mai moale cu ambâţul a fost totuşi premierul, Traian Băsescu ar avea o scuză să pretindă că, datorită reluării dialogului firesc între instituţii, a socotit de cuviinţă să-l lase până la urmă pe şeful guvernului să şi-o asume în totalitate pe doamna Nicolai, dacă ţine morţiş. Ar fi o ieşire din impas cât de cât onorabilă pentru toată lumea.

NIMIC DE FĂCUT

Încep şi eu să cred că prin încăpăţânarea cu care refuză să o numească pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, Traian Băsescu urmăreşte o nouă suspendare din funcţie de către Parlament. Deja domnia sa exprimă un “veto” care i-a fost interzis în mod explicit de Curtea Constituţională, şi tare mă tem că aşa se va întâmpla chiar şi în cazul când, în urma unei noi sesizări a premierului Tăriceanu, Curtea va da, cum ar fi normal, încă o decizie în acelaşi sens.

În fond, dacă preşedintele nu vrea cu niciun chip să semneze, ce (i) se poate întâmpla? Păi... mai nimic. Cum spuneam, în cel mai... rău caz, poate fi din nou suspendat. Însă chiar şi dacă, de această dată, Curtea Constituţională ar da un aviz favorabil, socotind că Băsescu a încălcat într-adevăr Legea fundamentală, e greu de crezut că la referendum populaţia ar avea o opinie mult diferită faţă de aceea din 19 mai. Poate doar scorul ar fi ceva mai strâns. În schimb, beneficii cu nemiluita pentru preşedinte şi pentru PD-L, cu atât mai mari cu cât alegerile bat la uşă.

Este însă evident pentru toată lumea, în frunte cu Traian Băsescu însuşi, că nu se va ajunge până acolo. Adversarii săi, oricât de naivi, nu pot face de două ori la rând aceeaşi greşeală tactică. Prin urmare, cel care cedează va trebui să fie, într-un târziu, premierul Tăriceanu, dacă vrea să aibă, de bine de rău, un ministru al Justiţiei. Situaţie în care, desigur, tot Băsescu va ieşi triumfător în ochii alegătorilor ca fiind ăl mai tare din parcare.

Cât despre grija preşedintelui faţă de efectele acestei crize asupra Justiţiei, a ţării etc... Să fim serioşi! E limpede că i se fâlfâie.

PREŞEDINTELE BUN LA TOATE

Este adevărat! Citind cu atenţie motivarea deciziei pe care Curtea Constituţională a dat-o în cazul Cioroianu, reiese că atribuţiile preşedintelui în numirea unui ministru au fost asimilate, practic, celor pe care le are Parlamentul în situaţia când “prin propunerea de remaniere se schimbă şi structura sau compoziţia politică a Guvernului”, conform articolului 85 din Constituţie. Asta pentru a nu exista o discriminare pozitivă în cazul miniştrilor înlocuiţi la bucată, care ar scăpa de “examen”. Rezoluţia este totuşi bizară din cel puţin două motive.

Mai întâi, comisiile de specialitate din Parlament dau un aviz, negativ sau favorabil, în urma unor audieri ale candidatului. Or, din câte am băgat eu de seamă, preşedintele nu audiază pe nimeni! (Scotocitul prin aşa-zisele mape profesionale nu e chiar acelaşi lucru.)

În al doilea rând, aceleaşi comisii, după cum le spune şi numele sunt... de specialitate. Conform deciziei CC, s-ar deduce că preşedintele este şi el un fel de comisie şi încă... de orice specialitate. El ar fi la fel de competent să dea verdicte despre un posibil ministru de Finanţe, al Agriculturii, al Mediului, al Muncii, de Externe, al Justiţiei ş.a.m.d. Cum ar veni, trebuie să fie un soi de mega-Ceauşescu, priceput la toate. Ceea ce mi se pare uşor exagerat.

UN FEL DE EDIŢIE SPECIALĂ

Traian Băsescu tocmai a scos la iveală ceea ce domnia sa consideră a fi dovezile în sprijinul refuzului de a accepta nominalizarea Noricăi Nicolai pentru portofoliul Justiţiei. Fără să comentez prea mult implicaţiile acestor dezvăluiri, trebuie remarcat totuşi că de vreme ce doamna Nicolai nu s-a ales, din varii motive, cu vreo condamnare penală, practic condiţiile de legalitate pentru învestirea sa în funcţie sunt în continuare îndeplinite. Rămân desigur, de discutat, criteriile morale.

Pe de altă parte, paradoxal, încăpăţânarea premierului Tăriceanu de a nu sta de vorbă cu şeful statului se dovedeşte a-i fi de mare folos, chiar dacă unii vor merge cu supoziţiile până la a-l bănui poate de o complicitate cu acesta, menită să-l scape de un personaj faţă de care nu părea să nutrească o deosebită simpatie. Ipoteză greu de crezut şi imposibil de demonstrat.

Cert este că abia dacă ar fi acceptat invitaţia preşedintelui, domnul Tăriceanu s-ar fi aflat într-o situaţie fără ieşire. Pus la curent, între patru ochi, cu informaţiile, n-ar fi avut de ales decât între două soluţii proaste pentru domnia sa: ori se făcea că plouă, riscând ca, odată cu iminenta lansare publică, de la Cotroceni, a respectivelor informaţii, să încaseze toate scatoalcele pentru protejarea unui personaj, iată, cu mari probleme de imagine, ori ar fi trebuit să o lase pe doamna Nicolai din braţe, intrând în conflict cu o parte a propriului partid, care l-ar fi acuzat că abia a aşteptat un pretext pentru a se debarasa de ea. Aşa, cel puţin are scuza că a susţinut-o până la capăt, fie din ignoranţă, fie din loialitate faţă de partid, Norica Nicolai rămânând să se descurce de-acum singură cu acuzaţiile care i se aduc.

O ŢARĂ CUM ALTA (DIN FERICIRE) NU-I!

Fascinant cum, după ce în primele zile de la desemnarea de către PNL a Noricăi Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei, marea majoritate a jurnaliştilor şi chiar a reprezentanţilor celorlalte partide, inclusiv din opoziţie, foloseau dacă nu cuvinte de-a dreptul elogioase la adresa domniei sale, cel puţin un ton de o neutralitate binevoitoare, subliniind faptul că este o adevărată profesionistă, un politician experimentat şi în orice caz o soluţie mult mai bună decât Tudor Chiuariu, în locul căruia ar fi trebuit să fie preferată de la bun început, a fost suficient ca Traian Băsescu să se pună un picuţ de-a băţul pentru ca toată lumea să o privească dintr-o dată cu alţi ochi. Deşi din primele momente penibilul episod cu nepoata – singurul la care s-a referit deschis şi preşedintele – fusese evocat, însă mai degrabă ca un element anecdotic şi prea puţin semnificativ, acum doamna Nicolai este suspectată de toate relele din lume, aceleaşi personaje care îi acordau de bine de rău credit fiind convinse că reţinerile lui Traian Băsescu e musai să se bazeze pe informaţii mai mult sau mai puţin secrete care ar demonstra că senatoarea liberală e orice, de la fostă colaboratoare a Securităţii la mare afaceristă asociată cu cei mai huliţi “mafioţi” ai ţării, gen Tender şi Patriciu. Uluitor cât de uşor se poate face praf reputaţia, atâta câtă este, unui politician autohton!

Însă cel puţin la fel de fascinant e un alt fenomen specific pitoreştii noastre societăţi şi anume că, în câteva săptămâni, toate acestea vor fi uitate cu desăvârşire. “Cazul Orban” este exemplul cel mai recent.

ŢÂFNĂ FĂRĂ ROST

Dacă pe fond conţinutul scrisorii prin care premierul Tăriceanu îşi reafirma hotărârea de a o numi pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei, respingând “argumentele” lui Traian Băsescu, mi se pare cât se poate de firesc, tonul oţărât şi referirile la “dosarul Flota” şi casa din Mihăileanu chiar nu-şi aveau rostul într-un document emis de un şef de guvern care se pretinde, spre deosebire de adversarul său, un politician cu fason european. Un refuz politicos, ferm, scurt şi la obiect ar fi fost mult mai de efect, cu atât mai mult cu cât, în bătălia electorală, liberalii se adresează în principiu unui public suficient de educat cât să nu guste asemenea excese de limbaj. Şi mă refer inclusiv la alegătorii pierduţi deocamdată, aşa cum s-a văzut, în favoarea defunctului PLD, pe care nu printr-o accentuare gratuită a conflictului cu Traian Băsescu i-ar putea, la o adică, recâştiga.

Tot din acest motiv, şi nu numai, sper ca domnul Tăriceanu să accepte invitaţia făcută de preşedinte, la Cotroceni, asta neînsemnând că ar fi obligat să-i dea şi dreptate în privinţa doamnei Nicolai. Gestionat cum se cuvine, orice dialog este însă bine-venit. De altminteri, părerea mea este că în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor, electoratul, sătul în cele din urmă de profilul unui preşedinte (mult prea) jucător, aflat la originea atâtor scandaluri sterile, se va orienta către un candidat de o cu totul altă factură. Şi cum Călin Popescu-Tăriceanu, fără să fie favoritul meu, e foarte probabil să rămână în cărţi pentru a intra în cursă din partea PNL, cred că ar putea miza de pe-acum pe această ipoteză, comportându-se în consecinţă.

UPDATE: Conform unor surse citate de posturile tv de ştiri, premierul ar refuza să se întâlnească la Palatul Cotroceni cu Traian Băsescu, în urma unor sfaturi primite de la liderii PNL. Dezminţind această informaţie, Crin Antonescu s-a arătat înclinat mai degrabă spre varianta acceptării dialogului.

Pe de altă parte, cum între timp preşedintele a afirmat categoric, la şedinţa CSM, că refuză în continuare să semneze “ca un notar” numirea unui ministru al Justiţiei, el fiind acela care “decide” (?!), Tăriceanu ar putea invoca pentru neonorarea invitaţiei faptul că, în aceste condiţii, întrevederea se prefigurează a fi într-adevăr inutilă.

O LUĂM DE LA CAPĂT!

Privit strict prin prisma luptei politice specifice unui început de an electoral, refuzul lui Traian Băsescu de a o numi pe Norica Nicolai în funcţia de ministru al Justiţiei este, în fond, cât se poate de logic. După ce liberalii au făcut deja greşeala de a ceda unui şantaj prezidenţial acceptând demisia lui Tudor Chiuariu, n-ar fi exclus ca şi doamna Nicolai să renunţe de bunăvoie la postul propus, înainte ca scandalul să capete amploare. În plus, dacă tensiunile dintre Călin Popescu-Tăriceanu şi aripa radicală din PNL sunt atât de mari pe cât le înfăţişează presa, există şi altă variantă câştigătoare pentru preşedinte, aceea ca premierul, mimând o atitudine împăciuitoare faţă de Cotroceni, să-şi schimbe propunerea – făcută pare-se cam fără tragere de inimă – ceea ce ar duce cu siguranţă la un război deschis şi catastrofal în partid.

Pe de altă parte, chiar şi dacă liberalii s-ar “încăpăţâna” să o susţină în bloc pe doamna Nicolai (aşa cum ar fi normal, în opinia mea) Traian Băsescu tot n-ar avea nimic de pierdut. În ochii multora se va fi demonstrat o dată în plus că PNL nu e capabil să găsească miniştri necontroversaţi, unul dintre cei mai importanţi lideri ai săi va fi iarăşi târât într-un scandal cu rezonanţe europene, iar în timp, inclusiv analiştii care acum îl beştelesc pe preşedinte pentru provocarea noii crize, în dorinţa lor de a se arăta “obiectivi” cu orice preţ, îi vor socoti cel puţin la fel de vinovaţi de eventuala ei escaladare şi pe liberali, pentru că – nu-i aşa? – ar fi putut ei să cedeze primii, pentru binele ţării. Asta se întâmplă de vreo doi ani şi jumătate încoace.

PRIVATIZAREA NĂMEŢILOR

Oricât de mare fan al privatizărilor de orice fel m-aş declara, nu pot să nu mă întreb ce sens a avut trecerea parcărilor de suprafaţă din Bucureşti în administrarea unor (unei?) firme particulare. După ce că an de an, timp de trei anotimpuri şi jumătate din patru, respectivii întreprinzători nu mişcă decât câteva degete, şi alea doar pentru a băga banii de taxe în buzunare şi a scoate o fiţuică pe care o pun în parbrizul clienţilor, dacă se întâmplă, când şi când, să şi ningă prin Capitală nu au... bruma de bun-simţ să facă ceva pentru îndepărtarea zăpezii de pe spaţiile pe care chipurile le “întreţin”. Păi chestia asta puteau să n-o facă direct primăriile, dar măcar taxele ar fi intrat, de bine de rău, în vistieriile publice!

PINGUINII

După ce toată vara am trecut dintr-un cod de avertizare galben de caniculă într-unul portocaliu sau chiar roşu, emise cu multă însufleţire de ANM, săptămâna trecută ne-am confruntat cu cel dintâi al iernii – unul galben de viscol şi ninsoare. Judecând însă după jalea din ţară, am senzaţia că deocamdată meteorologii noştri nu prea şi-au calibrat cum se cuvine paleta coloristică de sezon. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna un cod portocaliu!

În plus, referitor la regimul termic, mă întreb cum de o temperatură de 37-38 de grade este considerată periculoasă, în timp ce una de -25 ar fi suportabilă, deşi, pe de altă parte, tot cu mirare, aud că la -5 “vremea este rece pentru această perioadă”. Om fi noi, românii, mai ciudăţei, aşa, de felul nostru, dar îmi place să cred că încă nu ne-am transformat cu toţii în pinguini!

NICIO SCUZĂ!

PSD a condiţionat votarea Bugetului pe anul 2008 de acceptarea unor amendamente “cu pronunţat caracter social”. Partea proastă este că liberalii, folosind argumentul cu “creşterea economică ne permite” le-au şi acceptat, de dragul rămânerii la guvernare.

Dintr-un anumit punct de vedere, mai cinstită mi se pare atitudinea primilor. Asemenea măsuri sunt considerate, pe bună dreptate, pomeni electorale şi de obicei se iau înaintea alegerilor de către guvernul în funcţie. Dar cum PSD se află, cel puţin teoretic, în opoziţie, s-ar părea că reprezentanţii lui cred cu sinceritate în ele, câtă vreme, la fel ca şi în cazul măriri pensiilor, nu le e deloc uşor să demonstreze propriului electorat că adevăraţii promotori sunt ei şi nu cei aflaţi efectiv la putere. Altfel, din două una: ori pesediştii au ajuns la concluzia că scorul – până la urmă peste aşteptări – de la europarlamentare a fost totuşi influenţat şi de măsurile de stânga pe care au reuşit să le impună guvernului PNL, ori sunt dispuşi să asigure ieşirea cu viaţă şi ceva procente în plus a liberalilor din acest mandat, în perspectiva unei eventuale alianţe după viitoarele alegeri, menită să-i lase cu buzele umflate pe noii pede-lişti ai lui Traian Băsescu.

Liberalii, în schimb, n-au nicio scuză. Oricum, nu una onorabilă.

UN ALT FEL DE MINISTRU

Până la urmă, liberalii au preferat-o pe Norica Nicolai în fruntea Ministerului Justiţiei. O întrebare care mi s-a părut interesantă a pus ieri Răzvan Dumitrescu în cadrul emisiunii pe care o moderează la Realitatea TV : oare dacă doamna Nicolai ar fi fost numită în funcţie chiar de la constituirea Guvernului Tăriceanu II şi ar fi luat exact aceleaşi măsuri ca şi Tudor Chiuariu (de pildă, încercarea de revocare a procurorului Doru Ţuluş de la DNA), ar fi fost tratată de mass-media şi adversarii politici ai PNL cu aceeaşi ostilitate?

Cel puţin până să citesc anumite comentarii din presa cotrocenistă de azi-dimineaţă – care a început s-o critice, preventiv, încă înainte de a-şi lua în primire postul – aş fi răspuns fără nicio ezitare: nu! Paradoxal, marile “defecte” ale lui Tudor Chiuariu au fost socotite de la bun început scandaloasa lui tinereţe şi lipsa de notorietate şi de experienţă politică, din cauza cărora au devenit plauzibile în ochii opiniei publice toate acuzaţiile că ar fi fost pus acolo doar de faţadă, ca o marionetă în mâna tenebroaselor grupuri de interese dornice să-şi facă jocurile murdare prin intermediul său.

Din acest punct de vedere, şi dincolo de greşelile proprii săvârşite de-a lungul carierei sale politice, doamna Nicolai este exact opusul fostului ministru. Dimpotrivă, ceea ce i se reproşează este tocmai atitudinea uneori prea voluntară şi independentă, mergând până la nesocotirea disciplinei de partid(e). Prin urmare, oricât de radicale ar fi măsurile pe care le-ar lua (şi sper să o facă!) în noua sa calitate, măcar vor putea fi recunoscute ca izvorând numai din convingerile domniei sale.

VINE MOŢIUNEA?

Sâmbătă a luat naştere, în mod oficial, PD-L (nu cu paranteză, cum anticipam, ci cu liniuţă). Să-i fie de bine! Va fi interesant de urmărit acum ce strategie pe termen scurt va adopta noua formaţiune. Personal, sunt înclinat să cred că încă de pe la începutul viitoarei sesiuni parlamentare ne vom pomeni cu o moţiune de cenzură la adresa Guvernului Tăriceanu – anunţată chiar mai din timp – eventual prin “preluarea” celei cu care fostul PLD ameninţă deja de câteva săptămâni. Sau, măcar cu o ploaie de moţiuni simple.

Avantajele unei asemenea mişcări ar fi numeroase. În primul rând, ea ar legitima rapid PD-L ca “adevărat” partid de opoziţie, şi încă într-un moment greu pentru orice guvern – traversarea iernii. În acelaşi timp, obişnuita vâlvă mediatică stârnită în jurul evenimentului va face cunoscut partidul printre alegători, într-un mod accelerat. Oricare ar fi deznodământul, pede-liştii ar avea numai de câştigat, inclusiv în ipoteza, puţin probabilă, în care s-ar ajunge la alegeri anticipate, deoarece, după părerea mea, beneficiile electorale aduse de prospeţimea unei formaţiuni “noi” sunt mai mari decât presupusul handicap al unei organizări încă nu suficient consolidate.

CA-N FILMELE CU BRUCE WILLIS

Echipa de handbal feminin a României s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondial din Franţa, învingând formaţia-gazdă.


Pe undeva, aş fi preferat să citesc această ştire în ziarele de azi-dimineaţă, în loc să urmăresc în direct meciul, încheiat, după patru reprize de prelungiri (scor 34-31) cu o victorie în urma căreia, la cât m-am agitat şi am ţipat ca nebunul prin casă, am rămas cu impresia că mi se datorează într-o bună măsură! Poate unde am ajuns şi eu la o vârstă, încep să înţeleg cu adevărat sensul expresiei-clişeu “un meci de infarct”.

După cum au evoluat de-a lungul întregii competiţii fetele noastre, am convingerea că în pauzele din perioada de pregătire, în loc să joace şi ele table sau rummy, ca fotbaliştii, au preferat să se uite la niscai filme americane de suspans, cum ar fi seria completă “Greu de ucis”, cu Bruce Willis, de care au fost atât de marcate, încât acum le transpun pe teren, din fericire cu happy-end cu tot. Aproape meci de meci scenariul este acelaşi: debut dezastruos, joc penibil, ratări copilăreşti, pase aiurea, adversarele se desprind şi la 6-7 goluri diferenţă (!!), după care, în sfârşit, începe partida şi pentru noi, de obicei prin repriza a doua. Aseară, după ce au condus surprinzător cu 1-0 – la pauză fiind 14-8 (!) pentru franţuzoaice – tricolorele au mai egalat abia cu un sfert de oră înainte de final! Mă gândesc că antrenorul Tadici ar trebui să găsească un sparringpartner cu care să regizeze într-o sală adiacentă un început de meci înaintea celui oficial, astfel încât, o dată cu primul fluier al arbitrilor fetele să creadă că sunt deja prin minutul 20. Condiţia fizică n-ar fi o problemă. Aşa, am spulbera pe oricine, fără emoţii, mai ales că urmează Rusia. Mult succes!

CINE URMEAZĂ?

Absolut halucinantă diatriba lui Traian Băsescu de aseară îndreptată împotriva lui Cristian Pîrvulescu! Lăsând la o parte limbajul violent şi referirile mitocăneşti la soţia noului său duşman de moarte – care soţie, din câte înţeleg, lucra pentru diversele guverne post-decembriste şi pe vremea când domnul Pîrvulescu era “un om în care am crezut şi când eram în opoziţie, şi la putere” – Preşedintele i-a făcut de tot râsul şi pe aliaţii săi politici pedişti, care, după cum reiese, au fost atât de stupizi încât să semneze cândva cumplitul proiect de lege privind votul uninominal, iniţiat de Pro Democraţia. Singurul personaj vigilent care a înţeles ce ticăloşii se ascundeau de la bun început în spatele lui a fost, aşadar, şeful statului. Mare noroc pe capul nostru!

Fără a-mi face mari iluzii în privinţa asta, sper totuşi ca păţania domnului Pîrvulescu – aprig susţinător al lui Traian Băsescu, inclusiv în timpul campaniei ce a precedat referendumul de demitere din primăvară – să fie învăţătură de minte şi pentru alţii ca el. Primele semne de înţelepciune le-am depistat deja, pe ici pe colo...

TAXE DE MEDIU

O caracteristică foarte specială a taxei de primă înmatriculare – pe care Guvernul insistă să o numească în continuare “de mediu” – este aceea că binefacerile ei nu depind atât de cuantumul sumei de bani strânse la buget, cât de existenţa ei în sine. Odată ce s-a stabilit că autoturismul este un lucru profund dăunător naturii, cu cât taxa va fi mai mare, cu atât şansele cetăţeanului de a-l achiziţiona şi utiliza scad, crescând în schimb, proporţional, puritate aerului. Practic, nici nu mai contează ce se întâmplă cu banii, marele avantaj fiind că ei nu trebuie neapărat alocaţi Ministerului Mediului, care şi-aşa nu prea ştie pe ce să-i cheltuiască, după cum recunoştea deschis ministrul de resort.

Filosofia aceasta ar putea fi aplicată şi la alte bunuri de larg consum (cam toate) cu un impact nociv, direct sau indirect, asupra ecosistemului. Un exemplu care-mi vine în minte este hârtia igienică. După cum se ştie, undeva la începutul procesului ei de fabricaţie este necesară tăierea unui număr oarecare de copaci. Prin urmare, un preţ prohibitiv pus la vânzarea cu amănuntul a produsului finit ar duce la scăderea corespunzătoare a consumului şi implicit la găsirea unor metode alternative, ecologice – eventual pe bază de apă menajeră, uşor reciclabilă (în conformitate cu principiul circuitului apei în natură) – de curăţare a părţilor dorsale. Doar aşa vom salva planeta!

“JUSTIŢIA” E ÎN ALTĂ PARTE

Demisia lui Tudor Chiuariu din fruntea Ministerului Justiţiei i-a pus pe liberali în situaţia de a trebui să opteze între a-i găsi un înlocuitor recrutat din rezerva, cam anemică, de cadre ale partidului sau a numi pe cineva din afară, eventual un “tehnocrat”, specialist în domeniu. La o privire oricât de scrutătoare, în prima categorie s-ar încadra numai doamna Norica Nicolai, însă aruncarea ei în linia întâi a frontului, acum, pe ultima sută de metri a mandatului, ar putea reprezenta un mare handicap în perspectiva viitoarelor bătălii electorale. E prea târziu pentru a mai apuca să facă ceva notabil, în schimb ar fi şi domnia sa “erodată” de pomană în următorul an de guvernare.

Deşi nu sunt un adept al numirilor de “independenţi” la conducerea ministerelor, cred că în actuala conjunctură politică o asemenea soluţie este de preferat pentru PNL. După cum s-a demonstrat cu vârf şi îndesat în cazul lui Chiuariu, pe lângă faptul că din prima zi a mandatului acesta a fost acuzat că face jocurile murdare ale celor care l-au pus acolo, până la urmă nici măcar n-ar fi putut să-şi îndeplinească respectiva “misiune”, chiar dacă ar fi avut-o cu adevărat! Ce vreau să spun e că, în ciuda sprijinului de care s-a bucurat din partea partidului, eşecul său în a schimba câte ceva în Justiţie a fost total – şi, în opinia mea, prea puţin din propria-i vină – indiferent de intenţiile mai bune sau mai rele. Desemnarea cuiva din afară măcar i-ar feri pe liberali de alte suspiciuni.

APROAPE VICTIMĂ

Cu toate că în general demisia oricărui demnitar controversat este un gest de normalitate şi bun-simţ, cea a lui Tudor Chiuariu nu mi se pare deloc o idee bună pentru PNL în actualul context politic. Vineri seara, Traian Băsescu vorbea despre imaginea profund dăunătoare în ochii diverselor autorităţi europene creată de anchetarea unui ministru al Justiţiei în funcţie, însă din punctul meu de vedere, lucrurile ar fi stat exact pe dos. La urma urmelor, ce argument mai bun în favoarea ideii de independenţă a justiţiei ar fi putut fi adus decât tocmai o asemenea situaţie, în care vajnicii procurori DNA se dovedeau incoruptibili şi neînduplecaţi, rezistând – nu-i aşa? – tuturor presiunilor politice şi îndrăznind să-şi urmărească până în pânzele albe propriul şef suspectat de matrapazlâcuri?! Desigur, lucrurile ar fi ieşit mai prost dacă se demonstra nevinovăţia acestuia, şi am impresia că tocmai de aşa ceva se temea Traian Băsescu, încercând să diminueze amploarea scandalului şi a propriei responsabilităţi prin transformarea personajului principal într-un simplu fost ministru, ca atâţia alţii.

Totodată, pentru o bună parte a opinie publice, demisia reprezintă practic o recunoaştere a vinovăţiei. Tudor Chiuariu va fi asociat de acum înainte, în memoria colectivă, mai degrabă cu fostul ministru al Agriculturii, Traian Remeş, care a recurs la acelaşi procedeu în momentul apariţiei unor probe greu de contestat (filmul difuzat de TVR), decât cu victima colaterală a războiului dintre Palate, Teodor Atanasiu, dacă ar fi avut răbdare să fie suspendat de Preşedinte şi poate dovedit nevinovat în cele din urmă. În plus, adversarii liberalilor vor saluta demisia lui Chiuariu, adăugând de fiecare dată că ea e bine venită nu atât pentru că domnia sa ar fi fost corupt, ci pentru că era incompetent. Este limpede aşadar că domnul Chiuariu, prin acest gest, nu va deveni în niciun caz vreun erou, în schimb şi-a ratat şansa de a rămâne, până la capăt, o nouă victimă a lui Traian Băsescu.

DEZAMĂGIRI

Într-un articol publicat în Evenimentul Zilei de astăzi, Mircea Cărtărescu afirmă: “Mărturisesc că sunt foarte dezamăgit de hotărârea intempestivă a PD şi PLD de a se unifica pentru formarea unui nou partid”. “Ca liberal convins” scriitorul a ajuns, nedumerit, la concluzia că “talente politice ieşite din comun” (pelediştii, cum ar veni – paranteza mea) “[...] au riscat atât de mult când s-au desprins din PNL [...] doar ca să fie absorbiţi acum de cel mai gregar dintre partide, ca să se piardă în anonimatul marelui partid al lui Băsescu, un partid de tip popular care nu mai are nimic de-a face cu liberalismul”.

Mărturisesc, la rândul meu, că încerc o dublă dezamăgire faţă de domnul Cărtărescu însuşi, constatând cu amărăciune că se numără printre cei mai confuzo-derutaţi dintre “liberalii convinşi”. Nu numai că a optat pentru pseudoliberala grupare Stolojan – care, printre altele, şi-a asumat de la bun început, cu sinceritate, orientarea populară – în detrimentul celei “ultracompromise”, cum o socoteşte, a lui Tăriceanu (la urma urmelor, or fi făcut-o şi mulţi alţii), dar, în mod absolut de neînţeles pentru mine, domnia sa a trăit până mai acum 3-4 zile cu iluzia că între PLD şi PD există o distincţie clară, deşi toate manifestările şi declaraţiile publice ale reprezentanţilor celor două formaţiuni au semănat între ele ca tot atâtea picături de apă de ploaie. Anunţata unificare e cât se poate de logică şi naturală!


P.S. În cadrul aceluiaşi articol, referindu-se la “democraţia doar cu numele din politica românească”, autorul mai notează: “Mi se pare monstruos ca primii 300 de magnaţi din România să deţină o treime din produsul intern brut”.

Ca liberal la fel de convins precum domnul Cărtărescu ce mă aflu, dincolo de rezervele pe care le am şi eu în privinţa modului cum se fac marile averi pe la noi (ca şi pe la alţii, de altfel), privesc lucrurile uşor diferit: mă gândesc că fără cei 300 de magnaţi amintiţi, produsul intern brut al României ar fi fost, pur şi simplu, cu o treime mai mic. Situaţie care pe mine personal nu m-ar fi încălzit cu nimic!

O DECIZIE ÎNŢELEAPTĂ. POATE SINGURA

Dacă ar fi să mor de grija vreunui partid politic românesc (ceea ce nu e cazul), cu siguranţă acesta n-ar fi PSD. Decizia de luni a mai-marilor săi, de a rămâne cuminţi la locurile lor, în opoziţie, fără gândul vreunei noi moţiuni de cenzură, mă bucură în primul rând prin prisma faptului că măcar liberalii nu vor mai fi nicicum ispitiţi să facă pocinogul de a îi aduce într-un fel sau altul la guvernare, aşa cum s-au încăpăţânat să scrie zilnic toţi zvonerii şi răspândacii profesionişti din presă după alegerile de duminica trecută.

Dar chiar şi obiectiv vorbind, hotărârea social-democraţilor e una din puţinele cu cap luate în ultimii ani, rămânerea în opoziţie fiind singura şansă de a-şi îmbunătăţi cât de cât scorul – modest din punctul lor de vedere – de la europarlamentare, în perspectiva viitoarelor alegeri locale şi generale. Deşi unii analişti s-au grăbit să anticipeze noi răzvrătiri ale şefuleţilor din teritoriu, nerăbdători să beneficieze de avantajele venirii la putere, cred totuşi că vor avea şi ei suficientă înţelepciune să înţeleagă că nu le-ar fi de niciun folos să forţeze nota acum, la spartul târgului. Poate că astă-vară ideea unei moţiuni de cenzură – introdusă, de altfel, dar şi picată cu brio între timp – încă mai avea un sens. Astăzi însă, cu numai câteva luni înainte de alegeri, e prea târziu.

STÂNGA, DREAPTA, CENTRU... SUS, JOS

Cea mai mare surpriză prilejuită de anunţul înfiinţării Partidului Democrat Liberal se doveşte a fi apariţia unor tensiuni în sânul teoretic muribundelor PD şi PLD. Socotind după figurile nefericite şi declaraţiile pline de năduf ale unora dintre membrii lor, nu m-ar mira nici dacă în urma discuţiilor de astăzi, din forurile de conducere respective, toată fuziunea va eşua lamentabil.

Văzându-l aseară pe Emil Boc, la Realitatea TV, am avut senzaţia că nici domniei sale nu i se mai pare că face bine ceea ce gurile rele spun că i s-a cam impus de foarte sus, tocmai din vârful dealului Cotroceni, să facă. În schimb, a făcut altceva şi anume s-a dat subit, cu tot cu partid, olecuţă mai acana, spre stânga, spunând răspicat că PD este de fapt o formaţiune de centru, deşi până acum pretindea că e “singura forţă autentică de dreapta din România”! Probabil însă că altfel nu mai încăpea acolo, la dreapta, domnul Stolojan cu toate cele 7-8 procente ale PLD-ului său. Cum democraţii, în nehotărârea lor funciară, au epuizat cam toate poziţiile imaginabile de pe orizontala eşichierului politic autohton, n-ar fi exclus ca în curând, şi în premieră mondială, să născocească pentru uzul lor personal o axă verticală.

REUNIFICAREA PARTIDULUI PREZIDENŢIAL

Ieri seară, pe la opt fără un sfert, după un an întreg de frământări, marele partid prezidenţial al lui Traian Băsescu s-a reunificat brusc. Fostul PD (FSN), cunoscut în ultimii ani sub numele de PD (şi-atât), va deveni astfel PD (L) în timp ce PLD-ul domnului Stolojan se vede redus la un “curent liberal” (da’ cam popular) pierdut în noua structură. În fine, dacă se iubesc, totul e ok. Rămâne de văzut însă ce părere au electoratele celor două formaţiuni, şi în special cel al liberal-democraţilor, care până la momentul istoric de aseară au fost înşelate grosolan cu declaraţii ferme ce excludeau orice fel de fuziune în viitorul apropiat!

După părerea mea, spectaculoasa şi oarecum surprinzătoarea mişcare de ieri s-a făcut de frică. Mai precis de... două frici, egale şi de sens contrar, câte una de căciulă. Pe de-o parte, cea a pelediştilor că ar putea urma destinul ApR, care după o primă rundă electorală de mare succes a dispărut meteoric de pe scena politică românească, astfel încât s-au gândit că ce-i în mână nu-i minciună, iar pe de alta cea a democraţilor, îngrijoraţi de eventualitatea cealaltă, ca ascensiunea oamenilor lui Stolojan – personaj aflat în topul încrederii populare, după Traian Băsescu – să continue până ce raportul de forţe s-ar fi inversat, cam aşa cum s-a întâmplat prin 2003-2004, când PNL – cu încă vigurosul Stolo în frunte – era (mult) peste PD. Cum nimeni nu voia să rişte, s-a găsit acest moment de relativ echilibru.

În mod paradoxal, din toată această poveste cel mai bine iese... PNL. Dacă până acum un partid mai mult Liberal decât Democrat (cel puţin în denumire) putea isca oarece confuzii printre alegători, unul mai mult Democrat decât Liberal nu mai păcăleşte pe nimeni.


P.S. Am folosit termenul “reunificare”, pentru că, aşa cum am scris la momentul acela, din punctul meu de vedere apariţia PLD a însemnat o sciziune mai curând în sânul partidului prezidenţial decât al mişcării liberale. Iar desfăşurarea evenimentelor mi-a dat dreptate.

SĂ DEA CU BANUL!

Încă n-am reuşit să mă dumiresc dacă diferenţele, uneori enorme, între rezultatele sondajelor de opinie şi cele reale de la alegeri sunt cauzate de simple erori ale instituţiilor care le realizează sau de încercările lor de manipulare. Presupun că e vorba de câte puţin (mai mult) din fiecare.

Săptămâna trecută l-am văzut însă pe cunoscutul sociolog Alin Teodorescu explicând foarte doct, cu un aer competent, pe alocuri chiar arogant-superior, şi o puzderie de argumente ştiinţifice, scheme şi termeni tehnici, de ce un sondaj, oricât de costisitor şi temeinic făcut, e absolut normal să dea asemenea rateuri ieşite cu mult din matca obişnuitei marje de eroare asumate de 2-3%. Deşi chestia asta are toate caracteristicile unui banc bun, întrebarea (serioasă) care se pune e: atunci ce rost mai are? Mă gândesc că în loc să fie investiţi degeaba atâţia bani, mai bine ar fi aruncat unul singur. În sus.