CU “L” DE LA LIGA (1)

Doar ca să nu mai pun un P.P.S. la articolul de ieri, cu o introducere de genul “în altă altă ordine de idei” sau “în şi mai altă ordine de idei”, revin astăzi cu unul întreg referitor la fotbalul românesc, mai precis, de data asta, la sistemul competiţional, respectiv, încă şi mai precis, la modul de organizare al Ligii 1, tot mai contestat (şi el) de către cei care doresc revenirea la unul cu 18, dacă nu chiar 20 de echipe, că, vezi Doamne, aşa e în campionatele adevărate, “din vest”, cu care avem toate motivele să ne comparăm, cel mai adesea în defavoarea… lor. (?!)

Uitate fiind deja vremurile (pe care unii puţoi din presa sportivă de fapt nici nu le-au trăit pe pielea lor) când, uneori încă de pe la jumătatea turului, şi, cu siguranţă, cel târziu, de prin retur, cel puţin 10 echipe, dacă nu 12, clasate între locurile 4-5 şi, respectiv, 14-15, bălteau sau, şi mai rău, făceau celebrele jocuri ale “cooperativei”, favorizând pe cine oferea mai mult, pentru că nu mai aveau niciun (alt) obiectiv, de vreme ce se cam ştiau şi formaţiile calificate în cupele europene şi cele retrogradate, contestatarii actualului sistem – unul care mă face chiar şi pe mine, care îmi pierdusem de mult (mai precis, fix de pe atunci!) interesul pentru întrecerea internă, să aştept cu sufletul la gură “etapa următoare”, mai ales din play-off, chiar dacă, ce-i drept, odată început “meciul-vedetă”, “capul de afiş”, “derby-ul”, mă plictisesc îngrozitor după cinci minute şi îl las doar pe cel mai mic ecran disponibil conectat la internet, cel al un telefon mobil păstrat în uz doar pentru aşa ceva, şi comut televizoarele şi laptopul la meciurile adevărate, din Anglia sau (mai rar) Italia ori [(doar) dacă e vreun Real-Barca] Spania, dar mai adesea pe alte discipline sportive (F1, MotoGP, tenis, snooker…), plus un film sau un serial (da, am o atenţie distributivă ceva de speriat!), dar mă interesează rezultatul final şi sunt numai urechi la comentariile de după – contestatarii, aşadar, doresc îngroparea lui sau măcar “modernizarea”, una dintre propunerile mai moderate fiind aceea ca în play-off să fie tot opt echipe, ca şi în play-out, asta în condiţiile în care cam aceiaşi indivizi constată cu tristeţe/revoltă că şi în actuala ediţie există două mâini moarte, Sepsi şi Astra, fără niciun alt obiectiv în afara celui deja atins, de a… intra în play-off, şi doar revirimentul recent al Viitorului face ca ele să nu fie trei (adică jumătate!), aşa că, din punctul meu de vedere, chiar nu mai e nevoie de ÎNCĂ două (de pildă, Gaz Metan şi Botoşani), mai ales acum, când locurile în cupele europene sunt atât de/tot mai puţine. În schimb, dacă tot e să umblăm la sistem, poate ar fi bine ca din cele opt echipe din play-out să retrogradeze nu (doar) trei, ci (cel puţin) patru, două direct şi două la baraj sau trei şi una... Sau, şi mai bine, să rămână şi în play-out şase (fie şi cu doar 2+1 la retrogradare), asta ca să fie fericiţi şi cei care deplâng “inechitatea” că play-out-ul e mai lung (şi, deci, mai obositor) decât play-off-ul, deşi putea fi socotit şi ăsta drept un stimulent (în plus) pentru echipe să acceadă în partea superioară a clasamentului.

Cât despre controversata măsură a înjumătăţirii punctelor, criticată, an de an, în special de cei aflaţi în frunte la sfârşitul sezonului regulat (da, aşa e corect, ca “futut”, nu “regular”!), doar graţie ei mai avem de ce să ne uităm acum la finalul de sezon, deşi chiar şi aşa pentru mulţi “analişti” campionatul s-a încheiat deja, cu triumful CFR-ului, care, după comentariile lor, ai avea impresia că a câştigat până acum doar cu de la 4-0 în sus, astfel încât e de neconceput să nu poată da măcar câte un 2 sau 3-0 în orice meci, când, de fapt, tradiţionalul lor 1-0 fragil poate fi neutralizat oricând printr-o bară în loc de gol (în ultimul minut) şi, în consecinţă, un 0-0, care, pe de altă parte, dacă ar fi să fac pe Mama Omida sau Mitică Dragomir, aş zice că tot nu i-ar ajunge FCSB-ului, care categoric e în stare să piardă până în ultima etapă – teoretic decisivă, cu meciul direct pe Arena Naţională – şi mai multe puncte decât clujenii.

Din (ne)fericire, favorita mea iniţială la câştigarea titlului, Craiova [oricare ar fi ea, câtă vreme nu e CFR şi/sau (fosta) Steaua], a ieşit din cărţi cam fix odată cu instalarea în funcţia de preşedinte a piezei rele Sorin Cârţu (altminteri un tip foarte simpatic), de la care oltenii n-au mai câştigat nimic, iar după oricum absurda înlocuire a lui Mangia le doresc tot răul nu din lume, ci doar din campionat şi cupă, unde îi vreau pe podium şi câştigători ai trofeului pe cei de la Viitorul lui Hagi & Son.

CU “U” DE LA ANDĂR

Ca mare iubitor al sportului, în general, şi al fotbalului, în particular, n-am fost niciodată de acord cu ideea, altminteri destul de răspândită în societate, că toţi cei implicaţi în fenomen, inclusiv (sau mai ales) ziariştii de profil, sunt persoane cu abilităţi intelectuale mai degrabă limitate, însă discuţiile din ultima vreme pe tema obligativităţii introducerii a doi jucători cu vârsta sub 21 de ani în echipele de Liga 1 m-au cam făcut să-mi schimb părerea.

De altfel, în cartea mea de adrese (vorba lui Ţiriac), două personaje odinioară simpatice şi respectabile ca Helmut Duckadam şi Florin Prunea au intrat (definitiv) pe lista celor nefrecventabile spre odioase încă din prima fază, când se opuneau cu vehemenţă prevederii (regulamentare) de a se folosi (chiar şi) UN SINGUR jucător S21 (adică “sub douăzeci şi unu”, spre deosebire de penibila construcţie romgleză “andăr douăzeci şi unu”, mai rea şi decât anglicismul pur andărtuentiuan), pe motiv că marile lor cluburi – FCSB, respectiv… Poli Iaşi – ar fi defavorizate, de vreme ce, vezi Doamne, poate chiar spre deosebire de altele, îşi permit să aducă fotbalişti de mare valoare din Burkina Faso cu vârste de peste 35. (Argument mercantil aproape logic prin comparaţie cu cele de acum, după cum se va vedea.)

Între timp, printr-o stranie coincidenţă (dacă ar fi să ne luăm după minţile puţine ale unor în special jurnalişti), măsura implementată (cu forţa) a dat primele roade, naţionala S21 calificându-se pentru prima oară după (de data asta printr-o mai degrabă reală coincidenţă) tot atâţia ani la un turneu final, motiv temeinic de a se trece la următoarea etapă a experimentului (pentru scoaterea fotbalului românesc din căcatul în care se bălăceşte de zeci de ani din cauza unora precum cei amintiţi), întâmpinată – în mod firesc de nefiresc, având în vedere în ce ţară ne aflăm, dar surprinzător dacă am trăi în alta, cu adevărat civilizată – cu şi mai mari rezerve, inclusiv de unii despre care nu-mi amintesc să fi fost atât de virulenţi la început, dar – la fel de obişnuit de aberant pe aceste meleaguri – au devenit abia când lucrurile par să meargă în direcţia bună.

Dincolo însă de poziţia în sine, “de principiu”, a adversarilor acestei măsuri, încă şi mai absurde sunt “argumentele” lor, în număr (după socoteala mea) de trei:

Cel mai stupid dintre ele, adus de cel mai stupid dintre adversari, ar fi că se sacrifică – vezi Doamne – glorioasa noastră competiţie internă (motiv pentru care idiotul făcea apel la televiziuni să boicoteze ideea Federaţiei, ca să nu ajungă să transmită o ligă de juniori!), doar de dragul de a se obţine nişte calificări la turneele finale ale CE… S21! Aşadar, după atâţia ani de dispute şi frământări, atât a înţeles individul: că e vorba strict de competiţiile pentru tineret, care tineret, probabil, în mintea lui, odată ajuns bun pentru naţionala mare ar fi împuşcat sau ceva. Mai mult nu cred că e de comentat.

O altă minte creaţă strălucită susţinea (sus şi tare) că o echipă cu doi puşti introduşi obligatoriu în rândurile ei ar evolua, practic, în inferioritate numerică, în nouă jucători, numai că isteţul pierdea din vedere faptul că… şi cealaltă echipă, respectiv adversă, ar fi tot “în inferioritate”, măsura aplicându-se TUTUROR formaţiilor de primă ligă, aşa încât, în cel mai rău caz, am avea un meci cu nouă contra nouă, ceea ce, în paranteză fie spus, ar putea spori spectacolul.

În sfârşit, ultima şi cea mai periculoasă dintre obiecţii, cea de tip “analist/expert”, este că redutabilele noastre echipele ar fi defavorizate în competiţiile europene, acolo unde ne-au adus atâtea satisfacţii şi rezultate de răsunet.

Dat fiind că, poate nu chiar cititorul meu fidel, dar unii ocazionali ar fi tentaţi să-şi spună (şi ei) “da, asta chiar e o problemă!” şi cum nici în talk-show-urile unde o asemenea enormitate a fost rostită nu am sesizat, încă, pe cineva care să o combată, semn… îngrijorător, aş vrea să le atrag atenţia tuturor că, din câte sunt sigur că am înţeles eu corect, măsura se aplică strict pentru meciurile interne, de Liga 1 (cred că nici măcar în cupă). Prin urmare, din două una: fie cluburile româneşti angrenate în UEL şi UCL ajung să-i integreze ca titulari de bază pe cei doi jucători sub 21 de ani (că, din fericire, s-a mai văzut câte un Ianis Hagi, un Man, un Coman, un Moruţan…), astfel încât îi pot folosi normal, fie nu, dar atunci au dreptul să îi substituie cu valoroşii adevăraţi, Messii şi Ronalzii ăia de peste 35 pe care nu se poate să nu îi aibă în lot, aşa, pentru la o adică.

De altfel, orice echipă (inclusiv ale noastre) implicată pe mai mai multe fronturi (campionat, cupă naţională, cupe europene) foloseşte principiul rotaţiei, aliniind cel puţin două formule de 11 aproximativ diferite; ei bine, ai noştri o s-o folosescă pe cea cu internaţionalii de marcă din Burkina Faso în Europa. Caz rezolvat. (În situaţiile fericite, jucătorul de peste 35 de ani poate chiar să fie o soluţie pentru a-l odihni pe cel de sub 21, mai necesar în bătăliile interne, dacă se va dovedi vreun Ionuţ Radu, acum titular incontestabil în amărâta de Serie A.)

P.S. Oarecum în altă ordine de idei, doar pentru că sunt la capitolul “atras atenţia”, i-aş sugera lui Gigi Becali ca, pentru optimizarea câştigurilor din transferurile de jucători, să aplice mai degrabă metoda lui Hagi (cealaltă decât de a-i vinde prea scump lui… Gigi Becali), şi anume de a-şi da nestematele de 50 de milioane de euro fie şi pe numai 2-3, dar cu un contract ferm conform căruia să primească X% dintr-o eventuală spre foarte probabilă revânzare.

Asta deoarece, după umila mea părerea de simplu chibiţ, şi dacă, prin absurd, la FCSB ar veni din vară, liber de contract, Messi, nimeni nu-l va cumpăra (carevasăzică de la FCSB!) cu mai mult de 10, hai 12 milioane. Doar pentru că e (la) FCSB. De la un, măcar, Anderlecht, da, poate fi valorificat şi un Man pe ăia 50 visaţi de patron.

HOLDE PÂRJOLITE ȘI FÂNTÂNI OTRĂVITE: OFENSIVI DIN MOȘI-STRĂMOȘI

La fel ca şi în politică, situaţia fotbalului românesc este cu atât mai dezolantă, practic fără nici cea mai mică rază de speranţă că se va mai ieşi vreodată la liman, cu cât “opoziţia”, respectiv alternativele la cei care se ocupă actualmente de “guvernarea” lui, la toate nivelurile, sunt cel puţin tot atât de, dacă nu chiar şi mai sinistre, dovadă stând, printre nenumărate altele, reacţiile şi aşa-zisele “analize ale specialiştilor” ce au urmat partidei Suedia-România (2-1) de sâmbătă, din preliminariile EURO 2020.

Trebuie să spun că, încă din prima repriză, până la marcarea golurilor, însă după ce suedezii rataseră deja cel puţin o imensă ocazie în urma unei faze de… contraatac, când patru jucători de-ai lor scăpaseră (“singuri”) împotriva a (numai) trei fundaşi de-ai noştri, în timp ce restul tricolorilor bălteau, altminteri bine organizaţi, grupat, undeva pe la patruzeci de metri de poarta lui Tătăruşanu după (încă) o tentativă ofensivă eşuată lamentabil din pricina unei puerile greşeli individuale, gen călcat pe minge sau preluare din patru atingeri şi pasă de jumătate de metru greşită, mă gândeam că sunt, totuşi, puţine echipe – de club sau naţionale – în lume capabile să realizeze cu succes, în acelaşi timp (recte meci), atât faza de apărare cât şi pe cea de atac, asta pentru că jocul României mi se părea unul neaşteptat de “curajos” şi “avântat”, mai ales în condiţii de deplasare şi cu un adversar superior inclusiv “pe hârtie”, conform clasamentelor FIFA, lucru pe care îl puneam (sub formă de critică acerbă!) pe seama faptului că selecţionerul Cosmin Contra s-o fi săturat ca toţi “oamenii de fotbal” să-i reproşeze (ca şi predecesorului său, Daum) la nesfârşit că evoluăm (prea) defensiv. Totuşi, în adâncul sufletului, cu un optimism care altfel nu prea mă caracterizează, speram să mă dovedesc doar eu prea cârcotaş, iar România să dea marea lovitură, ieşind de-a dreptul biruitoare la Stockholm şi debutând astfel en fanfare în noua campanie de calificare. Apoi s-a făcut 0-2.

Al doilea moment (decisiv) în care, deşi l-am înţeles la nivel uman, empatic, pe Contra (probabil aflat sub influenţa recentei calificări din UCL a lui Manchester United în faţa lui PSG printr-un gol marcat în ultimele secunde ale partidei, după ce până atunci englezii se apăraseră cu înverşunare, deşi aveau nevoie de golul acela, gândindu-se că dacă vine prea devreme le dau francezilor ocazia să mai înscrie o dată), nu i-am apreciat deloc decizia din punct de vedere tactic a fost în repriza a doua, când, imediat după marcarea golului de 1-2, l-a scos pe unul dintre cei care au contribuit la el, Puşcaş, înlocuindu-l cu un jucător de profil uşor mai… defensiv, fapt care m-a făcut să rostesc un laconic, dar sfâşietor (pentru nevastă-mea, aflată alături) “DE CEEEE?!”.

Ei bine, după toate astea, nu mică mi-a fost mirarea când i-am auzit pe absolut toţi “specialiştii” sus-amintiţi, la unison, deplângând (IARĂŞI???!!!) jocul… “timid”, “lipsit de curaj”, “la aşteptare” din prima repriză, când, în viziunea lor, ar fi trebuit să fim mai “incisivi”, mai “determinaţi”…, adicătelea să-i fi călărit dracului pe suedezi (că doar nu sunt brazilieni sau nemţi!), masându-i în propriul careu şi sufocându-i cu şuturi la poartă din toate poziţiile, centrări, cornere, combinaţii spectaculoase în careu etc., aşa cum… NU a făcut România nici măcar pe vremea “Generaţiei de Aur”, când nu era în stare să călărească decât (tot) Malta şi Feroe, în timp ce cu Argentina, Columbia (exemplele celebre), dar şi cu Elveţia sau… Suedia (care tot nu erau Brazilia sau Germania!), îmi sărea inima din piept în fiecare minut al partidei, fiindcă pericolul la poarta noastră părea întruna iminent, cu toate că, acum, la zeci de ani după războaiele de-atunci, tocmai viteji ca Gabi Balint şi Ilie Dumitrescu sunt principalii propovăduitori ai jocului “ofensiv”, influenţaţi (ca să nu spun prostiţi), probabil, de meciurile văzute prin Champions League, care îi fac să confunde în minţile lor România cu Real Madrid, Barcelona, Manchester City, Bayern, PSG şi, parţial, Liverpool, cam singurele echipe cu adevărat “ofensive”, cu menţiunea că unele dintre ele de-aia nici nu au ajuns prea departe în competiţie, iar mai toate celelalte (la care pot s-o adaug pe Arsenal, al cărei fan înfocat sunt, aşa că ştiu multe despre echipele care “joacă frumos”, “produc fotbal”, dar care sunt absolut penibile în apărare) au probleme (defensive) majore când întâlnesc o rivală cu profil similar.

Pe lângă faptul că, după o viaţă întreagă dedicată fotbalului, inclusiv la nivel înalt, oamenii aceştia pur şi simplu nu sunt în stare să distingă între ceea ce îşi propune să joace o echipă şi ceea ce poate ea cu adevărat (chestie care îmi aminteşte de bancul cu ceferistul care nu înţelesese până în pragul pensiei ce rost avusese să ciocănească în roţile vagoanelor), unii dintre ei se arată încă şi mai schizoizi atunci când, pe de-o parte, recunosc – cu pretenţia de a fi “vocile raţiunii” – mijloacele de exprimare modeste, limitate ale jucătorilor din actuala generaţie a naţionalei, dar, pe de alta, tot vor ca şi aşa, rudimentari cum sunt, să mizeze totul pe cartea atacului, în minţile lor aici greşind, pesemne, echipele mici, gen Liechtenstein sau Gibraltar (cu care semănăm tot mai mult), fiindcă atunci când dau de vreo Germanie sau Franţă se baricadează în apărare [şi (tot) iau o căruţă de goluri], în loc să se năpustească peste adversarii doar teoretic mai valoroşi. Atunci, bine.

În aceste condiţii, îmi reiterez convingerea că România nu va mai pupa calificare la vreun turneu final (fie şi cu 48 de echipe) din următoarele (încă) două decenii până când la cârma ei nu va ajunge Dan Petrescu.

P.S. Sigur, (tot) ca în dezbaterile pe teme politice, când interlocutorii se arată incapabili să înţeleagă ceea ce lor li se pare “inconsecvenţa”… celorlalţi, nu mi-ar fi de ajuns nici zece pagini să le explic unora (dintre prieteni) de ce mi-aş fi dorit să jucăm “defensiv” la 0-0, dar să începem sau, în condiţiile de sâmbătă, practic să continuăm s-o facem ofensiv nu doar la 0-2, ci şi la 1-2. Pe foarte scurt, cam din aceleaşi considerente (variabile) pentru care, de sucit ce sunt, ba mă înfofolesc cu pulover şi palton (iarna), ba mă îmbrac în tricou şi cu pantaloni scurţi (vara).

OSCAR 2019: TOATE PREMIILE OCOLESC “ROMA”

Mai în(spre) ultima clipă decât oricând şi graţie unor investiţii (băneşti) mai mari ca niciodată în bilete de cinema şi abonamente la platformele online, am reuşit să văd şi anul acesta în timp util toate filmele nominalizate la principalele categorii ale Premiilor Oscar, cu excepţia “capodoperei” “Roma”, din care, deşi am avut-o la dispoziţie pe Netflix şi am manifestat toată bunăvoinţa, n-am putut să urmăresc mai mult de (primele) zece minute, în care protagonistele (presupun că femeile acelea luate de pe stradă şi devenite direct “actriţe de Oscar”) ştergeau praful şi spălau vasele, pe îndelete, într-o locuinţă, aşa încât am făcut pur şi simplu abstracţie de ea, cu atât mai mult cu cât – ca dovadă că nu e o prejudecată de-a mea cauzată de limbă, subiect, (non)actori sau faptul că e alb-negru – am realizat cu întârziere că regizorul, Alfonso Cuarón, este acelaşi care a făcut şi “Gravity” (iar de atunci până acum n-a mai făcut nimic!), un film care ar fi fost absolut pe gustul meu (limbă, subiect, actori, Techni/Eastman...color), dacă nu mi s-ar fi părut pur şi simplu foarte slab, în ciuda nenumăratelor premii obţinute (şi de el).

În altă ordine de idei, am remarcat că, anul acesta, cota de peliculă alocată realizatorilor de la Hollywood a fost de (fix) 135 minute (2 ore şi 15 minute), durată avută, cu minuscule variaţii (132, 134…), nu doar de şapte din cele opt filme nominalizate la categoria supremă, ci şi de alte cel puţin zece-douăsprezece aspirante văzute (doar) de mine, ceea ce pare un nivel de criză, deoarece este în netă scădere faţă de cel din 2012, când, aşa cum consemnam la vremea respectivă, mai toate aveau (fix) 2 ore şi 45 de minute. Asta dacă nu cumva s-or fi schimbat între timp preferinţele cinefililor, puse în evidenţă în mod ştiinţific de studiile efectuate cu ajutorul unor “focus grupuri” atent selecţionate de către cercetătorii de la prestigioasele universităţi americane (de film).

Iată, aşadar, preferinţele mele:

Cel mai bun actor în rol principal: Viggo Mortensen – “Green Book”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Melissa McCarthy – “Can You Ever Forgive Me?”

Cel mai bun actor în rol secundar: Richard E. Grant – “Can You Ever Forgive Me?”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams – “Vice”

Cel mai bun scenariu original: “First Reformed” – Paul Schrader

Cel mai bun scenariu adaptat: “BlacKkKlansman” – Charlie Wachtel & David Rabinowitz and Kevin Willmott & Spike Lee

Cel mai bun regizor: Yorgos Lanthimos – “The Favourite”

Cel mai bun film: “Green Book”

A MAI TRECUT UN AN (DEGEABA)

Blestemul Eurovision loveşte din nou România: indiferent de (non)valoarea concurenţilor, de componenţa (mai largă sau mai restrânsă, mai neaoşă sau mai internaţională) juriului (“de specialitate”), de ponderea (mai mare sau mai mică a) publicului  în decizie sau de sistemul de organizare a fazelor naţionale (cu sau fără televizarea etapelor de preselecţie; cu două, trei sau… cinci semifinale; cu şase, zece sau douăsprezece melodii în “marea” finală etc.), piesa selectată este, în mod invariabil, una dintre cele mai slabe prezente în concurs, iar cea mai bună termină pe locul doi sau trei!

Anul acesta, dat fiind nivelul extrem de scăzut al participanţilor, nici nu aveam de gând să scriu, fiindcă îmi era practic indiferent ce se întâmplă, însă prestaţia de aseară, din finală, a Bellei Santiago [care în semifinală – fără să pot spune că mă dezamăgise, de vreme ce apariţia-revelaţie (pentru mine) de anul trecut se datorase (şi) celor de la Jukebox – mă lăsase rece], cu un “show” interesant, pastişat puţin (mai mult) după cel al Ruslanei, din 2004, care, cu largul aport al celor patru macho-dansatori din fundal, a pus în valoare nu doar calităţile vocale şi farmecul personal al interpretei, ci şi o compoziţie muzicală altminteri, ce-i drept, mai potrivită pentru un “Afrovision” şi care, dacă ai asculta-o la radio, te-ar cam face să schimbi postul, îmi dăduse o rază de speranţă, mai ales când am văzut că a primit câte zece puncte de la toţi membrii juriului româno-moldo-alogen, cu excepţia notabil de penibilă a duduii Emmelie de Forest, câştigătoarea Eurovision 2013 (când şi arăta, nu doar cânta mai bine decât acum), care, mai degrabă din precauţie, pentru a nu periclita şansele melodiei din ţara natală de a se califica din semifinala ediţiei internaţionale, programată pe 16 mai, când Danemarca şi România se vor afla în competiţie directă (!), i-a acordat fix zero puncte!

În cele din urmă, din păcate, triumfătoare a ieşit mediocra ilustră necunoscută Ester Peony, plasată de votul publicului (valorând, ca niciodată, numai o şeptime din total) pe locul 8 din 12 (!), cu (doar) 3 puncte, în timp ce Bella Santiago a fost, de bine, de rău, pe 3, cu 8 puncte, devansată de alte două piese măcar suportabile, cea interpretată de Laura Bretan [şi care putea fi mai bună dacă nu începea (cu adevărat), după o sesiune de vocalize, abia când se termina] şi cântecelul cam de munte, uşurel şi zglobiu, cu refren de la un capăt la celălalt, al rockerilor de la “Trooper”.

Personal aştept cu nerăbdare să văd nu previzibilul eşec lamentabil de la Tel Aviv, de peste (nici) trei luni, ci ce sistem de calificare mai inventează TVR la anul pentru a selecta noua cea mai proastă piesă care să ne reprezinte.


P.S. Mi s-a părut mie, sau Selecţia Naţională Eurovision de anul acesta a fost un soi de 10 august 2018 (anti)muzical, cu majoritatea participanţilor veniţi de prin diaspora, abia bălmăjind în română, să ne înveţe democr cum se cântă?

PRIMARU’ BATE TOBA

Poate să sune cam lipsit de patriotism sau ceva, însă cele două victorii obţinute de Simona Halep în meciurile de simplu, cu Karolina Pliskova şi (nostima) Katerina Siniakova, mi-au produs o satisfacţie mai mare decât întregul succes al echipei noastre de Fed Cup în faţa deţinătoarei titlului, Cehia, care (succes) – pe lângă faptul că la un moment dat părea improbabil, dată fiind lipsa de formă a celorlalte componente, în frunte (sau la coadă) cu Mihaela Buzărnescu, mai preocupată în ultima vreme de viitoarea ei carieră de fotomodel pentru revistele horror decât de tenis (tot weekendul m-am întrebat dacă machiajul acela sinistru şi strident cu care a apărut pe teren a fost unul proaspăt, făcut fiindcă i s-a părut ei că tocmai a descoperit ce bine îi stă, sau pur şi simplu nu i se mai ştersese cel de la ultima şedinţă foto, din urmă cu câteva zile) – m-a bucurat tot din perspectiva Simonei, care a scăpat în acest fel de corvoada de a explica un eşec al echipei fără să pară îngâmfată sau arogantă faţă de coechipierele care îşi vor fi bătut joc de victoriile ei, dintre care ultima, cu mai vechea ei “clientă” Pliskova, a venit – din punctul meu de vedere, opus verdictului dat de cel mai cunoscut “expert” în tenis din România – pe fondul unei evoluţii excelente, raportată, desigur, la calităţile jucătoarei noastre, care, tot fără să pună “scurte” sau să trimită “slice”-uri (inclusiv când ar fi fost imperios necesar), a luptat efectiv pentru fiecare minge, alergând (şi ajungând) şi după (respectiv, la) unele fără nicio perspectivă de a fi câştigate, dar care o exasperau pe adversară chiar şi când aceasta obţinea (lejer) punctul.

Până la urmă, mai degrabă abnegaţia decât iscusinţa dovedită în partida de dublu (împotriva perechii numărul 1 în lume!) de către Monica Niculescu şi Irina Begu, pe fondul văditei oboseli acumulate de aceeaşi nostimă Siniakova după vreo şase ore de joc, ne-a adus o calificare altminteri puţin scontată în semifinalele competiţiei, programate pe 20-21 aprilie, dată până la care e de nădăjduit ca fetele noastre să revină la un nivel (mai) bun şi în prima sută mondială (de unde cam ies pe capete), iar Mihaelei să i se şteargă rimelul.

În încheiere, nu pot să nu remarc excepţionala prestaţie a galeriei conduse de primarul în funcţie al Clujului şi fostul premier de tristă amintire al ţării, Emil Boc, care nu m-ar mira să fi inoculat singura impresie (falsă) BUNĂ despre români unor străini, făcându-i pe cehi să ne privească admirativ şi, poate, să deplângă faptul că nu sunt în stare să atingă şi ei asemenea culmi ale entuziasmului şi devotamentului faţă de sportivii care poartă culorile naţionale.

În ciuda faptului că am văzut deja la nişte jurnalişti (scorţoşi) poziţii critice faţă de “implicarea politicului în sport” şi mă aştept ca vreun alde Tolontan să pornească o amplă anchetă pentru a descoperi dacă nu cumva Emil Boc a plătit deplasarea şi cazarea cu bani sustraşi de la bugetul primăriei [în loc să construiască din ei (încă) o sală de sport adevărată (că la Cluj există una, doamnă Firea!)], gestul său mi se pare, dimpotrivă, cam tot ce se poate spera din partea unui politician român pentru sprijinirea sportului: să pună mâna pe-o tobă, să închirieze câteva autocare, poate chiar să tocmească nişte oameni pricepuţi la scandări (realmente fascinant cum nişte români au putut să cânte şi să-şi încurajeze ore în şir favoriţii la unison) şi să se erijeze în şef de galerie. Vorbesc serios.

ETERNELE ÎNCEPUTURI...

Atunci când o jucătoare de tenis începe un meci absolut mizerabil, cum s-a întâmplat astăzi cu Serena Williams, este aproape imposibil ca adversara să o facă încă şi mai prost. Ei bine, Simona Halep a (ne)reuşit să găsească şi acum o cale, la fel ca şi în multe alte ocazii, despre care am tot scris de-a lungul anilor!

Fireşte că, în aceste condiţii, revenirea din setul doi şi evoluţia foarte bună până la sfârşitul partidei (din păcate, pierdută cu 1-6, 6-4, 4-6) sunt cu atât mai meritorii, dovedind cel puţin o tărie psihică remarcabilă, însă, văzând cum s-au desfăşurat ostilităţile, rămân la părerea că un început măcar decent din partea ei, cât Serena era oarecum timorată, nesigură că se mai află la un nivel suficient de bun cât să nu se facă de râs în faţa unui, totuşi, număr 1 mondial, crea premisele unei victorii a Simonei în două seturi relativ lejere.

Chiar şi aşa, rezultatele şi prestaţia ei de la Australian Open sunt mult peste aşteptări, iar dacă îşi va găsi (sau măcar căuta!) cât de curând şi un (alt) antrenor de valoare, încă mai poate realiza performanţe interesante.

PUŞCHEA PE LIMBA MEA!

La scorul de 6-7, 5-4 pentru Simona Halep în meciul cu (piaza rea) Kaia Kanepi din primul tur al Australian Open, când adversara sa conducea cu 40-30 pe propriul serviciu, iar eu tocmai mă nimerisem pe recepţie într-un tur de orizont al canalelor care transmit turneul, după ce competiţia de schi la care mă uitasem până atunci intrase într-o fază neinteresantă, cu favoritele coborâte de mult, mi-am rostit în barbă ceva de genul “bine, Simona, o să stau cu tine să câştigi setul ăsta, că n-am încredere să te las iarăşi singură” şi m-am pus pe treabă în felul meu specific şi admisibil doar în faţa televizorului, nu şi în tribune, respectiv ţinându-mi degetele încrucişate şi murmurând în mod repetat “cârpa, cârpa, cârpa…” (un derivat, bazat pe simpla similitudine fonetică, al lui “zbârca”, însuşit în timpul liceului, când jucam tot felul de jocuri pe bază de concentrare şi dexteritate, doar că pe-atunci şmecheria era să îl urli cât te ţin plămânii în urechile adversarilor, în timp ce le fluturai prin faţa ochilor degetele îmbârligate) în momentul când servea estona (dar cu mare grijă să nu apară în cadru favorita, pentru ca nu cumva “blestemul” să cadă asupra ei!), procedeu care, ca în… puţine alte ocazii, a funcţionat de minune, Simona câştigând setul, iar apoi – după un “decisiv” pe care din nou l-am urmărit literalmente doar pe sărite, adică sărind de la primul schimb de mingi tocmai la ultimul – şi partida.

Toate astea pentru că n-am fost în stare să mă adun mai curând după (dar, la drept vorbind, nici înainte de) sărbătorile de iarnă ca să scriu ce îmi trecuse de mai multă vreme prin cap în legătură cu jucătoarea noastră, aşa încât, pe lângă motivele perene pentru care, ca întotdeauna de când o urmăresc (dar şi când n-o fac), mi-am dorit să învingă, a fost şi acela punctual şi vremelnic că nu voiam să par unul dintre vitejii aceia care apar după câte un război pierdut.

Acum, cu dubla satisfacţie a rezultatului, dar şi a faptului că însuşi fostul antrenor al Simonei, simpaticul Darren Cahill, a declarat înaintea partidei un lucru pe care îl remarcasem şi eu cu multă vreme în urmă, şi anume că sportiva noastră are bunul “obicei” de a nu pierde două meciuri la rând în faţa aceleiaşi adversare, pot să-mi exprim liniştit “teoria”, aşa cum intenţionam să o formulez încă dinaintea startului actualului sezon de tenis:

În ciuda declaraţiilor stereotip-optimiste ale Simonei Halep în legătură cu viitorul ei, mă întreb dacă nu cumva – cu inteligenţa şi luciditatea care o caracterizează – a ajuns (şi ea) la concluzia cam de bun-simţ că anul 2018 a reprezentat, de departe, vârful carierei sale, cu un număr nesperat (şi, probabil, de neegalat, măcar în următorul secol, de către un sportiv român) de săptămâni petrecute în fruntea ierarhiei mondiale, un prim (dar foarte posibil şi ultim) titlu de Mare Şlem şi o serie nesfârşită de (alte) premii şi distincţii mai semnificative sau mai derizorii (“cea mai frumoasă lovitură”, “cel mai lung meci”...). Dincolo de mulţimea punctelor pe care le are de apărat în prima jumătate a lui 2019 (până după Roland-Garros, să spunem) şi din cauza cărora, fără să fi făcut vreun calcul oricât de sumar, mă tem că există riscul să iasă dureros de curând chiar şi dintre primele douăzeci, nu doar cinci sau zece jucătoare ale lumii, categoric nu întinereşte (detaliu decisiv pentru o sportivă care se bazează mai ales pe calităţile atletice), iar problemele de sănătate apărute la sfârşitul sezonului trecut, chiar dacă uşor misterioase, nu au cum să nu-i afecteze randamentul.

(Doar) Aşa s-ar explica, de pildă, seninătatea cu care pare să privească absenţa din stafful ei a unui antrenor de top (sper că şi-a păstrat măcar “mental coach”-ul, decizie pentru care nu trebuie decât să se uite la alde Buzărnescu, Ana Bogdan, Monica Niculescu, Sorana Cîrstea sau Begu, deja bătute din clipa în care pe parcursul unui meci ajung într-o situaţie favorabilă pe care n-o fructifică imediat), antrenor în, respectiv pe, care cred că mai degrabă nu vrea să-şi investească ceea ce ar putea să însemne o (prea) mare parte din câştigurile (băneşti) viitoare (şi chiar trecute), decât că nu-l consideră absolut necesar, aşa cum, în paranteză fie spus cu mirare, chiar nu-l consideră unul dintre mentorii ei, Ion Ţiriac, personaj despre care îmi imaginam că în atâţia ani de carieră (inclusiv ca antrenor!) şi de viaţă a acumulat o înţelepciune mai mare decât să declare că “Simona ştie ce are de făcut şi fără antrenor, şi o face bine, că doar de-aia a ajuns numărul 1 mondial”! (Dar cu antrenor, domnule Ţiriac!) Cum spuneam, constănţeanca e mai lucidă şi mai inteligentă de-atât, şi probabil a realizat, doar, că, la momentul actual, şi cu şi fără un antrenor (de top) soarta îi cam este pecetluită. Un Florin Segărceanu (pe care, sincer să fiu, m-am bucurat să-l văd alături de ea, în loja de la Melbourne) e de-ajuns ca să nu asistăm de-a dreptul la o prăbuşire în clasamente.

Oricum, eu unul nu mai sunt în stare să trec prin emoţiile din anii trecuţi, aşa încât doar îi voi ţine pumnii de la distanţă (inclusiv DE televizor), voi comuta din când în când pe posturile care îi transmit meciurile (poate mai des când joacă în compania “iubiţelelor” mele, în frunte cu Sharapova) şi voi spera din suflet să mă înşel amarnic [aşa cum s-a mai întâmplat, graţie (tot) talentului ei] în previziunile pesimiste de mai sus.


ACTUALIZARE (17 ianuarie 2019): Chiar dacă, de-a lungul celor, poate, maximum, zece minute cât m-am uitat la partida Simonei din turul secund al turneului, cu Sofia Kenin, adică la ultimul ghem al setului doi şi pe parcursul tie-breakului (pierdut), nu mi-a funcţionat nici măcar varianta alternativă la descântecul “cârpa, cârpa, cârpa…” şi anume “f’leu, f’leu, f’leu…” (aka “fileu”) în momentele când servea adversara, jucătoarea noastră a reuşit să câştige “decisivul”, cu 6-4, după, din câte am înţeles, o revenire “de senzaţie” de la 2-4.

Cum la scorul de 6-3, 3-0 pentru Simona, zărit pe ecranul televizorului într-o scurtă incursiune pe postul care transmitea meciul, n-am putut să mă simt la fel de încrezător în victoria ei cum aş fi făcut-o dacă n-ar fi existat o anumită finală de Roland-Garros pierdută după ce conducea (în faţa dispărutei între timp din prim-plan Ostapenko) tot cu set şi 3-0, iar la finalul tie-breakului pierdut îi aminteam şi soţiei nenumăratele situaţii similare (adică la un pas de victoria în două seturi, dar intrarea în al treilea) în urma cărora, cum scriam şi mai sus, Buzărnescu, Niculescu, Cîrstea, Ana Bogdan sau Begu pierdeau seturile decisive fără să ia mai mult de două ghemuri (dar mai adesea niciunul), am primit şi răspunsul (pozitiv) la întrebarea nici măcar retorică, ci mai degrabă subînţeleasă, (ne)formulată sub forma unei speranţe: da, se pare că lucrează în continuare cu un “mental coach”. Bravo ei şi baftă în continuare, fiindcă are nevoie (şi de “mental coach” şi de baftă), cu atât mai mult cu cât, în comparaţie cu alte jucătoare de top şi ca favorită numărul 1, nu a prea avut noroc (nici) la tragerea la sorţi, dând mai întâi peste o Nemesis de-a ei, Kaia Kanepi, apoi peste o jucătoare nu doar bine plasată în ierarhia WTA, dar şi aflată într-o mare formă, proaspăt câştigătoare de turneu, Sofia Kenin, iar acum de Venus Williams, care numai conjunctural nu este cap de serie!

SPORTU' ŞI MICROBISTU'

Ca un mare iubitor de sport ce sunt, deja celebrul discurs al preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk – despre care, ca să fiu sincer, nici n-aş fi aflat dacă nu ar fi fost reprodus şi analizat pe larg tocmai pe canalele de specialitate, singurele pe care le mai urmăresc – mi-a produs o vie satisfacţie lăuntrică, referirile la alde Duckadam, Simona Halep şi Nadia Comăneci (dar, din păcate, nu şi la Ţiriac, Năstase sau Hagi!) dovedind, o dată în plus pentru totdeauna, aşa cum subliniau şi comentatorii... de fotbal, tenis şi handbal, că sportul este cu adevărat cel mai bun ambasador al nostru în lume.

Aş fi fost, însă, curios să aflu – iar de-acum chiar voi acorda o deosebită atenţie subiectului, începând chiar cu momentul încheierii mandatului României la conducerea rotativă a Consiliului UE – dacă atunci când a venit, respectiv va veni, de pildă, rândul Germaniei sau al Franţei, domnul Tusk sau, după caz, predecesorii ori succesorii lui au făcut sau vor face referiri la fel de ample (şi cam în detrimentul celor economice sau culturale) la, să zicem, Boris Becker, Franz Beckenbauer, Michael Schumacher, pe de-o parte, Michel Platini, Alain Prost, Renaud Lavillenie, pe de alta, ori la titlurile de campioane mondiale la fotbal obţinute de-a lungul timpului (şi mai recent decât performanţele lui Duckadam şi Nadia) de către echipele reprezentative ale ambelor. Sau în cazul lor există suficiente alte realizări importante de subliniat într-un cadru oficial de cel mai înalt nivel.

O TREABĂ (MARE) NEMŢEASCĂ

Numai o incredibilă serie de gafe, deja caracteristice, din partea celor de la Mercedes l-a împiedicat pe Lewis Hamilton să-şi asigure titlul mondial al piloţilor în actualul sezon de Formula 1 încă de ieri, la finalul Marelui Premiu al Statelor Unite, unde s-a clasat doar al treilea, după Kimi Raikkonen şi Max Verstappen, cu toate că astrele se aliniaseră perfect pentru ei de-a lungul întregului weekend, cu Sebastian Vettel retrogradat, sâmbătă, trei poziţii în grilă, până pe a cincea, şi căzut până pe locul paisprezece imediat după start, în urma unui incident (de cursă) care, printre altele, i-a făcut pe caraghioşii comentatori de la Digi Sport să-l declare pe britanic campion cu peste cincizeci de tururi înaintea finişului, fără să sesizeze că, după (i)logica lor de oameni care n-au mai văzut o cursă auto, era de fapt încununat chiar dinainte de start, de vreme ce pornea din pole position, iar principalul său contracandidat abia al cincilea, ceea ce adăuga la cele 67 de puncte (reale) dintre ei, încă cincisprezece (virtuale), cu alte (numai) 75 aflate în joc în ultimele trei Mari Premii. Dar să luăm gafele nemţilor pe rând:

Mai întâi şi-ntâi de toate, dincolo de stupiditatea regulii conform căreia piloţii (de top) sunt obligaţi să ia startul în cursă cu setul de pneuri cu care au obţinut cel mai bun timp în Q2 – ceea ce, din punctul meu de vedere, omoară şi mai mult spectacolul sau cel puţin suspansul, fiind cu mult mai interesant ca fiecare echipă să-şi aleagă cauciucurile după bunul plac şi strategia preferată – n-am reuşit până acum să înţeleg de unde obsesia celor de la Mercedes şi Ferrari (plus Red Bull, dar ei contează mai puţin), adică al echipelor protagoniste, de a încerca de fiecare dată (cel puţin de la un moment dat încoace) să realizeze amintitul timp-etalon din Q2, cel care le permite accesul în ultimul act al calificărilor, pe pneurile mai puţin rapide, dar mai rezistente, de obicei cele cu compoziţia de mijloc, respectiv “medii”, dacă utilizăm terminologia care, din fericire, va intra (sau, mai degrabă, va reveni) de anul viitor în uz, simplificând actuala varză cu hiper, ultra şi supersoft. Presupun că “strategii” celor două mari au ei motivele lor, la fel cum, până duminică, aveam şi eu curiozitatea mea de a vedea ce se întâmplă dacă numai una dintre ele reuşeşte, astfel încât să ia startul pe o “strategie alternativă”, fiindcă, până acum, de fiecare dată când a izbutit Mercedes, a făcut-o şi Ferrari (şi viceversa: când n-au izbutit unii, n-au făcut-o nici ceilalţi).

Ei bine, ieri (respectiv în urma sesiunii de calificări de sâmbătă), această diferenţiere a apărut prin intermediul lui Kimi Raikkonen, care a plecat cu cauciucurile cele mai moi, spre deosebire de “poleman-ul” Hamilton, încălţat cu “medii”, iar rezultatul a fost cel uşor previzibil [cel puţin – fără falsă (şi cu atât mai puţin reală) modestie – pentru mine], şi anume finlandezul a reuşit să-şi depăşească rivalul la start şi chiar a început să construiască un ecart bunicel.

Pentru că – dincolo de pomenita lipsă de (falsă) modestie – nu-mi imaginez, totuşi, că sunt chiar singurul om care să fi anticipat un asemenea scenariu, mă gândesc că şi responsabilii de la Ferrari şi Mercedes iau în calcul acest risc, dar – de vreme ce insistă cu acele Q2-uri făcute pe “medii” – au ajuns (odată pentru totdeauna, deşi doar la modul teoretic, nu şi empiric până ieri!) la concluzia că merită din plin, mai ales când (sau dacă) adversarul NU reuşeşte să plece şi el în cursă pe aceeaşi compoziţie (mai dură).

Cu alte cuvinte, duminică, cei de la Mercedes erau în culmea fericirii că Raikkonen a pornit cu “handicapul” de a avea monopostul echipat cu “softuri”, iar previzibilul beneficiu iniţial al acestuia nu i-a îngrijorat câtuşi de puţin, strategia lor “pe termen lung” având să fie, fără îndoială, cea câştigătoare. [De adăugat că, în acest moment sau, mai precis, după turul cu numărul doi, Sebastian Vettel nu (prea) mai reprezenta nicio ameninţare, nici (măcar) la titlu şi cu atât mai puţin pentru victoria de etapă, singurul adversar real – şi (tot) doar în perspectiva câştigării cursei – fiind Raikkonen, pornit, însă, cu insurmontabilul “handicap”.]

Date fiind premisele de mai sus, următoarea mişcare de neînţeles pentru mine din partea celor de la Mercedes a fost chemarea la boxe a lui Hamilton din turul 11, sub Virtual Safety Car, în condiţiile în care, pe de-o parte, britanicul se apropiase deja foarte mult de Kimi, iar, pe de alta, monopostul său fiind echipat cu pneurile mai dure, “Planul A” presupunea, în mod normal, o intrare cu vreo zece-douăsprezece tururi mai târziu şi, (tot) în principiu, DUPĂ finlandez.

Eu unul, când i-am văzut că fac pregătiri, am crezut că totul e la cacealma, pentru a-i determina – aşa cum le-a mai mers de câteva ori anul acesta – pe ferrarişti să-l cheme pe Raikkonen, care, printre altele, cred că ar fi ieşit şi după Bottas. Hamilton ar fi rămas în frunte şi ar fi continuat să ruleze cele zece-douăsprezece tururi, fiind protejat de coechipier sau, în cel mai rău caz, apărându-se cu îndârjire de eventualul atac al lui Kimi, ieşit pe pneuri noi, dar mai dure. De asemenea, exista şi varianta (oricum mai proastă, din punctul meu de vedere) de a intra amândoi – Raikkonen şi Hamilton – caz în care diferenţa se putea face la boxe, printr-un schimb mai rapid al nemţilor, sau, în cazul cel mai rău, se revenea în poziţiile iniţiale, dar se putea miza pe superioritatea monopostului Mercedes şi a pilotului britanic. Oricum, (măcar) LOCUL 2 era asigurat!

Din păcate (şi, fireşte, tot din punctul meu de vedere), s-a ales varianta cea mai proastă, aceea care (mi s-) a părut mai degrabă o cădere a Mercedes în propria capcană sau în groapa săpată altuia, şi anume intrarea lui Hamilton şi revenirea pe “harduri” (ce-i drept, noi), cu Kimi rămas la “Planul A”, singura parte bună pentru nemţi fiind că bietul Bottas şi-a acceptat rolul de om de sacrificiu, astfel încât n-a reprezentat o problemă să se dea la o parte din calea coechipierului.

Partea încă şi mai proastă, în schimb – şi, probabil, neprevăzută de marile minţi luminate de la Mercedes – a fost că Hamilton a ajuns relativ (prea) repede în spatele unui Kimi care era la mintea cocoşului că nu se va (mai) grăbi să intre la boxe şi care, fireşte, l-a ţinut pe adversar cât de mult a putut în spate, făcându-l să piardă vreo opt secunde, inclusiv faţă de Vettel (aflat într-o cursă de recuperare deloc uimitoare pentru potenţialul Ferrari), şi, mai important, straturi importante dintr-un pneu care ar fi trebuit să reziste – într-un scenariu (mult prea) optimist, pe care sunt sigur că s-a mizat – până la final, peste patruzeci de tururi. Practic, bătălia dintre Hamilton şi Kimi, altminteri frumoasă, dar încununată de succes… pentru finlandez, care n-a putut fi depăşit, în loc să se dea când şi britanicul avea nişte pneuri (oricum de o compoziţie mai rapidă decât cele pe care trecuse) ce urmau să fie schimbate, s-a petrecut când acesta era pe cauciucurile cu care ar fi trebuit (şi putut) să încheie cursa, însă doar în nişte condiţii de rulare ideale, cu o “gestiune” perfectă. Aşa, chiar şi când a rămas primul, în “aer curat”, pagubele erau deja importante după tentativele nereuşite de depăşire.

E adevărat, odată cu intrarea (intempestivă) la boxe sub VSC (de altfel, cred că Hamilton a fost singurul care a făcut asta, ceea ce deja ridica un mare semn de întrebare), apărea şi varianta unui schimb suplimentar, fără pierderea celor vreo douăzeci de secunde obişnuite, fapt care i-a determinat pe mulţi să considere manevra celor de la Mercedes drept “genială”, dat fiind că au realizat, chipurile, un schimb “gratis”. Şi în acest caz, însă, strategii germani au greşit, pe de-o parte (să zicem, mai mică), fiindcă – aşa cum “specialiştii” comentatori ar fi trebuit să ştie – nu mai aveau la dispoziţie, pentru cel de-al, practic, treilea “stint”, decât cauciucuri (noi?) dintre cele mai dure/lente, oarecum penalizante, când mult mai logic ar fi fost ca, pentru cele sub douăzeci de tururi rămase, să pună unele mai moi/rapide, iar, pe de altă parte (mai mare), au făcut schimbul respectiv (muuuult) prea târziu, după ce, preţ de tururi bune, pierdeau câte o secundă şi jumătate faţă de (mai) tot plutonul, lucru care, într-o primă fază, m-a făcut să cred că este vorba doar despre acea “gestiune de pneuri”, Hamilton urmând să rămână cu cele vechi până la final.

Cum n-a făcut-o, după intrarea la boxe (a doua!) a ieşit (şi) în urma lui Verstappen (plecat din grilă al optsprezecelea!!!), la vreo douăsprezece secunde de Raikkonen (faţă de care avusese o bună bucată de timp un avans de vreo şaptesprezece, deci, cu cele douăzeci petrecute pe linia boxelor, trebuia să iasă numai la vreo trei în urmă, şi, categoric, în faţa lui Max), nereuşind apoi să treacă de niciunul dintre ei, lucru şi-aşa cam dezamăgitor din partea britanicului, pus – colac peste pupăză – şi în umilitoarea ipostază de a fi lăsat să treacă, prin ordine de echipă, în DOUĂ rânduri de colegul său Bottas, poziţionat în grila de start cu două poziţii mai jos, şi care a mers cel mult mediocru, în cele din urmă fiind depăşit (pe bune!) şi de către Sebastian Vettel.

După ce, încă de pe la jumătatea cursei, transpirat de nervi, îi spuneam soţiei că Hamilton (aflat, la vremea respectivă, în frunte!) va prinde podiumul doar prin amabilitatea lui Bottas (exact cum s-a întâmplat!), la final îmi imaginam, pe jumătate furios, pe jumătate amuzat, cum cei de la Mercedes făceau un bilanţ la cald – cu Hamilton plecat din pole, dar ajuns al treilea, în urma lui Kimi şi a unui Verstappen (cu Red Bull!) venit de pe optsprezece (?!), după ce britanicul a trebuit să-şi depăşească, de două ori, prin intervenţia echipei, colegul, şi cu Vettel aflat imediat în urma lui, deşi nemţul se răsucise pe pistă şi căzuse la un moment dat până pe paisprezece – privindu-se zâmbitori, îmbrăţişându-se cu entuziasm, bătându-se pe umeri şi spunându-şi unii altora: “cred că am făcut o treabă excelentă!”

CONTRA DAUM

O ironică fatalitate face ca, după patru meciuri disputate de naţionala de fotbal a României în proaspăt înfiinţata competiţie Liga Naţiunilor, nici măcar cei mai de seamă comentatori din presa noastră sportivă – una cu nimic mai brează decât fenomenul pe care îl analizează cu atâta (in)competenţă, indiferent de ceea ce cred ei despre ei – să nu poată emite un verdict temeinic despre nivelul real atins de echipă sub conducerea selecţionerului Cosmin Contra: cel cu Muntenegru, de pe teren propriu, s-a jucat fără spectatori, într-o atmosferă de antrenament, în Lituania gazonul a fost artificial, iar duminică, cu Serbia, am evoluat mai bine de o repriză în inferioritate numerică. Doar partida de la Belgrad a avut o desfăşurare cât de cât normală, dar tot neconcludentă din punctul lor de vedere.

De altfel, după atâtea ratări ale calificărilor la turneele finale, “analiştii” încă îşi manifestă sentimente de “neplăcută surprindere” şi “dezamăgire” faţă de “exprimarea modestă” a Naţionalei, “sub potenţialul real (?!)”, ceea ce mă face să cred că adevărata problemă a fotbalul românesc din ziua de azi este aceea că se află în situaţia unui bolnav de cancer diagnosticat de către “cei mai renumiţi specialişti” cu gripă şi tratat cu aspirină şi paracetamol. Până când nu se va înţelege gravitatea situaţiei, faptul că, de pildă, aşa cum s-a putut vedea cu ochiul liber (chiar şi) la televizor, “diferenţa evidentă de valoare” (conform propriei lor terminologii) dintre Lituania şi România a fost infinit mai mică decât cea dintre România şi Serbia (cu referire, desigur, la prima repriză a meciului de la Bucureşti, când măcar din punct de vedere numeric eram egali şi cu observaţia că, altfel, situaţiile erau similare, în sensul că pe lituanieni i-am întâlnit, ce-i drept, în deplasare, dar cu sârbii am jucat, totuşi, acasă), vom continua să avem aşteptări absurde şi rezultate catastrofale, pe măsura lipsei de valoare a jucătorilor din actuala generaţie.

În plus, aceiaşi mari specialişti care ne împuie zilnic capul cu termeni pretenţioşi, gen “tranziţie pozitivă”, “verticalizare”, “desfăşurare pe flancuri”, “pressing de întâmpinare”, “tackling întârziat”, sisteme de joc savante – 4–3–3, 4–4–2, 4–1–4–1, 4–2–3–1…. –, “vârf retras”, “nouă fals”, “zece autentic” şi aşa mai departe, ajung să(-şi) pună prin conferinţele de presă şi studiourile de televiziune tot eterna întrebare penibil de simplistă, (ne)demnă de cel mai amator dintre amatorii de fotbal: “(de data asta) o să jucăm şi noi ofensiv?”.

Ei bine, meciul de duminică, încheiat cu un 0-0 care – în fotbalul din 2018, nu în cel din anii ‘980, când printr-o “dăruire exemplară” se obţineau relativ frecvent astfel de rezultate în inferioritate numerică – reprezintă un adevărat miracol şi pentru care jucătorii noştri chiar merită felicitaţi, nu beşteliţi mai rău ca la o înfrângere la scor, de care am avut şi se prea poate să mai avem parte prin preliminariile adevărate, ar trebui să le demonstreze o dată pentru totdeauna, tuturor experţilor, reali sau închipuiţi, că acesta este de fapt “stilul de joc”, “identitatea” naţionalei României (de azi), mai ales în compania unor adversari superiori, adică de la Liechtenstein şi San Marino în sus: o apărare (cât mai) ermetică, pe alocuri chiar disperată, cu (încercări de) contraatacuri tăioase (când evoluăm în 11), din cât mai puţine pase (lungi), dat fiind că mai mult de două în şir oricum nu le ies, chezăşie stând, duminică, bietul Nicuşor Stanciu, vedeta echipei, “tehnicianul”, “magicianul”, care, în ciuda unor eforturi altminteri lăudabile, nu a reuşit – după socotelile mele, care de la un moment dat m-am încăpăţânat să stau cu ochii pe el şi să i le număr – nici măcar una singură, fie şi de jumătate de metru, cel mai literalmente aproape fiind în două situaţii, când avea coechipierul în imediata vecinătate, dar a scăpat mingea în aut. Iar cine, când sau dacă ajunge în preajma careului advers să tragă la poartă, fiindcă jucătorilor noştri mai degrabă le iese o fentă urmată de şut, decât o pasă simplă.

La urma urmelor, cam aşa evolua şi “Generaţia de Aur” a foarte criticilor (pe lângă că “dezamăgiţilor”) Dorinel Munteanu şi Ilie Dumitrescu, fiindcă nu-mi amintesc ca marile noastre victorii cu Argentina, Columbia… şi… cam atât să fi venit pe fondul vreunei posesii a balonului de 80%, cu adversarii masaţi în propriul careu şi noi călare pe ei.

P.S. Pentru a nu se face (şi mai rău) de râs şi a sfârşi într-o totală dizgraţie, ca bietul lui predecesor Daum, Cosmin Contra ar trebui să se abţină de la polemicile acestea ridicole cu jurnaliştii, când pare că a văzut cu totul şi cu totul alt meci decât o ţară întreagă sau de la enormităţile de genul “dacă am fi rămas în 11 contra 11 cu sârbii, puteam reveni chiar şi dacă ne dădeau gol din acel penalty”.

Până la un punct e de înţeles că-şi apără marfa, dar o brumă de bun-simţ al ridicolului n-ar strica.

DUPĂ REFERENDUM

Pentru a nu fi acuzat că mă implic în vreun (/orice) fel în “campania electorală” dinaintea referendumului despre familie, dar, mai cu seamă, ca să nu-mi iau înjurăturile de rigoare din partea reprezentanţilor ambelor tabere şi să fiu obligat să mă cert cu cretinii de toate orientările (politice şi sexuale) de pe internet, aşa cum mi se întâmplă de obicei în ultimul timp, am preferat să nu-mi dezvălui (public), şi cu atât mai puţin explic (pe larg) intenţia de (ne)vot, ceea ce, în schimb, voi face acum, chiar dacă niciunul dintre pericolele enumerate mai sus sau mai jos nu a trecut cu adevărat.

Aşadar, foarte concis spus, am stat acasă, însă dintr-o serie întreagă de motive independente sau corelate între ele pe care le voi expune şi care nu m-ar mira să fie cu totul altele decât cele care i-au făcut pe restul de, chipurile, vreo 14 milioane de cetăţeni români cu drept de vot să procedeze la fel.

Mai întâi şi-ntâi de toate, subiectul mi s-a părut absolut neinteresant, artificial, chiar şi dincolo de aproape angajamentul meu de a nu mai participa la niciun fel de scrutin, dat fiind că, pe de-o parte, am o vârstă, iar, pe de alta, n-am copii, astfel încât îi las pe alţii, mai tineri şi/sau cu moştenitori, să-şi, respectiv să le “hotărască viitorul”. Prin urmare, cel puţin până aici, nu este vorba de niciun fel de “boicot” din partea mea în sensul trâmbiţat de mulţi dintre cretinii amintiţi, activi pe reţelele de socializare şi în mass-media, ci doar de o simplă abţinere, cea pe care alţi mulţi dintre ei, dar în general de orientare (politică, nicidecum sexuală) contrară, nu o înţelegeau sau se făceau că nu o înţeleg, apelând la “spiritul civic” al cetăţenilor, care, vezi Doamne, ar avea un soi de obligaţie – morală, dacă legală din fericire (încă) nu există – să participe la referendum, asta deşi legea prevede în mod expres un “cvorum” tocmai pentru a se certifica interesul populaţiei şi a se asigura că un asemenea demers nu e făcut pe o temă derizorie.

Cu alte cuvinte, “Legiuitorul”, în înţelepciunea lui (altminteri manifestată destul de rar), a luat în calcul şi posibilitatea ca, la un moment dat, nişte politicieni ciudaţi (cam ca ăştia de-acum) să se apuce să organizeze vreun referendum în care populaţia să fie întrebată dacă vrea ca gardul clădirii parlamentului să fie vopsit în galben sau anotimpul toamnă să-şi schimbe numele în primăiarnă, pentru simetrie cu primăvară-vară.

Iată de ce apelurile patetice la “civism” şi îndemnurile oligofrene făcute de politicieni şi alţi retardaţi ca “fiecare cetăţean” să-şi manifeste musai “sacrosanctul drept constituţional la vot” sunt încă şi mai stupide (sau manipulatoare, dacă aceia care le fac nu sunt pur şi simplu proşti, ci mai degrabă au un interes meschin) decât atunci când se întâmplă la alegerile “normale”, locale, prezidenţiale sau legislative, eu însumi fiind de multe ori făcut, practic, responsabil de victoria PSD-ului la alegerile trecute pentru faptul că (de asemenea) am stat acasă, acuzaţii aduse – paradoxal şi nu prea – fix de cei care acum s-au bucurat (prosteşte) să afle că nu m-am dus la referendum şi care, în paranteză fie spus, încă speră că dacă voi vota la următoarele alegeri o voi face cum vor ei, nu cum vreau eu, aşa că mai bine să aibă grijă ce-şi doresc.

Tot ca un paradox şi nu prea, aş vrea să consemnez – aşa, pentru posteritate – schizofrenia postacilor de pe internet care deplâng amarnic faptul că referendumul nu a fost validat şi dau vina pentru această situaţie pe “mizerabila campanie de manipulare”… a celorlalţi, în condiţiile în care paginile lor de Facebook colcăie de glumiţe şi caricaturi dezgustătoare din care se (sub)înţelege că cine nu participă (respectiv a participat) la referendum e cu siguranţă homosexual şi de lozinci prin care oamenii sunt îndemnaţi să voteze DA ca să nu se pomenească cu propriii copii (?!) înfiaţi de cuplurile gay! Vestea proastă pentru toţi aceşti sceleraţi e că, în urma scorului drastic de la scrutin şi conform logicii lor bolnave, fac parte acum dintr-o minoritate sexuală în România, heterosexualii, şi trebuie să stea cu ochii pe odrasle ca pe butelie!

Revenind la motivele mele – dincolo de faptul că, recunosc, până să înceapă nebunia asta nici n-am ştiut că “familia” reprezintă un capitol aparte în Constituţie –, când spun “subiect absolut neinteresant, artificial” nu mă refer la noţiune în sine şi la ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte ea pentru societate, cât la faptul că, pe de-o parte, nu mi se părea în niciun caz vreo prioritate majoră “redefinirea” ei, de vreme ce suntem bine-mersi cu actuala definiţie de aproape trei decenii, de când e consemnată ca atare în Legea fundamentală în vigoare din 1991, plus o istorie întreagă, exact aşa nu mi s-ar fi părut stringent să votăm dacă, de pildă, în documentele oficiale va trebui să fie (în)scrisă cu majusculă [asta apropo de cei care (se) plângeau cu lacrimi de crocodil că românii nu mai sunt interesaţi nici măcar de “familie”, când, de fapt, referendumul avea doar tangenţial legătură cu ea], iar, pe de alta, schimbarea preconizată nu avea nicio consistenţă, “căsătoria” în sine fiind definită deja, cât se poate de clar, în alte acte normative, genul acela care – tot conform taberei DA – pot fi modificate oricând, la fel, însă, ca şi legislaţia privitoare la adopţii – singurul aspect cât de cât pseudocvasiraţional în povestea asta – care, teoretic, se poate amenda în Parlament oricând, oricum, inclusiv în sensul de a nu se califica pentru înfieri nici familiile (sau Familiile) tradiţionale, ci doar homosexualii celibatari, eventual cu condiţia ca bărbaţii să ia doar fete, iar lesbienele doar băieţi, pentru evitarea riscului de apariţie a perversiunilor (şi) de incest, care par să tulbure somnul “adevăraţilor creştini”, caz în care degeaba Constituţia ne liniştea în privinţa “familiei”, dar nu şi a “căsătoriei” sau a “adopţiilor”.

Sincer vorbind, cred că modificarea oricărui alt articol din Constituţia noastră nu atât proastă, cât uşor interpretabilă (de către rău-voitori), inclusiv într-o formă poate redundantă, pentru a le fi limpede şi celor mai dobitoci sau/şi analfabeţi politicieni ce roluri au (sau nu au!) Preşedintele, Guvernul, Parlamentul..., astfel încât să nu mai ajungă toată ziua la (mâna) CCR, ar fi fost un demers cu mult mai rezonabil decât acest mare… nimic.

În fine, în chip de al treilea (parcă) motiv, dacă aş fi fost cumva obligat, sub ameninţarea torturii sau măcar a plăţii unei amenzi consistente, ca urmare a vreunui paragraf de lege inspirată din lumea lui George Orwell sau a lui Margaret Atwood, să votez, aş fi pus ştampila mai degrabă pe NU, în mare pentru cel de-al doilea motiv, expus mai devreme, dar şi pentru că, în continuare, oricâte ravagii ar face şi în cazul meu vârsta, mă consider, încă, un tip liberal, care, doar pentru faptul că nu-mi sunt pe plac sau chiar mă dezgustă unele lucruri, nu consider că trebuie să iau parte în vreun fel la INTERZICEREA lor prin lege.

Şi, în fond, unde ne oprim? De ce să nu definim ÎN CONSTITUŢIE familia drept “căsătoria între un bărbat şi o femeie care nu fac parte dintr-o sectă care propovăduieşte sinuciderea în masă” [apropo tot de adopţii şi “îndocrinarea” sau “pervertirea” (minţii) copiilor] sau “care nu sunt cretini” sau “pedofili” sau “bolnavi de SIDA”?… Plus că, în curând, poate va trebui să (re)definim chiar noţiunile de “bărbat” şi “femeie”, dat fiind că ştiinţa şi “emanciparea individuală” evoluează, iar fiecare om se poate declara ce simte el că e în interior, nu?

Mă tem că există aberaţii încă şi mai mari, pentru care chiar ar ieşi la vot 30% din electoratul României!

P.S. Cât despre cei care pun rezultatul referendumului pe seama eternului fapt că “oamenii (de la ţară etc.) nu au fost (corect) informaţi”, am o singură observaţie, mai degrabă retorică: dar dacă e tocmai pentru că au fost foarte bine informaţi?

PE BUNĂ (NE)DREPTATE

Indiferent ce decizii s-ar lua împotriva României în forurile europene, ele par pe deplin justificate sau, cel puţin, de înţeles, atâta vreme cât mesajele trimise de absolut toţi reprezentanţii noştri (acolo), fără deosebire de culoarea lor politică, deşi aparent contradictorii în multe privinţe, au un punct comun: în ţară e jale!

Pe lângă situaţia din Justiţie, unde o tabără susţine că întregul sistem judiciar se modifică în mod abuziv cu scopul expres de a-i favoriza pe corupţi, iar cealaltă că sistemul e deja profund pervertit prin implicarea serviciilor secrete ca urmare a faimoaselor protocoale, cel mai relevant exemplu în acest sens îl reprezintă modul cum sunt prezentate evenimentele din 10 august, pe care unii le consideră o dovadă indubitabilă că actuala putere politică nedemocratică de la Bucureşti îşi “gazează” propriii cetăţeni, îi bate ca pe hoţii de cai, le pune pumnul în gură şi e în stare chiar să însceneze degenerarea unui protest paşnic prin tocmirea unor bătăuşi de profesie, iar ceilalţi – exagerând la fel de absurd şi minţind cu tot atâta neruşinare –, clamează că au fost nici mai mult nici mai puţin decât o tentativă de lovitură de stat, gen de acţiune care nu s-a mai pomenit de zeci de ani prin Europa civilizată. 

Că adevărul e, ca mai întotdeauna, pe undeva pe la mijloc (dacă nu cumva – în cazul nostru particular – pur şi simplu în cu totul altă parte), nici nu mai contează.

PE FUNDURILE DISPERĂRII

Pot să înţeleg foarte bine frustrarea celor care se află, la un moment dat, de sau pe ceea ce li se pare a fi partea greşită a istoriei sau, în orice caz, a buletinului de vot, obligaţi să accepte rezultatul unor alegeri (politice) făcute de alţii, pe care îi dispreţuiesc şi care, din motive misterioase, parcă preferă întotdeauna răul mai mare. Fără a mai pune la socoteală şi cele peste două decenii cu specific… aparte trăite sub Ceauşescu, eu însumi am fost în această situaţie după copleşitoarea majoritate a scrutinelor post-decembriste, incluzând aici şi referendumurile pentru demiterea lui Băsescu, iar după celelalte, din nesemnificativa minoritate, am ajuns, invariabil şi foarte curând, să-mi muşc mâna cu care l-am ştampilat pe – minune mare! – câştigător, incluzând aici şi alegerile (prezidenţiale) din 2004, când l-am votat pe acelaşi Băsescu. În plus, de câteva runde electorale încoace, de când nu mai particip efectiv, “că n-am cu cine”, sunt la fel de frustrat indiferent de rezultate şi, cum nici Regele Mihai nu mai trăieşte, se prea poate să nu mai ies vreodată din această stare. 

Ce nu pot să înţeleg, în schimb, este disperarea celor (de mai sus) care se manifestă acum pe Facebook şi manifestează în Piaţa Victoriei. Ca unul care am trăit pe pielea mea, nu prin poveştile părinţilor şi bunicilor, vremurile tulburi de după căderea lui Ceauşescu, când, practic, o mână de oameni (mai ales raportat la, nu-i aşa?, sutele de mii din Piaţa Victoriei de-acum) demonstram împotriva celor care deturnaseră sensul profund anticomunist al Revoluţiei, “furând-o”, şi de teamă că trecerea la şi-aşa firava “democraţie originală” nici măcar nu era ireversibilă; când în fruntea ţării venise, dimpotrivă, un bătrân comunist şcolit la Moscova, despre care aveam toată îndreptăţirea să suspectăm că ne va conduce mai degrabă spre integrarea în Comunitatea Statelor Independente (fosta URSS), decât către Occidentul la care visam şi unde încă nu ne prea primea nimeni nici ca turişti; când respectivul individ avea să fie ales cu o majoritate de 85% din vreo 86% procent de participare la vot, în condiţiile în care românii erau cu toţii în ţară, încât speranţa că vom apuca şi vremurile când măcar o parte din aceşti 12 milioane de tovarăşi concetăţeni se vor “trezi” părea cu totul iluzorie (la drept vorbind, nici nu s-au trezit, doar şi-au şi mi-au schimbat puţin coşmarul, dar asta e altă poveste), dovadă că avea să mai câştige – cu o pauză între ele care şi acum mi se pare de domeniul miracolului – încă două mandate; când întreaga putere (politică) – Guvern, Parlament (în proporţie de peste 76% după redistribuiri), Preşedinte, başca Justiţia – era concentrată în mâna aceluiaşi partid, FSN, nu, de bine, de rău, mai împărţită, ca acum; când minerii îşi făceau drum prin Bucureşti periodic, chemaţi de autorităţi, şi – fără să fi utilizat chiar cianură de-asta expirată şi bastoane de cauciuc letale ca jandarmii din ziua azi – lucrau destul de convingător cu furtunurile şi târnăcoapele din dotare, sprijiniţi de “cetăţenii de bine” aborigeni; când economia se îndrepta spre o direcţie aşa bună că inflaţia se scria cu trei cifre; şi când, în ciuda tuturor celor de mai sus şi a multor altora, noi reuşeam să demonstrăm cu adevărat paşnic, iar cea mai vulgară lozincă era un JOS ILIESCU! strigat, ce-i drept, cu atâta patos, că suna mai ameninţător decât înjurătura cu conotaţii homosexuale în mare vogă acum; ei bine, după toate astea, chiar şi dacă pot fi de acord cu multe dintre revendicările lor de principiu, îmi vine greu să rezonez până la capăt cu tinerii (şi mai puţin tinerii) frumoşi (cu toţii) din ziua de azi (printre care, la un calcul sumar, dar multidirecţional, se prea poate să se afle şi mulţi dintre fii/fiicele şi nepoţii/nepoatele celor prea majoritari din anii ’90, daţi şi ei de trei ori peste cap prin 2004 şi deveniţi “de dreapta” pedelistă, în timp ce, de pildă, dintre prietenii cu care mă întâlneam pe-atunci în Piaţa Universităţii abia de mai sunt câţiva prin ţară) şi care (tineri), după ce că “şi-au luat ţara înapoi” în urmă cu patru ani, iar unii dintre ei au deţinut-o, sub Băsescu, încă zece înainte, din care patru, cu Boc şi MRU prim-miniştri, în exclusivitate, iar acum se află deja la jumătatea unui ciclu electoral, astfel încât ar mai avea doar doi ani de suportat jugul nemilos al dictaturii lui “Dracnea”, cu condiţia, desigur, să-şi mişte fundurile lor de disperaţi la secţiile de vot, ca să arate că sunt mai mulţi (şi mai deştepţi) decât ceilalţi, în loc să povestească alţi patru ani cum fix în sâmbătă dinaintea scrutinului au fost toată noaptea la un chef-monstru şi s-au trezit târziu şi până să mănânce, să se îmbrace şi să plece de-acasă s-au închis urnele, după toate astea, aşadar, se vaită de mama focului că li s-a furat viitorul (copilaşilor), că ţărişoara în care trăiesc (sau nu), dar pot pleca oricând, membră a NATO şi a Uniunii Europene, e aruncată printre cele bananiere, că economia ei, aşa cum e ea, cu cea mai mare creştere din Europa şi cu o inflaţie pe alocuri subunitară, se duce naibii de râpă împingându-i în bejenie, către noile patrii unde e oleacă mai bine, fiindcă pensiile şi salariile sunt deja suficient de mari, încât nu mai trebuie să le crească nimeni ca să strice fragilul “echilibru macro” şi că nenorocirea cea mai mare care li se poate întâmpla pe lumea asta – peste războaie, cutremure, boli incurabile sau o moarte în familie – e să vadă cum un politician corupt scapă de puşcărie.

Dacă n-ar fi teribil de trist, zău că m-ar pufni râsul.

O ŢARĂ FRUMOASĂ, CU OAMENI BLAJINI

Foto: Mediafax

În orice democraţie autentică, există instituţii ale statului care, în anumite condiţii, bine stabilite de lege, au dreptul, ba chiar obligaţia să acţioneze împotriva cetăţenilor violenţi, utilizând inclusiv forţa, în timp ce, în niciuna dintre acele(aşi) democraţii autentice, oamenii de rând, civilii, nu au dreptul, în absolut nicio situaţie, să riposteze, ci, eventual, dacă se simt nedreptăţi, agresaţi în mod nejustificat, să depună plângeri (penale) către organismele abilitate, mergând, dacă simt ei nevoia, până la cele internaţionale (CEDO etc.), la care au acces neîngrădit, aşa cum, cu toată sinceritatea, nu doar i-aş îndemna, ci aproape i-aş soma pe manifestanţii din 10 august 2018 loviţi de către jandarmi, în caz contrar planând, mai degrabă, suspiciunea că victimele (cu sau fără ghilimele) preferă să se fi ales doar cu câteva vânătăi şi, poate, doi-trei dinţi ciobiţi, decât cu un dosar penal, dacă, în urma inevitabilei anchete (judiciare), s-ar dovedi că, fix înainte de începerea înduioşătoarelor clipuri video cu “scene care vă pot afecta emoţional” făcute cu propriile telefoane mobile, în care par întruchiparea inocenţei, aveau mâinile ocupate cu bucăţi de caldarâm şi alte obiecte contondente sau tocmai trânteau de asfalt o piatră mai mărişoară pentru a o sparge şi a-şi multiplica astfel muniţia de război (urban), dând măcar dovada unei inteligenţe de neandertalieni, care cam în acelaşi mod îşi confecţionau primele unelte.

Pe de altă parte, jurnalistic vorbind, există o cunoscută butadă profesională conform căreia o ştire de presă nu apare atunci când un câine muşcă un om, ci atunci când un om muşcă un câine, ceea ce, transpus la evenimentele din 10 august, înseamnă că adevăratul breaking news pentru televiziunile de, carevasăzică, ŞTIRI (spre deosebire de cele de propagandă şi manipulare) nu sunt imaginile difuzate la nesfârşit, în buclă, cu jandarmii care lovesc manifestanţii, aşa cum se întâmplă la orice miting din lume degenerat (indiferent din vina cui, deci şi a forţelor de ordine, fatalmente alcătuite din indivizi antrenaţi să fie duri, spre deosebire de civili) în ciocniri de stradă şi de la care – aşa cum personal am învăţat încă din 28 ianuarie 1990 – oamenii de bună credinţă, veniţi să manifeste în mod paşnic, pleacă de la primele semne de scandal, pentru că altfel, volens nolens, girează una violentă, ci cele în care o hoardă de sceleraţi dintr-o naţiune altminteri vestită pentru pacifismul şi toleranţa ei se năpustesc asupra unei femei (-jandarm), pe care o lovesc cu – literalmente! – bestialitate minute în şir, scene desprinse parcă dintr-un documentar de pe Animal Planet, cu hiene repezindu-se asupra gazelei desprinse de turmă, sau din filmele de groază, unde mutanţii atinşi de un virus care îi transformă în jivine canibale şi care se transmite prin muşcătură, aleargă cu urlete feroce şi o viteză nefiresc de mare atacându-l pe unul dintre cei încă neinfectaţi. Absolut cutremurător!

De altfel, una dintre aşteptările mele majore în urma evenimentelor din 10 august este să asist la demiteri în lanţ ale capilor Jandarmeriei şi, eventual, reorganizarea întregului sistem de pregătire a recruţilor, însă nu din cauza violenţei cu care s-a acţionat (în această privinţă va decide Justiţia), ci a lipsei crase de profesionalism, a greşelilor elementare din punct de vedere tactic, cu camarazi lăsaţi în urmă pe câmpul de luptă (nici ca militar în termen pe vremea lui Ceauşescu nu mi s-a întâmplat ca formaţiunea din care făceam parte să se răscrăcăreze în halul ăla în marş!), cu jandarmi care se dau cap în cap alergând haotic spre cine ştie ce obiectiv himeric şi alţii care aproape se împuşcă singuri în picior cu pistolul cu gaze, al căror conţinut îl înghit tot ei, cu echipament (în speţă căşti) larg, cu trei numere mai mari, care le zboară (din cap) la prima împingere mai viguroasă etc., imagini ce mi-au amintit de mineriadele din ianuarie 1999, când jandarmii au fost umiliţi de mineri, dar după care s-au şi luat măsuri drastice. În plus, pentru prima oară la o astfel de manifestare scăpată de sub control, nu s-a făcut nicio reţinere pe loc, cu obişnuita dubă, primele… două (?!) efectuându-se abia după o zi, ceea ce mi se pare foarte suspect.

A doua ar fi să se dea publicităţii, măcar în rezumat, conţinutul rapoartelor SRI către comandanţii forţelor de intervenţie, pentru a ne lămuri, odată pentru totdeauna, dacă au existat informaţii conform cărora vor apărea violenţe, ceea ce ar explica, măcar într-o bună măsură, atitudinea mai fermă a jandarmilor încă de la începutul manifestaţiei, reclamată de unii participanţi, sau dacă NU au existat, caz în care, pe lângă noi semne de întrebare despre intervenţia în sine, ar apărea şi altele, despre (in)competenţa SRI.

În fine, tot din punct de vedere jurnalistic, mi-ar fi plăcut ca măcar unul dintre posturile de ştiri să facă (prin imagini, nu cu relatări verbale) paralela mult mai elocventă între ceea ce s-a întâmplat pe 10 august 2018 în Piaţa Victoriei, sub un jalnic guvern pesedist, şi momentele când au degenerat manifestările similare (chiar dacă de mai mică amploare), dar de sens opus, din ianuarie 2012, din Piaţa Universităţii, sub un (cel puţin) la fel de penibil guvernboc băsisto-pedelist, recte semiprotopenelist 2018, cu huliganii fugăriţi şi bătuţi pe Magheru şi prin Centrul Vechi sau, ulterior, cu cordoane instituite de “ţestoasele ninja”, unde erau percheziţionaţi corporal (?!) de-a valma toţi trecătorii prin zonă, pentru a se vedea că singurul elementul de reală continuitate între cele două întâmplări (sau nu!) cvasiidentice sunt jandarmii, aşa buni sau răi cum i-au creat politicienii de toate culorile.

Comparaţia între ciondănelile de-acum şi mineriada din 1990 e făcută de şi pentru copii retardaţi cu părinţi şi/sau bunici aflaţi atunci de partea celor (mulţi) care aplaudau intervenţia ortacilor. Să fie clar!