O REGULĂ CIUDATĂ

În weekendul acesta m-am uitat nu doar, ca de obicei, la antrenamentele, calificările şi cursa de Formula 1, bucurându-mă să-l văd din nou câştigător, după multă vreme, pe Lewis Hamilton, chiar dacă, fără nicio exagerare, cel care a strălucit prin… absenţă a fost Sebastian Vettel, forţat să abandoneze după primul viraj, din cauza unei pene de cauciuc, fiindcă s-a demonstrat o dată în plus şi enorma diferenţă dintre el şi coechipierul său Mark Webber, incapabil să-l suplinească prinzând măcar podiumul, dar şi faptul că în absenţa lui competiţia e relativ echilibrată, Red Bull nemaipărând o echipă miraculoasă, de unde se poate trage trista concluzie că până la urmă miraculos o fi naibii într-adevăr pilotul german, ci şi la cursele de GP2, pe care altfel le urmăresc doar sporadic, însă de data aceasta a participat, din păcate fără să facă vreo brânză, şi românul Mihai Marinescu, fiind stupefiat să constat ce aiurea este regulamentul – adoptat, conform spuselor comentatorilor, şi de alte sporturi cu motor! –, care prevede ca primii clasaţi din cursa inaugurală să pornească în cea de-a doua, aşa-zisă “de sprint”, mai scurtă, în ordine inversă, locul opt transformându-se automat în pole position, ceea ce-l face, poate exceptând podiumul, cel mai râvnit, astfel încât, mai ales pe circuitele unde se ştie că se depăşeşte cu mare dificultate, precum cel din Abu Dhabi, concurenţii de pe patru, cinci, şase şi şapte, altminteri ameninţaţi cu intrarea în anonimat, pot ajunge să se bată de la un moment dat nu pentru un loc mai în faţă, cum ar fi normal, ci pentru unul mai în urmă, care le dă o bună şansă de victorie a doua zi, procedură împrumutată poate din schiul alpin, numai că acolo ea se aplică în cadrul aceleiaşi curse, respectiv primii clasaţi din manşa întâi pornesc ultimii în manşa a doua, ceea ce asigură şi pentru public un spor de spectaculozitate, plus că, spre deosebire de cursele auto, unde în anumite limite se mai poate, este practic imposibil pentru concurenţi să-şi “aleagă” poziţia pe care şi-ar dori să termine. Bizar!

"IN THESE WALLS"

OPTIMISM PATOLOGIC

Oricât de greu pare de crezut, la sfârşitul anului de diz-graţie 2011, după alţi doi şi înainte de, să sperăm, doar încă unul cu certitudine la fel de guvernare portocalie, încă mai există nu doar români de rând – care pot fi ori trăitori într-un colţ uitat de ţară şi cu studiile întrerupte brusc în clasa a doua la frageda vârstă de treizeci şi cinci de ani, ori pur şi simplu idioţi din naştere –, ci şi ziarişti (chiar dacă de la grupul Evenimentul Zilei/Capital, deci cam la fel ca ultimii) care să debordeze de un asemenea optimism patologic încât să titreze: “Ne pregătim: O nouă (sublinierea îmi aparţine) autostradă ne va lega de Occident” (de parcă ar fi măcar a cincea sau a şasea, de ne-am şi săturat de ele şi nici nu mai ştim prin ce puncte de vamă să le scoatem ca să nu se urce deja unele peste altele la ce ţară mărunţică avem!), după care să înceapă articolul astfel: “România şi Serbia caută surse de finanţare pentru construcţia autostrăzii… a anunţat vineri premierul român Emil Boc…”. Alte comentarii sunt de prisos.

ALEGERE, NUMIRE, SCHIMBARE, REVOCARE…

Oricât de caraghios mi s-a părut dintotdeauna Mircea Geoană, trebuie să recunosc că, în măsura foarte mică în care mă interesează soarta PSD, l-am preferat şi-l prefer oricând nu doar, fireşte, lui Ion Iliescu sau Adrian Năstase, ci şi lui Victor Ponta, pe care-l socotesc încă şi mai jalnic, din toate punctele de vedere, aşa încât, dacă n-ar fi oricum prea mult spus, “dezamăgirea” ultimelor două zile de turbulenţe şi absurd conflict pesedisto-pesedist nu mi s-a părut nicidecum actualul lider social-democrat, ci senatorul Dan Şova, până acum una din puţinele figuri rezonabile de pe-acolo, care însă ieri încerca să ne prostească pe toţi în… faţa micilor ecrane, susţinând sus şi tare că întreaga nebunie a pornit de la confuzia făcută, în special de presă, între procedura de “schimbare” din funcţie şi cea de “revocare” a lui Geoană. Cum ar veni, pesediştii nu voiau să-l revoce, ci doar să-l schimbe un pic, prin acea “rocadă” (alt cunoscut termen juridic?!) cu Titus Corlăţean, de parcă alegerea era la cheremul lor. Sigur că procedurile sunt diferite, dar nu pot fi aplicate, pentru aceeaşi funcţie, după cum i se năzare cine ştie cui. Că mâine-poimâine o să ne pomenim că extinde cineva teoria şi la preşedintele ţării, oricare ar fi el, socotind că, în anumite condiţii, când, de pildă, partidul care l-a propulsat la Cotroceni nu mai e mulţumit de prestaţia sa, poate fi înlocuit la mijlocul mandatului. Şi va veni iarăşi vreun Şova de-ăsta să ne certe că facem confuzie între procedura de alegere, prin vot universal, şi cea de numire sau schimbare.

HAI SĂ NE CĂCĂM ÎN PLOAIE!

Cam aşa poate fi sintetizată inţiativa pesediştilor de a-l schimba, hodoronc-tronc, pe Mircea Geoană de la preşedinţia Senatului. Dacă pe Băsescu nu-l pot suspenda, încearcă şi ei cu cine le e mai la-ndemână.

Cât despre bietul Geoană, după ce acum vreo doi ani o dăduse în bară cu o vizită la Moscova, acum o zbârceşte cu una la Washington! Om fără noroc. Probabil că engleza lui impecabilă i-a complexat pe alde Ponta şi mai ales Antonescu, care, nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc că a pus mâna să-şi perfecţioneze măcar franceza aia aproximativă, ca să nu ne facem de râs şi cu el în cazul – din ce în ce mai improbabil după părerea mea, cu regret o spun – în care va ajunge vreodată preşedinte.

De altfel, Crin ar trebui să studieze cu mare atenţie atât înregistrările cu intervenţiile sale de ieri de pe la televiziuni, cât şi pe cele cu ale lui Geoană. Pe primele pentru a realiza pe deplin ce aer caraghios avea deja în primele momente când a fost pus să comenteze mişcările bruşte ale cică “partenerilor” de alianţă, iar pe celelalte ca să vadă cum va arăta nu peste multă vreme, când o să afle surprizele pregătite de aceiaşi “parteneri” chiar pentru el, cum ar fi, de pildă, o altă “rocadă”, între candidaţii PNL şi PSD la funcţiile de preşedinte, respectiv premier sau de-a dreptul vreo nouă împlinire a visurilor lui Băsescu de refacere a FSN. Că USL tot se îndreaptă vertiginos spre sub 50% în sondaje!

DACĂ

Întregul discurs al lui Băsescu de la sfârşitul săptămânii trecute – când a făcut cu ou şi cu oţet Justiţia fiindcă îndrăzneşte să dea sentinţe prin care statul e obligat să plătească despăgubiri usturătoare, grevând chipurile pe şi-aşa debilul Buget pe care puterea portocalie binevoieşte să-l rupă de la gura propriei clientele – ar fi avut un cât de mic sens dacă, la rândul său, guvernulboc ar fi avut prevederea (fiindcă tupeul şi dispreţul faţă de valorile democratice şi, în ultimă instanţă, de bun-simţ nu mă îndoiesc că-i prisosesc!) ca, în loc să emită tot felul de hotărâri şi ordonanţe prin care să stabilească termene precise până la care se angaja să-şi achite obligaţiile, ca, de pildă, revenirea salariilor la nivelul dinaintea tăierilor începând cu 1 ianuarie 2011 (astfel încât, neîntâmplându-se, de pe 2 ianuarie se afla deja în ilegalitate şi orice instanţă din lume, inclusiv de prin triburile africane izolate, ar fi dat câştig de cauză oricui ar fi acţionat autorităţile în judecată), în loc de asta aşadar, ar fi trecut prin Parlamentul dominat de trepăduşii lui o lege simplă şi clară care să prevadă ceva de genul “pe durata actualului mandat, Guvernul României are dreptul să facă orice şi n-are absolut nicio obligaţie de natură financiară”, situaţie în care, într-adevăr, orice decizie a instanţelor care să impună guvernului plata fie şi a unui singur leu ar fi fost o grosolană eroare judiciară. Cum însă, cel puţin deocamdată, nu există un asemenea act normativ, intervenţia lui Băsescu e doar o nouă demonstraţie de stupiditate şi nesimţire.

"WRONG"

P.S.

Pe lângă faptul că recensământul acesta, care nici nu ştiu dacă într-adevăr tocmai s-a încheiat sau va continua la nesfârşit, cum reieşea dintr-un titlu citit de mine ieri pe ecranul unui televizor cu sonorul tăiat, a scos la rampă încă un personaj dintre acelea altminteri inimaginabil de incompetente şi penibile despre care afli, nici măcar numai cu stupoare, ci de-a dreptul cu groază, că se află de ani şi ani de zile în funcţii importante, unde, până când n-au mai avut încotro sau n-au mai rezistat tentaţiei de a-şi da în petic, au avut mai degrabă şansa decât bunul simţ de a merge pe burtă, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, deşi într-un fel la scară mai măruntă, în urmă cu – oricât de greu ar fi de crezut că a trecut atâta – deja aproape fix un an cu poliglotul comisar Şoric, iar acum cu nici nu e foarte limpede dacă demisionarul preşedinte al INS, Voineagu, mie mi-a ridicat la un moment dat, când am văzut halul de cică organizare, întrebarea dacă nu cumva a fost conceput de la bun început ca o sursă de venituri bugetare suplimentare, prin amenzile ce ar putea fi aplicate cu mare uşurinţă şi teoretic perfectă justificare sutelor de mii, dacă nu milioanelor de cetăţeni care fie “au refuzat” să-şi divulge CNP-urile, fie “s-au sustras” chipurile din rea-voinţă de la datoria de a fi recenzaţi, deşi de fapt, exact ca-ntr-un celebru banc, nu ei se ascundeau, ci nu-i căuta nimeni. La o socoteală simplă, sumele astfel adunate nici n-ar fi de neglijat.

(CA) O ŞTOARFĂ

NIMIC DESPRE FOTBAL…

La fel cum în cinematografele sau chiar teatrele noastre, indiferent cât de goală ar fi sala sau de rafinat spectacolul, este imposibil să nu dai fie peste perechea de fete bătrâne care-şi povestesc neîncetat una alteia, în şoapte stridente, mai degrabă visele despre decât adevăratele aventuri cu bărbaţi, de obicei însuraţi, şi se opresc doar ca să chicotească zgomotos de câte ori apare pe ecran vreun Brad Pitt sau George Clooney într-o ipostază mai macho, fie peste golănaşii care la scenele fierbinţi nu se pot abţine să nu lanseze îndemnuri obscene, pe stadioanele româneşti, cu tribune şi-aşa dezolant de pustii, uneori chiar şi la “marile derby-uri”, aproape că nu trec două-trei etape să nu se întâmple câte un incident dacă nu la fel de grav precum cel de aseară de la Ploieşti, când un spectator descreierat a pătruns nestingherit pe terenul de joc încăierându-se cu jucătorii oaspeţi, oricum similare.

Ce vreau să spun e că trebuie să fim o naţie cu totul şi cu totul… aparte, cel puţin între cele europene, ca din zece spectatori la un film bun sau la o piesă de teatru măcar trei-patru să fie turbulenţi, iar din câteva sute, hai mii, la un meci de fotbal să nu lipsească nişte huligani care să provoace scene de o violenţă rar întâlnită până şi pe arenele unde la fiecare partidă asistă ZECI de mii de suporteri înfocaţi – şi încă ai unor echipe adevărate, nu ai unor surogate ca ale noastre –, astfel încât te-ai gândi că “baza de selecţie” pentru tot felul de degeneraţi e cu mult mai mare. Sigur că la noi poate fi şi o chestiune de legislaţie sau una de organizare, dar mie tot mi se pare că în primul rând e una de (lipsă de) civilizaţie.

(Şi când mă gândesc că astăzi intenţionam să scriu despre fabulosul Chelsea-Arsenal 3-5, din Premier League!)

"WOLF AND THE MOON"

NIŞTE CÂRCOTAŞI

Nu m-am uitat aseară la “ediţia specială” a Cronicii Cârcotaşilor decât vreo zece minute, până au fost prezentaţi toţi invitaţii, după ce deja mă lămurisem că nu va fi nimic amuzant, ci dimpotrivă, însă mi-am amintit cum, cu vreo două zile în urmă, când apăruse în premieră ştirea că Huidu se va retrage din viaţa publică, Victor Ciutacu, prezent în studioul Antenei 3, îşi dădea cu părerea fermă că şi Găinuşă ar face bine să procedeze cam la fel, sau oricum să se apuce de alt gen de emisiune, fiindcă faptele fostului său coleg şi probabil încă prieten îi vor ştirbi şi lui decisiv credibilitatea, de parcă dacă domnul Ciutacu ar face – Doamne fereşte! – ceva asemănător cu ce a făcut Huidu, tot trustul Intact, la care e nu doar angajat, ci de-a dreptul ceva şef, ar trebui să tragă obloanele!

Pe aceeaşi logică bizară, în primele zile după accidentul lui Huidu, Mircea Badea, tot la Antena 3, o ţinea gaia-maţu că fostul cârcotaş nici măcar n-ar mai fi trebuit să se urce (vreodată) la volan, însă nu atât din pricina rănii la cap suferite anul trecut în Austria, pe pârtie, cât pentru faptul că opinia publică, fiind la curent cu ea, oricum l-ar fi blamat, acuzându-l de iresponsabilitate, în eventualitatea (între timp devenită, din păcate, realitate) unui accident, teorie ce însă i se poate aplica şi lui Badea însuşi, care ar cam trebui să se lase de şofat, de vreme ce aceeaşi opinie publică, sau mai curând o (altă) parte a ei, îl consideră un individ violent şi impulsiv, astfel încât în cazul unui accident mai mult sau mai puţin similar cu al lui Huidu fără îndoială că l-ar socoti din capul locului vinovat.

LOVITURA DE STAT SE AMÂNĂ

Fireşte că într-o ţară ca România, dincolo de faptul că la dineul oficial icrele or fi fost negre şi vinul vechi, nici restul manifestărilor dedicate Regelui Mihai cu ocazia împlinirii a 90 de ani de viaţă nu aveau cum să decurgă perfect, lucru repetat încă de ieri la nesfârşit nu doar, cu nemăsurată satisfacţie, de o anumită parte a presei, ostilă Majestăţii Sale numai din prea multă obedienţă faţă de marele pigmeu absent, Traian Băsescu, ci şi, cu bine jucată sinceră mâhnire, de – să luăm un exemplu la întâmplare – Antena 3, transformată peste noapte – dimpotrivă, din prea multă ură faţă de acelaşi mare pigmeu absent – într-un soi de bizar instrument de propagandă monarhistă, mai degrabă deşănţată dacă te gâdeşti la văditele simpatii stângist-pesediste de până mai ieri ale majorităţii realizatorilor de-acolo şi mai ales la originile securiste dovedite cu acte în regulă ale patronului, care probabil că speră acum să-şi scoată partidul din eternul 1% electoral cu ajutorul celor de cinci-şase, hai zece, ori mai mulţi simpatizanţi sinceri şi poate încă pe-atâţi de circumstanţă, cât mai e la modă, respectiv o săptămână-două, ai formei de guvernământ alternative la actuala nenorocită de republică pedelistă.

Cât despre amintita absenţă a celui care la ora când Regele vorbea în Parlament se plimba prin anticamera lui Barroso cu mâinile în buzunare, descheiat la haină şi cu cravata strâmbă, de parcă tocmai se ridicase de sub vreo masă de birt, mie mi se pare că, la fel ca şi celelalte, ale unor Boc, Igaş, Anastase, Udrea, Funeriu etc., e aproape o dovadă de minim bun-simţ: apariţia lor la un asemenea eveniment istoric solemn ar fi semănat cu intrarea galeriei lui Dinamo în Biblioteca Academiei după o înfrângere a echipei favorite pe teren propriu în faţa Stelei.

E GROASĂ!

Nu ştiu exact când, unde şi de ce a mai vorbit Băsescu zilele astea, dar aseară am apucat să văd, titrate de un post de televiziune, ceva declaraţii de-ale lui conform cărora la anul nu se impozitează pensiile, nu se taie salariile şi în general va fi binişor.

Sigur, naivii şi imbecilii care continuă să dea măcar doi bani găuriţi pe spusele cu iz de promisiune ale individului or fi răsuflat uşuraţi şi se vor fi dus la culcare cu zâmbete largi pe chipuri, însă pe mine m-au trecut fiori reci. E groasă!

UN OM ÎN PLUS

Uitându-mă ieri la Manchester United – Manchester City (1-6!!), şi chiar, foarte pe sărite, comutând numai cât să văd dacă s-a mai schimbat scorul, la QPR-Chelsea (1-0!), din Premier League, mă gândeam la un lucru pe care l-am observat de ceva vreme, şi anume că, în fotbalul… nu neapărat mare, dar adevărat, spre deosebire de ceea ce parcă îmi amintesc că se mai întâmpla în tinereţea mea, când o echipă rămasă în inferioritate numerică lupta cu eroism izbutind să păstreze dacă nu echilibrul în joc, măcar un rezultat favorabil, eventual “băgând autobaza în poartă”, acum, când jocul s-a mai rafinat, iar raportul de forţe, inclusiv în meciurile internaţionale, s-a nivelat, eliminarea unui jucător este aproape întotdeauna decisivă, aducând cu sine victoria echipei care beneficiază de omul în plus.

Am subliniat însă că mă refer doar la fotbalul adevărat, nu la caricatura de sport cu mingea rotundă dintre două echipe iniţial de unsprezece jucători, care se numeşte, în mod abuziv, tot “fotbal”, practicat în România, fiindcă printre puţinele excepţii de la regula de mai sus se numără exact meciurile din cupele europene în care ai noştri (Vaslui, Oţelul…) ajung să joace în superioritate, dar sunt dominaţi copios şi sfârşesc prin a încasa gol(uri).

"CUTS LIKE A KNIFE"

ŞI DUPĂ PROCES...

“Scandalul pixelului albastru”, revenit ieri, preţ de câteva ore, mai degrabă în atenţia presei decât a opiniei publice în urma unei sentinţe judecătoreşti oricum stupide, nu are decât un singur, dar mare şi incontestabil merit: a demonstrat o dată pentru totdeauna şi fără putinţă de tăgadă, fie imbecilitatea absolută, frizând oligofrenia, fie slugărnicia dusă dincolo de orice limită îngăduită unei făpturi omeneşti a oricui continuă să susţină că filmuleţul cu Băsescu lovind golăneşte un copil este un trucaj, în ciuda atitudinilor cât se poate de grăitoare ale personajelor din imagini, în ciuda reacţiei lui Băsescu din primele momente când, aflat în direct într-un studio de televiziune, a (re)văzut pelicula, în ciuda felului, poate abil, dar mişelesc, în care acelaşi Băsescu a jurat cu mâna tremurândă pe Biblie la confruntarea dinaintea alegerilor prezidenţiale, ca să nu mai spun în ciuda felului său de a se comporta încă de când a devenit un personaj public.

AL DOILEA SPRE AL TREILEA

Duminică dimineaţă, deşi am avut satisfacţia, şi aşa cam reţinută, de a-l vedea plecând pe Lewis Hamilton în cursa coreeană de Formula 1 din prima poziţie a grilei de start, obţinută categoric pe merit, dar – cum avea să se demonstreze destul de limpede – şi un pic miraculos cu o zi înainte, n-am avut-o şi pe aceea deplină de a-l vedea şi câştigând, fiind învins de acelaşi Sebastian Vettel, despre care tot nu sunt deloc convins că e un mare pilot, fiindcă ocaziile de a o demonstra au lipsit aproape cu desăvârşire datorită sau, mai bine spus, din cauza maşinii cu care concurează, net superioară tuturor celorlalte, însă trebuie să recunosc că, antipatizându-l, încep să mă îngrijorez la gândul că ar putea fi, având în vedere totuşi uşurinţa cu care domină competiţia chiar şi după ce deja şi-a adjudecat titlul mondial, iar judecând inclusiv după această ultimă cursă (când se presupunea că McLaren a mai recuperat din handicap!), în care până şi Mark Webber, al doilea pilot Red Bull – pe care eu îl socotesc în continuare mai slab nu doar decât coechipierul său, lucru evident pentru oricine, ci şi decât cel puţin jumătate din ceilalţi participanţi în Marele Circ – a fost mai rapid decât cei de la McLaren, Hamilton însuşi reuşind numai cu eforturi gigantice şi graţie aptitudinilor sale ieşite din comun să-l ţină în spate ultimele cincisprezece tururi, nu va avea prea multe asemenea ocazii nici la anul.

Ce vreau de fapt, şi în oleacă mai puţine cuvinte, să spun este că, beneficiind, pe de-o parte, de serviciile pur şi simplu genialului Adrian Newey, care pe oriunde s-a perindat a proiectat de fiecare dată cea mai bună maşină a momentului, iar pe de alta de deserviciile aduse celor de la McLaren de propria echipă de mecanici şi tehnicieni incredibil de incompetenţi, care pe lângă că se mişcă încet, ba nu prind bine roţile unui monopost, ba pun prea multă sau prea puţină benzină celuilalt, ba le cheamă simultan pentru schimbul de pneuri, ba dau comenzi piloţilor tocmai când aceştia sunt angrenaţi în câte o luptă pe pistă etc. etc., sunt mari de tot şanse ca şi anul viitor să asistăm la un marş triumfal al lui Vettel către – iată! – deja al treilea titlu de campion mondial, pe care n-ar fi de mirare ca germanul să-l obţină (iarăşi!) încă de pe la jumătatea sezonului! Numai dacă n-o începe să mişte Ferrari, ceea ce nu-mi doresc din cale-afară.

PAS!

Când la un talk-show cu mari pretenţii nejustificate, cum este “Ştirea zilei” cu Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele de la Antena 3, invitaţi să-şi dea cu părerea despre accidentul lui Şerban Huidu sunt nimeni alţii decât… Ioana Maria Vlas (?!) – probabil în calitate de fostă chiriaşă a puşcăriilor în care ard de nerăbdare să-l vadă trimis pe Huidu cam toţi realizatorii de la Antena 3 –, o oareşce vrăjitoare horoscopistă înarmată cu scheme, diagrame, Chiron, “coada dragonului”, “karma negativă”, “Jupiter retrograd” etc. şi nelipsitul Mugur Ciuvică, despre care până ieri trăiam cu impresia că are măcar atâta brumă de bun-simţ cât să mai şi refuze din invitaţiile astea la televiziuni, dacă nu de dragul familiei, care-l vede seara numai combătând aprig într-un dreptunghi de sticlă aşezat pe măsuţa din sufragerie, cel puţin atunci când s-ar afla într-un asemenea anturaj, e limpede că deja s-a bătut mult prea multă apă-n piuă pe acest subiect ca să mai adaug şi eu ceva. Aşa că n-o fac.

JOSNICIE

Cu excepţia tragicului eveniment în sine, cel mai sinistru lucru văzut ieri la televiziunile care au comentat pe parcursul întregii zile accidentul lui Şerban Huidu mi s-a părut iniţiativa lui Radu Tudor de a-l invita în emisiunea sa de la Antena 3 fix pe Mircea Badea, aflat în plin scandal de mahala cu nefericitul protagonist. Asta în condiţiile în care oricum Badea avea la dispoziţie (şi a profitat din plin!) propria emisiune unde să-şi exprime – pe lângă până şi pentru el oarecum firescul regret pentru pierderea vieţilor omeneşti – aproape satisfacţia pentru ce i s-a întâmplat duşmanului său efectiv de moarte, cu care, oricât de meschin ar părea, nu are de împărţit nici averi fabuloase, nici femei superbe, nici altceva cât de cât important, ci doar nişte nenorocite de ratinguri subunitare şi, cel mult, câteva opinii (politice) divergente. Semn că josnicia în lumea mass-media a atins cote greu de imaginat şi de suportat pentru observatorii neutri, iar “moralistul” Badea, care nu pierde nicio ocazie să vadă fiecare pai din ochii confraţilor, ignorând cu desăvârşire bârnele din cei proprii, a devenit, nu neapărat începând doar de ieri, exemplul cel mai ilustrativ.

"DARK LANTERN"

ÎN REST, E BINE

De ieri, de la patru fără un sfert, în România toate-s bune şi frumoase!

Cel puţin asta ar fi putut crede oricine s-ar fi uitat la autoproclamatul unic post de televiziune cu adevărat critic faţă de Putere, Antena 3, şi ar fi văzut că la ora aceea subiectul de aprige dezbateri – cu invitaţi competenţi, păreri avizate şi aşa mai departe – îl constituia un filmuleţ, luat pesemne de pe Youtube, unde un nene – într-adevăr idiot, dar care, împotriva impresiei mele iniţiale, bazată pe o privire fugitivă şi o imagine fără sonor, s-a dovedit a nu fi nici Băsescu, nici Igaş, nici Funeriu, nici Elena Udrea în travesti, ba nici măcar român, judecând după numărul de înmatriculare apărut în cadru – îşi spăla, inclusiv prin interior, cu multă apă şi îndârjire, autoturismul Mercedes. În mod cât se poate de firesc, următoarea temă abordată a fost în legătură cu soţii Columbeanu.

PRESIUNI POLITICE

Pe oriunde mai dă câte un interviu, Radu Moraru nu pierde prilejul s-o strecoare pe-aia cu “presiunile politice” care chipurile ar fi dus la închiderea postului “10 TV” după nici un an de la inaugurare.

Acum, cine ştie ce cogeamite pupincuristul băsist e ar zice că “Naşul” ori a luat-o razna, ori s-a prostit complet, de vreme ce presiunile alea politice n-aveau cum să le exercite cu atâta succes alde Ponta şi Antonescu din Opoziţie, ci doar, eventual, tovarăşii săi de pupat în cur de la Putere şi mai cu seamă însuşi proprietarul curului, însă eu cred că raţionamentul în urma căruia a ajuns la această concluzie, aparent paradoxală, se bazează, pe de-o parte, pe faptul că – la fel ca mai toţi fanii lui Băsescu – în adâncul sufletului ştie câte parale face idolul său şi ce persoană lipsită de caracter, josnică şi răzbunătoare este cu adevărat, iar, pe de alta, făcând o socoteală simplă, pe degete, şi-a dat seama că nu l-a mai invitat într-o emisiune de-a lui de câteva săptămâni bune, ceea ce constituie un motiv mai mult decât suficient pentru preşedinte să treacă la represalii dure, fie şi împotriva unuia dintre cei mai umili supuşi. Aşadar, s-ar putea ca de data asta “Naşul” chiar să aibă dreptate!

UN SISTEM (CRIMINAL) APROAPE PERFECT

N-am urmărit cu atâta interes şi atenţie cât să-mi fac o părere definitivă relatările despre evenimentele care au dus la moartea baschetbalistului american Hardy Chauncey, însă aseară am prins exact intervenţia de la Realitatea TV a deputatului PD-L Cezar Preda, care, în cuvinte poticnite, menite probabil să dea impresia că e copleşit de emoţie, spunea ceva în sensul că “noi românii” ne trezim şi începem să vedem imperfecţiunile şi disfuncţionalităţile sistemului doar în momente “de foarte mare dramă umană”.

Pe lângă că în general m-am săturat ca orice caraghios de-ăsta să bată câmpii în numele tuturor românilor, deci, cum ar veni, şi al meu (de parcă n-aş putea bate câmpii şi singur!), mi se pare o nesimţire fără margini ca un reprezentant cel mult al tuturor pedeliştilor, adică al unei subspecii degenerate de români, să spună aşa ceva la un post de televiziune şi în faţa unor invitaţi care de ani de zile vorbesc necontenit şi fără să trebuiască să se petreacă momente “de foarte mare dramă umană” nu doar despre “imperfecţiunile” şi “disfuncţionalităţile” sistemului, ci despre aberaţiile lui şi cât este de fapt de criminal. Numai idioţii văd asta doar din când în când.

CÂINELE ŞI PRIMARUL

Dacă aş fi avut nevoie (şi) de alt motiv, oarecum obiectiv şi întemeiat, în afară de lehamitea mea proprie, personală şi în consecinţă vădit subiectivă din ultima vreme ca să nu mă uit la, pare-mi-se, ultima ediţie din săptămâna trecută a unuia din talk-show-urile altminteri de succes şi în general chiar interesante de la Antena 3, titlul sub care s-a desfăşurat – “Un primar PDL sfidează legea” – ar fi fost suficient, printre altele fiindcă mi-a amintit de cunoscutul exemplu din lumea presei care spune că nu e o informaţie demnă de a fi ridicată la rangul de “ştire”, publicată şi cu atât mai puţin dezbătută pe larg la o oră de maximă audienţă aceea că un câine a muşcat un om, ci doar, eventual, aia că, dimpotrivă, un om a muşcat un câine, aşa încât abia când o să văd un titlu de genul “Un primar PDL respectă legea” poate-poate o să manifest şi eu o umbră de interes.

"DUST TO DUST"

BNR BEA APĂ

Aseară, tot butonând în sus şi-n jos printre programele răvăşite în urma unei manevre tehnice necugetate, nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată când nimeream peste Realitatea vedeam câte un titlu de genul ăsta: BNR: Pensiile să fie impozitate; BNR: 30% din bugetari să plece; BNR: E indecent să spui că e criză…

Într-un târziu, aproape curios şi convins că trebuie să fi avut loc vreo reuniune a conducerii principalei instituţii financiare autohtone soldată cu un comunicat de mare însemnătate pentru ţară, am zăbovit un pic pe postul amintit, cât să apuc să-l văd printre invitaţi pe cel mai ridicol personaj din BNR (cel puţin dintre cele care apar public, ce alte asemenea panarame, dar necunoscute, or lucra pe-acolo pentru binele nostru nici nu vreau să-mi imaginez!), acel Nuştiucum Rădulescu, despre care am mai scris şi cu alt prilej, ale cărui gogomănii erau titrate de deontologii de la Realitatea după cum am arătat. Dat fiind că în cele maximum trei minute cât l-am urmărit, individul tocmai lua o gură de apă dintr-un pahar şi apoi îl apostrofa pe Mugur Ciuvică reproşându-i că-i prea nervos, nu m-ar fi mirat să apară şi un titlu de felul ăsta: BNR: Ciuvică să se calmeze!

ÎN DOUĂ ETAPE

În urmă cu deja mai bine de-o săptămână, mai degrabă chiar aproape zece zile, exact înainte să plec în fulgerătoarea vacanţă efectuată la o azvârlitură de băţ şi doar trei ore de condus absolut legal dincolo de graniţa până la care în schimb am făcut fix nouă ore de gonit ca bezmeticul fără nicio consideraţie faţă de Codul Rutier în vigoare (vacanţă din care între timp m-am şi întors de câteva zile, dar nici că mi-a ars să mai văd vreo faţă de jurnalist, analist şi cu atât mai puţin de politician autohton), principalul subiect de discuţii la talk-show-uri îl constituia ce i-a trecut prin mintea puţină şi obosită unui parlamentar pedelist, cu desăvârşire necunoscut mie, care cică tocmai începuse să se gândească dacă să propună sau nu cândva conducerii superioare de partid “un pachet” de măsuri economice conţinând, pe de-o parte, introducerea impozitării tuturor pensiilor, iar pe de alta, oarecum în compensaţie, scăderea TVA-ului cu 4-5 procente.

Îmi închipui că în ziua următoare nu se poate să nu fi făcut ceva Irinel Columbeanu sau Borcea sau Becali sau unul din soţii Truică, aşa că subiectul a fost abandonat, cum de altfel ar fi trebuit să fie încă înainte de a fi abordat, dar mie povestea mi-a amintit de bancul ăla cu desfiinţarea impozitului pe venit în două etape, prima fiind desfiinţarea venitului. Sunt convins că şi acum, dacă factorii de decizie ar studia temeinic propunerea ar ajunge la concluzia că o parte a ei – respectiv cea cu impozitarea tuturor pensiilor – poate fi şi chiar trebuie aplicată de îndată, urmând ca a doua parte – scăderea TVA-ului – să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie… 2025.

"RESISTANCE"

ÎMPLINIREA TUTUROR SPAIMELOR

Cred că am mai spus-o cândva, şi dacă n-am spus-o… o repet: haosul total care domneşte în România ultimilor trei ani sub Băsescu – un cică preşedinte care, cum s-a văzut nu mai departe de aseară, se află într-o perpetuă stare de confuzie, încât poate vorbi despre o telegramă pe care pretinde că o are în faţă întrebându-se dacă există cu adevărat (?!); care iarăşi se dă neînfricat comandant de navă hotărât să nu renunţe la nicio zi de mandat, după ce acum vreo lună-două ameninţa cu demisia; care după ce s-a aflat, până relativ de curând, în relaţii cât de cât civilizate cu Regele Mihai, i-a căşunat subit pe ce i se pare lui că a făcut şi nu trebuia să facă sau n-a făcut şi ar fi trebuit să facă acesta cu mai bine de şase decenii în urmă, numai pentru că, probabil, între timp tocmai a terminat de citit cine ştie ce broşură plină de inepţii; care era gata să ne vâre într-un conflict militar cu Rusia şi deja ne-a vârât într-unul diplomatic şi economic cu ţări importante din Europa, care nici nu mai vor să audă de noi prin Schengen şi care dacă ar avea la-ndemână instrumentele necesare ne-ar, vorba lui Vanghelie, “ejacula” urgent şi din UE etc., etc. –, babilonia asta, aşadar, este exact situaţia în care ne temeam cu toţii, în anul 2000, că am putea ajunge în cazul în care alegerile prezidenţiale ar fi fost câştigate nu de Ion Iliescu – cu care chiar mulţi dintre cei care nu-l înghiţiseră niciodată până atunci şi nu l-au înghiţit nici de atunci înainte s-au şi grăbit să voteze din disperare –, ci de Vadim Tudor. Cu menţiunea că, prin comparaţie cu Băsescu, acesta din urmă pare acum să fie cu medicaţia la zi.

REPREZENTATIVITATE

Nu ştiu dacă în Parlamentul României, ca organ chipurile reprezentativ al întregului popor, chiar sunt reprezentaţi şi cei mai străluciţi cetăţeni ai naţiunii (aş înclina să cred că nu!), însă cu certitudine sunt reprezentaţi cei mai stupizi, dovadă felul în care au justificat o seamă de senatori şi deputaţi pedelişti refuzul de a-l invita pe Regele Mihai să se adreseze plenului reunit, şi anume că, Majestatea Sa fiind, cum ar veni, monarhist, ar face mai bine să vorbească la Academie sau la Ateneu, pentru ca nu cumva să întineze nobilele idealuri cică republicane ale neamului şi să ştirbească naibii şi-aşa jalnicul prestigiu al Parlamentului, care în cele mai bune momente ale lui s-a bucurat de o încredere din partea populaţiei mai scăzută decât a avut Monarhia în momentele ei cele mai rele. Adică exact argumentul pe care l-am auzit de la doi eterni reprezentanţi ai societăţii civile (care pariez că pot fi văzuţi la una din televiziunile de ştiri dacă nu chiar în clipa lecturării acestor rânduri, oricând s-ar petrece ea, inclusiv în miez de noapte sau zori de zi, cu siguranţă în decurs de foarte puţine ore sau chiar minute!), Monica Tatoiu şi Răzvan Theodorescu, de obicei aflaţi pe poziţii diametral opuse, dar re-uniţi acum în cugetul şi-n simţirile de sorginte fesenisto-comunistă de pe la începuturile anilor '90.

TOT CE TREBUIE SĂ ŞTIŢI DESPRE NICU, NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU!

Sunt morţi!!!

DEMITERI DE SUCCES

Cu toate că, nu de azi de ieri, ci încă de la, ca să spun aşa, prima lui înfiinţare, în 1990, sunt un antipatizant declarat, înverşunat şi, foarte probabil, perpetuu a tot ce înseamnă actualul principal partid de guvernământ, trebuie să recunosc că vineri, nimerind pe unul din posturile de ştiri în plin breaking-news dedicat demiterii lui Sebastian Lăzăroiu după nici patru luni de mandat, am avut, preţ de câteva secunde bune, un sentiment de aproape apreciere pentru oricine s-ar fi aflat la originea ei, inclusiv, dacă el o fi fost, Emil Boc, chestie care, imediat după aceea, m-a înspăimântat cu adevărat, fiindcă mi-am dat seama cât de uşor se poate schimba percepţia publică despre un cabinet corupt, incompetent şi criminal, cum este cel în funcţie: cu câteva luni înainte de alegeri sunt puşi în fruntea unor ministere, de preferat importante, câţiva caraghioşi de-ăştia, care chiar dacă, indiferent de prestaţie, nu au cum să atingă culmile de penibil stabilite de Lăzăroiu, pot măcar să încerce, după care, la momentul oportun, pe rând sau, şi mai bine, în bloc, sunt daţi afară cu ample şuturi în cur printr-o “remaniere de substanţă” şi înlocuiţi, nici măcar cu vreunii mai breji, ci doar necunoscuţi. Iar dacă stau să mă gândesc bine, de prima parte a operaţiunii nici nu mai e nevoie, findcă cei aflaţi deja în funcţii sunt pe deplin corespunzători.

"BLACK RAVENS CRY"

“ADEVĂRATA OPOZIŢIE”

Botezate de unii analişti – în semn de îngrijorare sau, după caz, dispreţ faţă de USL – “adevărata opoziţie din România”, principalele televiziuni de ştiri se întrec mai nou în subiecte mondene având în prim-plan tot felul de personaje bizare, dacă nu de-a dreptul sordide, care fie se căsătoresc cu mare pompă, fie divorţează cu şi mai mare scandal, fie şi una şi alta, într-o succesiune aleatorie. Asta, desigur, în momentele când aceleaşi televiziuni nu-i dezgroapă, la propriu şi la figurat, pe Ceauşeştii răposaţi sau nu.

Aseară, de pildă, l-am văzut la Antena 3 pe Crin Antonescu înghesuit într-un sfert de ecran – pe restul tronând o poză cu Valentin Ceauşescu, următorul “invitat” –, în timp ce deontologul moderator Gâdea stătea ca pe ghimpi, iritat că liderul PNL se lungeşte la vorbă, stricându-i iarăşi fabulosul rating de 1-1,5, cu vârfuri de 2, atacat de un alt mare profesionist de televiziune, Striblea de la Realitatea TV, care tocmai îl uşuia pe celălalt lider totuşi marcant al opoziţiei, Victor Ponta, nerăbdător să-l aducă în studio pe… “iubitul Zoei Ceauşescu”, recte Petru Popescu, care presupun că e foarte încântat să intre în conştiinţa publică şi ulterior în posteritate sub titulatura aceasta în locul celei de simplu scriitor de succes.

În aceste condiţii, parcă vorbele de ocară aruncate de-a lungul timpului de Traian Băsescu la adresa “televiziunilor mogulilor” chiar încep să mi se pară blânde! Asta ca să nu mai spun că nu m-ar mira deloc ca el însuşi să le “reevalueze”, câtă vreme îşi văd de noua lor treabă, lăsându-l să-şi vadă liniştit de furtişaguri şi ticăloşii dimpreună cu guvernul pe care-l păstoreşte…

GENII SAU TÂMPIŢI?

Mă gândeam ieri, apropo de începerea noului an şcolar, dar şi de recenta sesiune de bacalaureat, cum, în România, practic fiecare din miniştrii Educaţiei care s-au succedat în ultimele două decenii a simţit nevoia să schimbe, după cum l-a tăiat capul (şi l-a tăiat, în primul rând, altfel decât pe predecesor!), sistemul de învăţământ dinainte de ’89, care, în paranteză fie spus, prin comparaţie cu ce a urmat, mie unuia începe să mi se pară tot mai coerent şi mai raţional.

Paradoxul este că toţi aceşti reformatori închipuiţi – poate, într-o oarecare măsură, cu sinistra excepţie a lui Funeriu, care e şi mai rău! – au fost educaţi fix în acel sistem pe care le-a căşunat. Cu alte cuvinte, ideea creaţă de la care au pornit pare să fi fost următoarea: “pe vremea comunismului, sistemul şcolar era foarte prost, scotea numai tâmpiţi, analfabeţi şi aşa mai departe, cu excepţia MEA, care am ieşit un geniu numai bun să-l reformez din temelii”! Cu siguranţă că pe undeva se înşală…

1000+...

Nu ştiu dacă electoratul din România este chiar atât de stupid pe cât pare să se fi dovedit de nenumărate ori în ultimii douăzeci de ani. Ştiu însă cu siguranţă cât de prost făcut grămadă îl cred pedeliştii, de vreme ce speră să-şi ascundă urmele celor deocamdată doar 1000 de zile lungi de guvernare catastrofală schimbându-şi numai culoarea şi, cel mult, numele partidului! (Nu că n-ar putea să fie suficient…)

"FIGHTING THE DARKNESS"

IMNURI, ŢIGANI, MANELE...

Întreaga nebunie declanşată ieri, nu atât de stâlcirea imnului de către Pavel Pavel (din lipsă de spaţiu şi pentru o mai fluentă lectură am înlocuit prenumele Marcel, ceva mai lung şi mai greu de pronunţat), cât de amenda pe care i-a aplicat-o Prefectura pentru asta, putea fi uşor evitată, dacă interpretul ar fi admis că pur şi simplu s-a încurcat, fie din cauza emoţiilor, fie din ignoranţă, ceea ce personal chiar cred că s-a întâmplat (caz în care de râs ar fi fost mai degrabă o lege care penalizează falsetele şi bâlbâielile muzicienilor!), în loc să vină, de-a lungul zilei, cu tot felul de explicaţii, care mai de care mai penibile, bazate pe gândirea lui profundă: că s-a gândit el că numele de Traian putea fi interpretat politic (negândindu-se în schimb că abia omiterea lui se va interpreta astfel!); că s-a gândit el la public, care n-ar fi ştiut decât prima strofă a imnului; că s-a gândit el că versurile primei strofe sună mai mobilizator pentru echipa României; că s-a gândit el că aceleaşi versuri îi vor descuraja pe francezi; că s-a gândit el că înlocuirea unor versuri cu altele, la fel de lungi, ar duce totuşi la scurtarea duratei de interpretare (?!) etc. “Recunoscând” premeditarea, amenda e până la urmă meritată.

În ceea ce-i priveşte pe cei care de-a lungul zilei au minimizat incidentul, aş vrea să-i aud comentând cu aceeaşi seninătate şi după ce la vreun mare eveniment sportiv internaţional, cum ar fi Olimpiada de anul viitor de la Londra, imnul României ar fi masacrat, într-o interpretare vocală, poate nu chiar pe un text de genul “Trezeşte-te, române, din somnul de beţie…”, dar începându-se, hodoronc-tronc, cu strofa a treia (aia cu “Priviţi, măreţe umbre…”), din tot felul de motive, fie şi mai puţin imbecile decât cele invocate, tot ieri, de cel mai mediatizat ţigan rrom al ţării, Mădălin Voicu, care, într-o emisiune televizată, califica versurile primeia drept “inepte” (şi în multe alte feluri, chiar şi mai jignitoare), fiindcă “ce e aia deşteaptă-te…?”, “cum adică somnul cel de moarte?”, “cine sunt azi barbarii de tirani?”…


P.S. A nu se confunda (cum au făcut mulţi) momentele oficiale de intonare a imnului, când trebuie respectat întocmai, cu diverse manifestări artistice, în care poate fi, de pildă, reorchestrat (inclusiv pe ritmuri de prost-gust, gen manea, asta e!) sau, de ce nu?, chiar parodiat…

NE-AM LINIŞTIT DE TOT!

…Că altfel, eu unul o făcusem de la primul meci din actuala campanie. Sigur, şi altădată, cu două etape înainte de încheierea preliminariilor ne cam linişteam, dar în sensul diametral opus, fiindcă eram deja calificaţi.

Dincolo de gazonul infect; de jocul până la urmă peste aşteptări al Naţionalei noastre (dar nici atât de entuziasmant şi promiţător cum dădea de înţeles Piţurcă, fapt ce mi-a adus aminte de meciul cu Olanda, din precedentul său mandat, în care şi lăsaţi de adversari tot nu ne-am încumetat să-i atacăm, deşi aveam nevoie de victorie, şi abia tipul ăsta de mentalitate insuflat de fostul selecţioner actual mă îngrijorează cu adevărat!); de (pentru mine, cel puţin) necunoscuţii Chiricheş şi Luchin, care au evoluat fără complexe şi pe care Piţurcă are de-acum aproape obligaţia să-i impună în procesul de “reconstrucţie” a echipei; de imnul pocit, parcă după chipul şi asemănarea lui, de Marcel Pavel – cel care azi-dimineaţă mai avea şi tupeul incredibil de a se răţoi aiurea la o jurnalistă de la Realitatea TV –; ceea ce m-a enervat cel mai rău ieri au fost extrem de multele comentarii, raportat la relativ puţinele pe care am avut răbdarea să le ascult, făcute, în special înainte de începerea partidei, de tot felul de experţi care îi regretau amarnic pe alde Mutu, Chivu, Tamaş şi Rădoi, cu care, chipurile, România ar fi putut înfrunta Franţa de la egal la egal!

Aş fi înţeles să-i regrete pe Hagi, Gică Popescu şi Dorinel Munteanu, dacă nu de-a dreptul pe Balaci sau Dobrin, iar eu chiar l-am regretat pe măcar tânărul Torje, suspendat, dar nu pe nişte unii, şi aşa cam trecuţi, cu care de vreo zece ani încoace (şi dacă nu-s chiar atâţia, oricum par douăzeci!) nu ne mai calificăm pe nicăieri şi cărora, în fond, le “datorăm” rezultatele ruşinoase din ultima vreme!

DON TRAIAN

În cartea “Stupul” de Camilo José Cela – autor spaniol laureat al Premiului Nobel – am întâlnit, la un moment dat, următoarea caracterizare făcută unuia dintre personaje: “Don Leonardo este destul de josnic ca să stârnească valuri de admiraţie printre imbecili.”

Din motive lesne de înţeles pentru toţi ceilalţi, gândul m-a dus instantaneu la Traian Băsescu şi admiratorii săi.

ÎNCĂ E BINE!

"DON'T SAY A WORD"

SCANDAL LA CAZINOU PE BANII ALTORA

Dincolo de oportunitatea cel puţin discutabilă a unei investiţii de 10 milioane de euro, în plină criză, într-un obiectiv care, şi dacă s-ar dovedi până la urmă rentabil, nu s-ar amortiza decât peste ani şi ani, după ce câteva promoţii de pensionari şi-ar da prematur obştescul sfârşit din cauza sărăciei şi a colapsului sistemului sanitar căruia cu siguranţă i-ar prinde bine banii ăştia, am senzaţia că mult trâmbiţata renovare a Cazinoului din Constanţa e un fel de capcană, cu lungă bătaie electorală, întinsă de Elena Udrea lui Radu Mazăre. De când a început să (se) vorbească despre ea, ministreasa nu face decât să-şi clameze aceeaşi generozitate pe banii noştri de care pomeneam şi zilele trecute, de fiecare dată însă neuitând să adauge, ca un fel de ameninţare către primarul Constanţei, că după ce va fi reparat, cu cazinoul nu trebuie să se întâmple nici aia, nici aia, nici ailaltă, adică nici să fie vândut, nici concesionat, nici transformat în mall, club de noapte, sediu de firme etc.

Recunosc că nu mă pricep la relaţiile astea alambicate dintre autorităţile centrale şi cele locale, dar dacă e aşa îngrijorată de ce se va întâmpla “după” cu cazinoul, n-ar fi mai înţelept din partea doamnei Udrea, fie să nu dea bani deloc, îndreptându-i spre chestii de care e mai sigură, fie să-i dea în nişte condiţii, cum ar veni contractuale, care să specifice limpede ce are de făcut primăria o dată (re)intrată în posesia lui? Cât de complicat poate să fie?!

ANALIŞTI (ŞI) PARANORMALI

Invitat din când în când la “Sinteza Zilei” în calitate de analist politic paranormal sau ceva, responsabil cu debitarea de enormităţi menite să anime discuţiile altminteri cam plicticoase fiindcă ceilalţi invitaţi sunt mai întotdeauna de acord unii cu alţii, Oreste a dovedit şi aseară că e un tip plin de umor, în mare parte involuntar. Totuşi, la un moment dat – atunci când, cumva, l-a dojenit pe Băsescu, atrăgându-i atenţia că este inadmisibil pentru un preşedinte ce se pretinde un democrat şi care şi-a început mandatul clamând că Bucureştiul va fi elementul-cheie ce va desăvârşi axa Washington-Londra să nu cunoască detalii estenţiale din biografia şi filosofia unuia dintre cei mai mari democraţi din istoria omenirii, Winston Churchill – mi-a fost chiar simpatic.

Păi mie mi se pare că pentru a-şi face măcar o brumă de cultură în domeniu şi a deprinde primele noţiuni ale unui comportament democratic, Traian Băsescu ar trebui să-l studieze temeinic mai întâi pe Nicolae Ceauşescu, apoi pe Ion Iliescu, abia către sfârşitul vieţii (nu al carierei politice, care îi doresc sincer să se încheie cu mult mai devreme!) ajungând, poate, la înţelepciunea şi maturitatea necesare pentru a-l înţelege pe… Emil Constantinescu. Despre Churchill nici nu poate fi vorba!

NOUA VIAŢĂ LA ŢARĂ

O auzeam zilele trecute pe Sulfina Barbu, fost ministru pedelist al Mediului, justificând crearea de parcuri în sate – fie şi din fonduri europene nerambursabile şi special destinate amenajării de spaţii verzi, care spaţii însă, cum bine îi atrăgea atenţia cineva, nu era musai să fie amplasate în mijlocul altora, la fel de verzi, cu orz, ovăz şi porumb, ci puteau ozona cât de cât aerul irespirabil din mai marile sau mai micile oraşe – prin “egalitatea de şanse” (?!) pe care guvernarea portocalie are grijă să o acorde tineretului din mediul rural, discriminat până acum în raport cu cel urban.

Aşadar, tot ce pot imagina pedeliştii în materie de “reformă a statului” este ca ţâncii din satele patriei să se dea şi ei, la fel ca privilegiaţii plozi ai orăşenilor, într-un leagăn adevărat în loc de tradiţionalul scrânciob şi să stea pe o băncuţă fabricată cu câteva sute de euro de firma vreunui client politic atent selecţionat, nu pe prispa casei. Sigur, asta în timp ce, în continuare, o dată încheiată joaca, se vor spăla tot în copaie cu apă rece de fântână, îşi vor face nevoile tot în fundul curţii şi vor învăţa cu acelaşi suplinitor scârbit de traiul cu salariul tăiat, în aceeaşi şcoală dărăpănată, aflată peste un deal şi-o vale, fiindcă bani de canalizare şi alte investiţii cu adevărat necesare nu mai rămân după atâta furat.

CEA MAI IDIOATĂ…

… scuză găsită de Elena Udrea pentru investirea banilor de la buget în proiecte păguboase, gen piscine, hoteluri sau săli de sport în locuri dintre cele mai bizare, unde, pe lângă că nimeni n-are nevoie de ele, nici nu ştie cineva să le administreze, astfel încât sunt închise a doua zi după fastuoasa inaugurare, este că vina ar aparţine în exclusivitate autorităţilor locale, care nu au obligaţia să prezinte studii de fezabilitate sau alte chestii de-astea şi ştiu doar să ceară bani; pe care, desigur, ministreasa îi acordă cu cea mai mare largheţe, de parcă i-ar da din buzunarele ei şi ale domnului Cocoş nu ale fiecăruia din noi.

Cu alte cuvinte, dacă mâine-poimâine vreunui primar (portocaliu) mai dus cu sorcova i s-ar năzări să construiască la el în sat o bază ultramodernă pentru lansarea rachetelor spaţiale, doamna Udrea n-ar avea nimic altceva de făcut decât să sprijine cu cât mai mulţi bani năstruşnica iniţiativă locală, fără să se întrebe dacă în România există vreo rachetă sau dacă nu cumva ordonanţa aia de urgenţă care blochează posturile în sectorul public e o piedică nu doar în calea angajării de cosmonauţi, ci şi de paznici de noapte, femei de serviciu sau alţi mărunţi lucrători fără de care baza oricum n-ar putea funcţiona.

"HEAVEN'S A LIE"

AVENTURI ÎN BULGARIA

La sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă până în Bulgaria. N-a fost pentru prima oară, ba chiar pentru a treia sau a patra, numai că până acum, beneficiind de celebrele servicii all inclusive de pe litoralul lor, n-a trebuit să intru în vorbă cu nimeni în afară de barmanii de pe la hoteluri, care n-aveau nicio problemă în a înţelege expresiile uzuale, gen “two beers, please” sau “one gin and tonic”, mai ales dacă erau însoţite şi de ample gesturi ajutătoare, astfel încât nu realizasem că numai cu engleza, franceza şi italiana ai toate şansele să mori de foame pe-acolo. Oi fi având şi eu o colosală doză de maxim ghinion, dar absolut niciunul dintre cei cu care am avut de-a face, fie în mijlocul oraşului, fie la obiectivele turistice (majoritatea cu taxe de intrare nesimţite), fie pe cărările de munte (nemarcate, aviz amatorilor!), nu înţelegea o boabă, nefiind în stare să-mi dea nici cea mai mică, dar uneori aproape vitală, informaţie.

Însă lucrul cel mai fascinant, şi care – printr-o, la urma urmelor, nici măcar atât de stranie pe cât ar putea părea la prima vedere, asociere de idei – m-a făcut să mă gândesc la pesedistul Victor Socaciu şi la imbecila lui iniţiativă de a dubla în româneşte filmele străine, este acela că, pe lângă că nu înţeleg limbile de circulaţie internaţională – lucru explicabil, zic eu, şi prin aceea că toate posturile lor de televiziune dau filme fie dublate, fie, cum era TCM, netraduse deloc – bulgarii mai au şi ferma convingere că orice străin o înţelege pe-a lor, dovadă că, deşi formula mea standard de abordare era un “hello!” care n-ar fi trebuit să lase nicio urmă de îndoială asupra apartenenţei mele la oricare alt spaţiu cultural decât cel indigen, iar pe parcurs tot mai apucam să strecor câte un “in English, please!”, “en français, s’il vous plaît!”, “in italiano, per favore!” sau “NO BULGARIAN, IDIOTULE!!!”, cu toţii începeau să turuie pe păsăreasca lor, nestrăduindu-se nici măcar să vorbească mai rar sau mai tare, cum o fac instinctiv, deşi oricum absurd, cei care cred că înţelegerea unei limbi pe care n-ai studiat-o niciodată e doar o chestiune de ritm şi intensitate. Şi cum dracului să n-o aibă, când văd că până şi marile vedete hollywoodiene, ca Brad Pitt, Tom Hanks sau Nicole Kidman vorbesc bulgara la perfecţie?!

O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

Prima TV.
Film artistic.
Genul programului: COMEDIE.

Pe o muzică lugubră, filmul începe cu o tânără drogându-se în closetul unui bar sordid. În scena următoare, ajunsă acasă, îşi bagă mâna într-un sertar gol şi începe să-l închidă şi să-l deschidă în mod repetat, trântindu-l cu toată forţa. După care află, dintr-un mesaj de pe robotul telefonic, că adorabila sa pisicuţă suferă de leucemie. Prin urmare, o bagă într-o geantă cu fermoar, o duce pe un dig şi îi dă drumul în apă. (Acum, încercaţi să vă imaginaţi toate scenele cu pisicuţe înecate care v-ar putea face să vă prăpădiţi de râs. Ei bine, credeţi-mă că n-a fost niciuna din ele!)

Până la final nu se mai întâmplă nimic notabil, decât că eroina se întoarce în casa părintească, unde se ceartă întruna cu noii chiriaşi şi cu bătrânul tată, (auto)exilat în hambar şi care, profund deprimat după recenta sinucidere a soţiei (mama bună a fetei), aflăm că avusese deja şi el o tentativă, iar pe parcursul filmului mai are vreo două (aici apare într-adevăr elementul de serenitate şi optimism, fiindcă nu-i reuşesc). Ce-am mai râs…

CEI MAI ONEŞTI ROMÂNI

Nu ştiu alţii, dar eu unul m-am săturat până peste cap să-i tot aud pe politicienii care pierd alegerile şi pe analiştii mai mult sau mai puţin independenţi vorbind despre “mita electorală” cu zahăr, ulei, pui stricaţi şi găleţi colorate nu atât ca despre practica ţigănească, imorală şi ilegală care într-adevăr e şi ar trebui stopată, cât mai degrabă invocând-o drept explicaţie puerilă pentru victoria celor care o dau.

Aşadar, după minţile lor, într-o ţară în care şmecheria, fofilarea şi trasul în piept sunt ridicate la rang de virtuţi şi practicate de toată lumea pe o scară mai mare sau mai mică, singurii oameni cu adevărat “oneşti” se prezumă a fi cei care primesc asemenea cadouri, oricum necuvenite, şi care în loc să zică săru-mâna, să promită solemn – fie şi cu mâna pe Biblia aia ale cărei precepte le încalcă de alte şapte ori pe zi, domnule Şova! – că vor vota cu cine li le-a dat, iar la momentul decisiv, măcar aşa, de-ai dracului, dacă nu din convingere, să-i ştampileze fix pe ceilalţi, chiar îşi respectă, cum ar veni, “angajamentul asumat”. Hai să fim serioşi!

NEDUMERIRE

S-a nimerit ca, într-una din zilele săptămânii trecute, să văd, aproape unul după altul, două talk-show-uri în care ceva sindicalişti, politicieni din opoziţie, jurnalişti etc. deplângeau – fără să fie contrazişi de reprezentanţii puterii, prezenţi şi ei în studiouri, altfel decât prin invocarea tradiţionalei noastre sărăcii – faptul că România este ţara europeană care are cel mai mic procent din PIB alocat, pe de-o parte – conform primei dezbateri – pentru protecţie socială şi, pe de alta, – conform celei de-a doua – pentru Sănătate.

Având în vedere că de-a lungul timpului am văzut nenumărate emisiuni similare, dar tratând (şi) alte domenii, personal mă confrunt cu următoarea mare nedumerire: dacă, după cum se vede, suntem ţara din UE cu cele mai mici procente din PIB (nu vorbim de sume absolute, care sunt, fatalmente, mici fiindcă şi PIB-ul e vai de mama lui!) alocate Învăţământului, Sănătaţii, Apărării, protecţiei sociale, Agriculturii, Cercetării, Internelor… atunci, conform regulilor aritmeticii universale (diferită de a Robertei Anastase), care dracului sunt domeniile alea pentru care, comparativ cu celelalte ţări din UE, avem alocate de departe cele mai MARI procente din PIB?!

"FOLLOW ME"

SĂ MIROSIŢI BINE!

După ce în urmă cu câţiva ani citisem pe undeva că s-a inventat deodorantul cu miros de transpiraţie, de la o vreme nu am cum să nu remarc insistentele reclame la alte două, înrudite cu acela, respectiv unul al cărui efect cică ar dura nu mai puţin de 72 de ore şi altul – presupun că de generaţie mai veche, pe cale de dispariţie, aşa cum sunt, de pildă, calculatoarele 486 ori telefoanele cu disc – eficient doar 48 de ore. Pentru contracararea ravagiilor provocate de o igienă exagerată, ambele sunt rezistente la apă.

Ce mă miră pe mine în toată povestea asta este lipsa de viziune a fabricanţilor, sau, poate, stadiul încă înapoiat al cercetărilor, deoarece eu unul aş merge şi mai departe, propunând deodorantul cu aplicare săptămânală: îţi dai cu el, să zicem, duminica. Sau, şi mai bine, lunară: îl aplici la fiecare întâi. Ba – cu rezerva că ar putea exista totuşi un punct de la care comercializarea să devină nerentabilă, el trebuind să fie prezentat în flacoane de mici dimensiuni, însă foarte scumpe – am putea imagina un deodorant-minune al cărui efect să ţină un an întreg (a se aplica la fiecare 1 ianuarie!) sau, aşa cum s-a inventat epilarea definitivă, unul cu garanţie pe viaţă. Iar dacă piaţa se arată receptivă, nu văd de ce nu s-ar extinde sistemul şi la alte produse, cum ar fi săpunul, şamponul şi pasta de dinţi.

SOCOTITORUL

Deunăzi l-am (re)văzut la televizor pe directorul acela, sau ce-o fi fost el – în orice caz, din păcate nu doar portar sau măturător –, cu aer răvăşit, din BNR, care acum vreun an băgase spaima în cine mai are naivitatea să creadă în previziunile unor astfel de mari specialişti, dându-şi cu presupusul din calitatea sa oficială – pe care, în mod de neînţeles, încă o mai are –, că euro va ajunge cât de curând la 6-7 lei.

De data asta, printre multe alte gogomănii debitate, individul dădea drept exemplu, oricum prost ales, pentru creşterea nesănătoasă, cu, cică, 80%, a numărului de bugetari în perioada 2005-2008, faptul că, într-o primărie, de la 7 funcţionari s-ar fi ajuns la 20, ceea ce, după calculele mele de, recunosc, om cam certat cu matematica în şcoală, aşa încât dacă greşesc grav accept urechelile, ar însemna de fapt o creştere de vreo 285%, aia de 80% însemnând ca, în primăria respectivă, de la 7 funcţionari să se ajungă doar la 12-13, ceea ce pare chiar un lucru necesar şi de bun-simţ (de-aia ziceam că exemplul e oricum prost ales).

Ceva mai la vale, abordând de pe o poziţie, pe bună dreptate, critică numărul mare de taxe şi impozite ale statului, care în România ar fi de ordinul zecilor, exemplul cel mai scandalos şi, în consecinţă, potrivit de dat, i s-a părut… taxa de barieră de la Mamaia! Acum, e adevărat că nici mie nu-mi place de ea, şi, dacă mai există, aş vrea s-o văd desfiinţată, sau măcar integrată cumva într-un “sistem fiscal unitar, simplu şi flexibil”, dar tot atât de antipatice îmi sunt şi taxele de intrare la Muzeul Antipa sau la Castelul Bran, ca să nu mai vorbesc de cele de parcare de oriunde. Mirarea mea este că, numărând în acest fel “taxele şi impozitele”, funcţionarului BNR nu i-au ieşit de ordinul miilor.

DEZAMĂGIRE ŞI NERUŞINARE

Sigur că mă număr printre cei profund dezamăgiţi, dacă nu de-a dreptul scârbiţi, de alianţa făcută de liberali cu PSD, şi am tot scris-o; sigur că, deşi încă n-am scris-o, că nici n-am avut când, dar iată că tocmai o fac, am fost, deja mai puţin dezamăgit, fiindcă şi aşteptările mele au scăzut între timp, dar oricum dezgustat să-l văd pe Crin Antonescu jucând hora, sârba sau ce-o fi fost aia, la o sărbătoare câmpenească, alături de cei care probabil că (hop) şi-aşa nu-l vor vota vreodată…

Dar ca să văd astfel de reproşuri venind din partea unor înfocaţi pupincurişti băsişti, care de ani şi ani de zile se tot declară “dezamăgiţi” ori de câte ori actualul lider PNL nu face nimic altceva decât să-l copieze pe idolul lor, fie exprimându-se (aproape) la fel de vulgar, fie încercând să fie (aproape) la fel de populist, fie debarasându-se de foştii amici politici cu (aproape) aceeaşi lipsă de scrupule, fie războindu-se (exact) la fel de penibil cu presa, ori să-l aud declarându-se scârbit de “alterarea doctrinară” şi “trădarea” liberalilor pe unul ca Mircea Dinescu, care a prosperat bine-mersi în toate regimurile (postrevoluţionare), făcând avere din două activităţi cunoscute pentru faptul că din ele s-au îmbogăţit toţi cei care le practică în România, respectiv scrisul şi agricultura (?!), şi care, pe lângă că se pupă în bot, la “moşie”, cu alde Udrea şi alţi ciudaţi portocalii, se mai şi declară un om de stânga, argumentând – de altminteri, oarecum raţional – că e fiu de muncitor… Ei bine, chestiile astea chiar că mi se par de o neruşinare fără margini!

"PAIN CRAWLES IN THE NIGHT"

BLESTEM

Mă uitam zilele trecute la imaginile transmise de la reuniunea aceea de la Cotroceni, unde, printre zâmbete şi hăhăieli tâmpe, singura decizie luată pare să fi fost aceea ca preşedintele să iasă şi să spună că iar nu e criză – spre liniştirea românilor sărmani (şi) cu duhul, fericiţi să afle de la cel mai credibil personaj din stat că au rămas şomeri, n-au bani de întreţinere şi flămânzesc din cu totul şi cu totul alte motive, chiar dacă încă învăluite în mister – şi aveam impresia, văzându-i mai ales pe alde Boc şi Ialomiţianu, că e ca şi cum omenirea s-ar pregăti pentru un război atomic, iar autorităţile noastre se pregătesc să-l înfrunte cu câţiva soldaţi costelivi şi zdrenţăroşi, înarmaţi cu săbii ruginite şi scuturi improvizate din capace de tomberon.

Şi mă mai gândeam “ce blestem pe poporul ăsta” ca, fix când, o dată la optzeci de ani, vine o criză majoră în lume, să fie condus de caricaturile astea tragice. Adică, măcar dacă ar fi fost din două una: ori să fure cum fură, dar să fie dracului mai competenţi; ori să fie atât de incompetenţi pe cât sunt, dar să fure dracului mai puţin. Numai că blestemul de-aia e blestem: ăştia şi fură de rup şi sunt şi cum nu se poate mai incompetenţi!

“ALTERNATIVĂ” DE TOATĂ SCÂRBA

Nu că mi-ar mai fi trebuit vreun argument, şi cu atât mai puţin o justificare, în faţa oricui, dar mai ales a mea, pentru faptul că la viitoarele alegeri sunt hotărât să îngroş rândurile “absenteiştilor”, dacă până atunci nu se întâmplă miracolul ca liberalilor să le vină mintea la cap şi să iasă din alianţa cu pesediştii, dar ieri a fost un adevărat regal: în interval de nici o oră, două dintre cele mai odioase personaje politice postdecembriste, Adrian Năstase şi Miron Mitrea, au defilat pe posturile de ştiri în calitate de purtători de cuvânt şi de imagine ai USL (al treilea, Ion Iliescu, a intervenit şi el telefonic ceva mai târziu).

Dacă pe primul, faţă de care nutresc o monumentală şi, presupun, definitivă scârbă, nici măcar nu suport să-l mai văd, pe Miron Mitrea l-am surprins întâmplător tocmai când îl felicita de-a dreptul călduros (“v-aţi mişcat chiar foarte bine şi vă felicit pentru asta!”) pe un fruntaş pedelist pentru felul în care actualii guvernanţi au rezolvat criza bugetară cu care s-a confruntat ţara, adăugând totuşi, mai degrabă tot cu simpatie decât dojenitor, că nu chiar-chiar la fel de bine s-au mişcat în privinţa crizei sociale pe care au provocat-o rezolvând – altfel, nu-i aşa?, în mod admirabil, prin tăieri drastice de salarii şi creşteri de impozite, concomitent cu menţinerea nivelului de prăduire a banului public în beneficiul clientelei politice! – criza bugetară. Cum ar veni, operaţia a fost un adevărat succes, s-a desfăşurat absolut ca la carte, cu respectarea tuturor procedurilor, tumoarea a fost extirpată, singurul mărunt inconvenient fiind că pacientul n-a supravieţuit (nici nu mai punem la socoteală că mulţi alţi doctori recomandaseră tratamentul medicamentos în locul intervenţiei chirurgicale). Halal “alternativă” la PD-L!

MINISTRUL ŞI JURNALIŞTII

Fascinant cum aseară, în cele nici zece minute cât m-am uitat la un fel de buletin de ştiri la Realitatea TV, am văzut o mostră de imbecilitate desăvârşită din partea unui ministru în exerciţiu, care la întrebarea moderatoarei “cum credeţi că va fi afectată România de noul val al crizei economice?” răspundea întruna “eu n-am zis că România va fi afectată”, iar la întrebarea “pe ce vă bazaţi când spuneţi că România NU va fi afectată de noul val al crizei economice?” răspundea, la fel de perseverent, “eu n-am zis că România NU va fi afectată”, corolarul fiind un sec “v-am răspuns!”, la întrebarea “România va fi sau nu va fi afectată de noul val al crizei economice?”, şi una similară din partea unor jurnalişti ai postului, care se apucaseră să calculeze foarte precis cu cât ar fi crescut salariile bugetarilor dacă statul n-ar trebui să plătească pensii!

În spiritul acestui gen de socoteli, eu aştept cu maxim interes cifre la fel de exacte despre, de pildă, suma de bani pe care ar putea-o economisi un ziarist de-ăsta deştept dacă nu bea şi nu mănâncă nimic timp de două luni.

E (PREA) BUN ŞI-AŞA...

Sâmbătă după-amiază, abia revenit dintr-o scurtă dar densă vacanţă, care bag seama că mi-a deschis apetitul pentru orice fel de ieşire din casă, m-am dus şi eu să casc puţin gura, alături de alte zeci de mii de bucureşteni, dintre care mulţi nu se mai mulţumesc să asiste gratis la evenimente, ci vor neapărat să obţină şi un cât de mic profit, astfel încât şutesc ce le cade în mână, cum ar fi balonaşele alea nenorocite pe care – ce-i drept, nu gata umflate! – le-ar fi putut cumpăra din orice magazin cu 15-20 de bani (iar majoritatea manglitorilor nu aveau nici măcar “scuza” de a fi însoţiţi de copii pofticioşi!), la fostul stadion “23 August”/“Naţional”/“Lia Manoliu”, recondiţionat şi rebotezat nici nu mi-e încă foarte clar cum – “Naţional (or, mai curând, “National”) Arena” sau “Arena Naţională”, cum ar fi sunat mai firesc şi mai româneşte, dacă n-ar fi fost cam cacofonic, ambiguitate onomastică ce deja îi conferă o aură oarecum legendară, fiindcă aminteşte întrucâtva de cel din Barcelona, numit – inclusiv de comentatorii marilor televiziuni – ba “Camp Nou”, ba “Nou Camp”.

Recunosc că nu sunt mare amator de mers pe stadion, preferând confortul privitului la televizor şi, nu atât “prin urmare”, că nu e neapărat o legătură directă, cât, mai degrabă, “în plus”, nici n-am văzut pe viu vreo arenă similară de-afară, aşa că impresiile mele, amestecate şi ele, evident subiective, iar unele – cum ar fi aceea că, plimbându-mă pe-acolo, m-a cuprins, aşa, un fel de nostalgie după vechiul şi ponositul “23 August”, pe care în tinereţe am fost totuşi de câteva ori – chiar reacţionare, sunt şi destul de neavizate, lucru ce nu mai trebuie, aşadar, subliniat şi de altcineva, în vreun comentariu acid.

Mai întâi şi-ntâi, nu-mi plac sub nicio formă culorile scaunelor, care mi se par ţipătoare (ca să nu spun “ţigăneşti”) şi fără nicio noimă (puteam să înţeleg dacă reprezentau Tricolorul sau dacă alcătuiau vreun mesaj). Apoi, finisajele, care de fapt în multe locuri lipsesc şi poate vor fi realizate ulterior, “din mers” (e adevărat că-i un stadion şi nu o sală de teatru, dar cred că se puteau zugrăvi şi pereţii exteriori sau tavanele). De asemenea – dar asta poate ţine şi de “bafta” mea proverbială – fix unul din cele două scaune pe care m-am aşezat de probă era deja aproape smuls din postamentul de beton, ca să nu mai spun că, nefiind eu chiar cât elefantul, tot am avut senzaţia acută că spătarul de plastic va ceda în clipa când m-am lăsat un pic pe el. În fine, pe lângă faptul că parcarea încă nu era dată în funcţiune, numărul locurilor preconizate mi se pare absolut insuficient – mai mic, am impresia, decât al oricărui hipermarket – deşi spaţiu pentru una subterană ar fi fost din belşug.

Cât priveşte “impresiile pozitive”… una, dar bună: bine că există!

"MOSCOW CALLING"

ACOLO UNDE BAZINELE AU APĂ

Chiar nu pot să înţeleg ce hal de neam suntem şi noi, dacă la Campionatele Mondiale de Nataţie, aflate în plină desfăşurare la Shanghai, în condiţiile în care am văzut cu ochii mei, în direct şi la o oră mică (ceva gen 5 dimineaţa), cum vreo două serii de calificare la proba de 100 metri liber masculin au fost câştigate de reprezentanţi ai unor ţări de care nici n-am auzit, cu timpi în jurul a 1 minut (!) şi 6 secunde (recordul mondial fiind de vreo 46 de secunde) – ceea ce mi-a mai răscolit şi amintiri uşor dureroase, fiindcă până şi pe vremea tinereţii mele, pentru nota 10 la proba de “măiestrie sportivă” de la admiterea la IEFS trebuia să scoţi 1:02, ca să nu mai spun că primul înotător care a coborât sub un minut a fost “românul” Johnny Weissmuller pe la 1922! – aşadar în condiţiile astea, fie n-am fost în stare să găsim în toată ţara, prin toate cluburile de nataţie, oricât de prăpădite ar fi ele, un junior ceva, care să realizeze măcar o “performanţă” similară, dar cel puţin să aibă şi el ocazia să participe (cum s-ar zice, “să ia pulsul”) la o competiţie majoră, într-un bazin adevărat, respectiv cu apă, fie nu ne-am învrednicit să scoatem din buzunar cele câteva mii de euro necesare pentru a-l trimite.

Probabil tocmai cele câteva mii de euro cu care, în schimb, am trimis un comentator de la bugetara Televiziune Română să se bâlbâie pe canalul 2, acoperit de toate zgomotele de fond din piscină, inclusiv clipocitul apei (vă jur!), la ore la care, cinstiţi să fim, în afară de mine (care oricum prefer transmisiunile de la Eurosport, cu Carmen Bunaciu la microfon) nu se uită nimeni!


P.S. Sigur, bietul Agache şi eterna Potec sunt acolo şi fac şi ei ce pot (nu prea mult), dar la alte probe.