Şlăparii

Oricine a avut ocazia să facă o plimbare cu telecabina dintre Sinaia şi Cota 2000 a putut băga de seamă un lucru stupefiant: cel puţin trei sferturi dintre călătorii de toate vârstele sunt încălţaţi în şlapi!

Odinioară, semnul maxim de dispreţ al celor cât de cât familiarizaţi cu muntele, şi care nu plecau în drumeţii fără bocanci, la adresa “montaniarzilor” de ocazie, era să-i numească “pantofari”, desigur după tipul de încălţări cu care se echipau aceştia din urmă în tentativa de a cuceri vârfurile carpatine, nu tocmai impresionante la nivel planetar, ce-i drept, dar orişicât... Se pare că erau vremurile (mai) bune!

Foarte interesant este că dacă te uiţi prin staţiune, procentul de cetăţeni în şlapi este mult mai mic, de unde trag concluzia că s-a înrădăcinat în conştiinţa turistului amator (pe căi care-mi scapă) convingerea că şlapii ar fi absolut indispensabili pe munte, dată fiind probabil definiţia lor de “încălţăminte uşoară şi comodă, care nu agresează piciorul”. Indivizi care pe stradă merg, ca toată lumea, măcar în pantofi sau adidaşi, odată ce se hotărăsc să urce la 2000 de metri îşi iau măsurile de precauţie pentru o asemenea aventură şi se dotează... “corespunzător”.

Ţin să le atrag atenţia că greşesc, din foarte multe motive, cel mai uşor de înţeles pentru ei fiind acesta: acolo sus e cam răcoare şi s-ar putea să facă guturai!

Nici pensionarii nu mai sunt ce-au fost odată...

Observ că Traian Băsescu continuă să fie uşor derutat după trecerea peste noapte a PD, partidul de suflet al domniei sale, dintr-o parte în alta a spectrului politic, nefiind încă pe deplin dumirit unde l-ar aranja mai bine din punct de vedere electoral să se situeze în gâlceava cu Guvernul pe tema pensiilor. Dacă în prima fază şi-a exprimat îndoieli “de dreapta” în legătură cu o măsură pe care a calificat-o drept populistă, demagogică, şi chiar posibilă cacealma, mai nou a virat din nou spre stânga, sărind întru ocrotirea celor cu pensii mici, care, vezi Doamne, ar fi defavorizaţi de o creştere procentuală, propunând în schimb o sfântă egalizare haiducesc-comunistă, prin luarea de la belferii cu pensii de 10 milioane şi redistribuirea către cei mai amărâţi, cu numai 3-4 milioane. Principiu taman opus filosofiei cotei unice de impozitare, de pildă.

Domnul preşedinte constată însă cu neţărmurită uimire că dacă – aşa cum îi place să creadă, de vreme ce a câştigat referendumul cu 75% şi un milion de voturi în plus faţă de cele de la alegeri – “românii s-au deşteptat”, trecând în masă de partea valorilor de dreapta (teorie asupra căreia, în treacăt fie spus, personal am mari rezerve), nici pensionarii nu mai sunt chiar cei de pe vremea lui Ion Iliescu, astfel încât tocmai reprezentanţii lor au fost cei dintâi care i-au dat în cap cu aceste idei marxiste de tip “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”, explicându-i... băbeşte de ce este normal ca unii să aibă pensii mai mari şi alţii mai mici. Nu că n-ar fi ştiut şi domnia sa, dar nu ştia că ştiu şi ei, spunându-şi că merge să mai dea o tură cu demagogia prin curtea poporului.

Dacă vrei cu adevărat, poţi!

Două dintre scandalurile politice lejere, de vară – drumul 66 A şi Parcul Bordei – demonstrează cu vârf şi îndesat că dacă în privinţa cruciadei împotriva corupţiei Traian Băsescu e încă departe de a obţine rezultatele sperate, domnia sa este mult mai eficient în stârpirea altui “flagel” al vremurilor noastre, şi anume spaţiile verzi. Să-i dea înainte, intelectualii îi sunt alături!

Ce mi se pare fascinant în toată această poveste e că dacă timp de 4 ani, cât a fost Primar General al Capitalei, domnul Băsescu nu a încetat nicio clipă să se plângă că din pricina necontenitelor şicane ale PSD nu a putut să-şi ducă la bun sfârşit niciunul dintre marile proiecte menite să facă din Bucureşti o metropolă cu adevărat europeană (lăsând în urmă, dimpotrivă, “un oraş în moarte clinică”, după cum s-a exprimat actualul primar, Adriean Videanu!) constat cu uimire că, atunci când şi-a pus serios în minte să realizeze ceva, a izbutit să treacă nestingherit peste voinţa Consiliului General, dominat de netrebnicii social-democraţi, ignorându-l pur şi simplu. Nu e vorba de demararea cine ştie cărei lucrări de reabilitare a infrastructurii, nici de inaugurarea vreunei noi staţii de metrou sau măcar de canalizarea unei străduţe dintr-un cartier mărginaş. Tot ce a putut domnia sa să facă de unul singur a fost să scape oraşul de Parcul Bordei, prin două Decizii, mai mult sau mai puţin legale, ale primarului însuşi.

Morala e în titlu.

Meciul Guvern-Economişti

Întrebarea dacă Guvernul va avea sau nu bani să plătească “fabuloasele” pensii promise nu şi-a găsit încă un răspuns definitiv, în ciuda nenumăratelor dezbateri televizate, făcute şi-aşa tardiv, cam în urma căruţei. Reprezentanţii Executivului, optimişti din cale-afară, încearcă să ne prezinte soluţii care multora li se pare că îmbină principiile jocurilor piramidale cu cele ale unui perpetuum mobile financiar, precum povestea recuperării proporţiei de TVA provenită din chiar consumul suplimentar al pensionarilor, care mie îmi evocă metoda gospodinelor de a prepara prăjiturelele cu forme geometrice: după prima tură, aluatul ce prisosea era încă o dată frământat şi întins în tavă, urma o nouă rundă de aplicat forme şi tot aşa până când rămânea o bucăţică de cocă prea mică pentru o prăjiturică. În fond, procedeul funcţiona.

Pe de altă parte, marii analişti şi economişti de renume dâmboviţean aduc drept principal contraargument ştiinţific propriul scepticism congenital, acelaşi care în urmă cu doi-trei ani îi făcea să se pronunţe tranşant împotriva cotei unice de impozitare, de 16%, care în viziunea lor avea să împingă România în colaps economic. Şi atunci admiteau că şi dacă principiul ar fi corect – precum cel generic şi imposibil de contestat de “creştere a pensiilor”, de acum – “problema o reprezintă nivelul”, respectiv prea era ambiţioasă cota de 16 (când mai realistă ar fi fost una de 19, ori 21) cum la fel de utopică ar fi astăzi creşterea cu 43%. Prima rundă trebuie să recunoaştem că a câştigat-o Guvernul.

Încălzim planeta cu aeroterma!

După două zile de campanie împotriva încălzirii globale, asezonată cu mega-concerte în urma cărora e de presupus că s-au colectat tone de deşeuri, ca să nu mai vorbim de poluarea fonică, concluzia pare a fi că de vină pentru situaţia disperată în care s-a ajuns am fi cu toţii, fiindcă refuzăm să închidem apa în timp ce ne spălăm pe dinţi, ne fierbem ouăle în ibrice prea mari, folosim becuri destul de puternice cât să nu ne băgăm degetele în ochi, ori ne fixăm iarna temperatura locuinţelor cu două-trei grade prea ridicată în loc să ne tragem câte un pulover pe noi (după vechea metodă a altui mare ecologist sacrificat în decembrie 89 pe altarul luptei cu supraîncălzirea apartamentelor de bloc)!

Să nu fiu greşit înţeles. Orice iniţiativă de promovare a demersurilor necesare “salvării planetei” este bine venită, însă atunci când în loc să fie trase la răspundere marile concerne multinaţionale care refuză să respecte normele de protecţie a mediului, ori statele superindustrializate care fac tot ce pot ca să amâne semnarea diverselor tratate internaţionale, apelurile panicarde de “trezire a conştiinţei fiecărui cetăţean în parte” n-ar fi exclus să dea naştere la reacţii contrare.

A cui e cacealmaua?

Sincer, nu-mi dau seama dacă faptul că Traian Băsescu se cam pune de-a curmezişul iniţiativei Parlamentului şi Guvernului de a mări pensiile reprezintă un gest de mare responsabilitate – altminteri, din păcate, prea puţin caracteristic domniei sale – sau cedarea în faţa irezistibilei tentaţii de a-şi săpuni o dată în plus, în mod gratuit, adversarii politici.

Cert este că preşedintele a intrat într-o situaţie destul de delicată: fie va merge până în pânzele albe cu blocarea proiectului de lege, refuzând promulgarea lui, ceea ce îi va atrage antipatia milioanelor de pensionari, cu consecinţe electorale catastrofale pentru el şi – inevitabil – pentru PD, fie va trebui să recunoască deschis (chiar dacă până la urmă nesincer!) că socotelile Guvernului Tăriceanu sunt corecte, iar mărirea pensiilor este sustenabilă economic – lucru ce ar reprezenta în sine tot o înfrângere în ochii celor care-l cred infailibil. Interesant de văzut pe unde va scoate cămaşa.

La anul votăm degeaba!

În acelaşi interviu de marţi, de la Realitatea TV, al lui Traian Băsescu, care continuă să fie întors pe toate feţele, domnia sa a reafirmat răspicat şi chiar cu o vădită satisfacţie că decizia de a schimba practic rezultatele votului din 2004, aducând la putere Alianţa DA, îi aparţine în totalitate.

E drept, la vremea respectivă noua “alternanţă la putere” a fost primită cu entuziasm de multă lume, inclusiv de mine. Totuşi, pentru un personaj în al cărui discurs la fiecare trei fraze rostite două conţin sintagma “voinţa electoratului” sau cuvântul “popor” şi care ar vrea, câtă vreme lucrurile îi sunt favorabile, să extindă inclusiv rezultatele referendumului până la a-l socoti un soi de alegeri anticipate pentru Parlament, această deturnare a voinţei populare este nu atât bizară, cât mai curând îngrijorătoare.

Se ştie că în 2004 coaliţia PSD+PUR a fost preferată de mai mulţi alegători decât Alianţa, şi cum la vremea aceea chiar şi UDMR venea după 4 ani de guvernare alături de social-democraţi, practic fosta coaliţie de guvernământ obţinuse aproape jumătate din sufragii. Domnul Băsescu a realizat însă dintr-un foc tot ceea ce înfierează astăzi la adversarii săi: pe de-o parte a “nesocotit voinţa cetăţenilor”, iar pe de alta s-a arătat un redutabil “sforar”, reuşind să rupă PUR de PSD şi să atragă UDMR de partea ADA.

De altfel, domnia sa a recunoscut deschis că va aplica aceeaşi metodă şi la alegerile din 2008, când va desemna un premier PD, indiferent de rezultatele scrutinului, atâta vreme cât nu va obţine altcineva peste 50% din voturi (situaţie în care ar interveni prevederile exprese ale Constituţiei). Personal sunt absolut convins că şi dacă, prin absurd, la viitoarele alegeri democraţii ar obţine numai 5% din sufragii, iar PSD 49%, domnul Băsescu nu se va lăsa până când nu va realiza o coaliţie care să cuprindă PD (eventual chiar cu PSD!), bineînţeles condusă de un prim-ministru agreat.

Prieten sau duşman?

Cele două ore de interviu acordate ieri seara postului Realitatea TV de Traian Băsescu nu au adus mai nimic nou: obişnuitele răfuieli cu premierul Tăriceanu, care, dacă l-ai lua în serios pe preşedinte, ai fi tentat să crezi că s-a lansat în 1990 în politică special pentru ca 17 ani mai târziu, ajuns în fruntea Guvernului, să conspire împreună cu Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila şi Bogdan Olteanu întru debarcarea mult iubitului şi stimatului conducător către reşedinţa de la Neptun al domnilor Liiceanu, Pleşu şi Avramescu; tradiţionala înfierare a celor 322 de parlamentari-mafioţi, concomitent cu, pe cale de consecinţă, schizoida lăudare a Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei (pe principiul “avem o ţară minunată, păcat că-i locuită”) ş.a.m.d.

Momentul culminant al emisiunii a fost (sau, mai curând, ar fi putut fi) cam prin al doilea ei minut. La remarca lui Robert Turcescu că, la ora actuală, Călin Popescu-Tăriceanu ar fi principalul său adversar politic, domnul Băsescu a negat cu vehemenţă această idee! Din păcate, nimeni nu a înţeles subtextul acestei negări pentru că nici domnul Turcescu, nici Emil Hurezeanu, ambii rămaşi cu gura căscată, nu a avut prezenţa de spirit caracteristică unui adevărat jurnalist pentru a pune singura întrebare menită să facă lumină şi pe care era evident că însuşi preşedintele o aştepta: “atunci cine este principalul dumneavoastră adversar?”. Numai aşa ne-am fi lămurit pe deplin dacă Traian Băsescu nu-l socoteşte pe premier un mare adversar doar pentru că-i dispreţuieşte calităţile de om politic, sau – cine ştie? – pentru că, în ciuda evidentelor disensiuni, încă vede în el un posibil aliat în lupta cu alţi inamici, mai redutabili şi mai dăunători binelui ţării.

O şansă pentru PNL

Aşadar, până la urmă Emil Boc tot a făcut dovada existenţei unui protocol. Ce-i drept, nu a aceluia dintre PNL şi PSD, despre care pretindea că are informaţii certe, ci a celui dintre propriu-i partid, PD, şi PLD, pe care, ca să fie mai convingător, l-a semnat în direct, împreună cu un veteran al acestui tip de gesturi, Theodor Stolojan, căruia nu-i rămâne decât să spere că de data aceasta va fi într-un ceas mai bun decât rândul trecut.

Paradoxal, însă pe termen lung n-ar fi exclus ca noul document să devină un colac de salvare pentru... PNL! Dacă lucrurile vor lua pentru liberali turnura dramatică pe care mulţi analişti le-o profeţesc, astfel încât la viitoarele alegeri să se pomenească rămaşi în afara Parlamentului, o alianţă cuprinzând o componentă “liberală” le-ar putea oferi şansa ca la un moment dat, printr-o “fuziune prin absorbţie”, după modelul deja experimentat în vremurile diverselor Convenţii Democrat(ic)e, să mai scape o tură de ieşirea definitivă de pe scena politică. Condiţia minimă care ar trebui îndeplinită ar fi ca liberal-democraţii lui Stolojan să-şi păstreze bruma de identitate proprie pe care o au în raport cu PD, refuzând până la capăt ideea contopirii cu formaţiunea domnului Boc.

Cât despre faptul că, mai devreme sau mai târziu, prelungita lună de miere dintre PD şi PLD se va sfârşi, apărând în schimb o apropiere între PLD şi PNL, nu am nicio îndoială, oricât de fantasmagorică ar putea părea acum o asemenea posibilitate.

Inculpat, deci vinovat!

Personal, sper din suflet ca Adrian Năstase să fie vinovat măcar într-unul dintre dosarele în care e cercetat. Să fie vinovat, nu doar să fie găsit vinovat. Asta pe de-o parte pentru că, pur şi simplu, personajul în cauză îmi este antipatic, iar pe de alta pentru binele Justiţiei româneşti care, în caz contrar, s-ar dovedi că nu a făcut decât să hărţuiască degeaba, timp de doi ani până acum şi cine ştie câtă vreme de-acum înainte un om nevinovat.

Până una alta însă, m-am lămurit o dată în plus ce fel de Ministru al Justiţiei am avut în persoana doamnei Monica Macovei. Într-o apariţie televizată, săptămâna trecută, domnia sa, referindu-se la o alta, anterioară, în cadrul aceleiaşi emisiuni, a domnului Năstase, s-a exprimat în felul următor: “am refuzat să mă uit, fiindcă nu înţeleg de ce un inculpat trimis deja în judecată în două dosare are ce să ne spună în mod obiectiv”. Cu alte cuvinte, pentru doamna Macovei prezumţia de nevinovăţie e doar un basm. Din partea dânsei, domnul Năstase, o dată inculpat, să zică bogdaproste că nu e umflat în plină stradă şi azvârlit în ocnă, nici vorbă să mai fie şi ascultat în ce are de zis.

Din când în când, cineva ar trebui să le mai atragă atenţia chiar şi miniştrilor de justiţie, foşti, în funcţie sau... viitori, că orice om, atâta vreme cât nu s-a pronunţat o sentinţă definitivă de condamnare împotriva lui, este la fel de nevinovat ca ei înşişi. Oricum, felul în care vede lucrurile fostul procuror Monica Macovei explică multe din cele ce continuă să se întâmple în Justiţie chiar şi după mult lăudatul ei mandat ministerial.

VACANŢA

Următoarea actualizare: 2 iulie 2007

Miracolul băsescian

Orice li se poate reproşa democraţilor şi lui Traian Băsescu, mai puţin un lucru: acela că n-ar acţiona “cu faţa întoarsă către electorat”. Dimpotrivă, tot ceea ce fac şi spun este doar pentru ochii şi urechile celor mulţi da'... folositori, care sunt dispuşi să le înghită pe nemestecate gogoşile.

De pildă, l-am urmărit aseară pe domnul Cezar Preda – expert, ca toţi colegii săi, în reţete de omletă făcută din ouă nesparte – explicând naţiunii cum PD poate reveni la guvernare fără a avea nevoie de sprijinul PSD. Ba chiar fără niciun alt sprijin parlamentar, dacă extrapolăm puţin logica domniei sale.

Aşadar, după votarea unei moţiuni de cenzură de către social-democraţi, aceştia se cheamă că şi-ar preciza, în sfârşit, poziţia de partid de opoziţie. (Cel puţin faţă de PNL). După care, PD, renunţând brusc la mult clamata teză conform căreia nu va mai intra în niciun guvern decât în urma unor alegeri, anticipate sau la termen, se sacrifică şi “îşi asumă responsabilitatea guvernării”, alături probabil de PLD. Desigur, ar mai fi hopul validării noului executiv în Parlament.

Şi aici vine bomba: oarecum sibilinic, domnul Preda ne-a atras atenţia că acesta nu are neapărat nevoie de voturile PSD, deoarece, la urma urmelor, social-democraţii nu au decât vreo 150 de parlamentari din circa 470! Iar eu merg şi mai departe şi spun: aşa este, iar PRM nu are decât, poate, vreo 50, deci nici ei nu sunt decisivi! Cum nu sunt nici cei vreo 70-80 ai liberalilor, care e greu de crezut că ar vota un guvern PD, nici cei 40-50 de udemerişti, nici cei 30 de conservatori. Pe scurt, cei 108 parlamentari pro-Băsescu pot învesti un guvern, obţinând cele 235 de voturi necesare, fără niciun compromis cu ceilalţi 322. Ăsta da miracol dumnezeiesco-băsescian!

De fapt, lucrurile sunt mult mai simple: PD şi-ar dori să aibă un guvern exact la fel de minoritar şi cu un sprijin la fel de “netransparent” din partea PSD ca şi cel de acum, al liberalilor, pe care îl înfierează cu orice prilej!

“Cine moare acum nu mai moare la toamnă”

Convocarea partidelor la Cotroceni de către Traian Băsescu, pentru “a identifica împreună un Premier...”, atâta vreme cât există unul în funcţie este cel puţin stranie, dacă nu curat neconstituţională. Ba chiar are un uşor iz de tentativă de lovitură de stat, consemnată de-a dreptul într-un act oficial emis de cancelaria prezidenţială. Domnul Băsescu putea cel mult să “identifice” o altă majoritate, eventual “solidă şi transparentă” cum îi place domniei sale să spună, dar nu un alt premier! Mă întreb dacă Guvernul nu ar trebui să supună atenţiei Curţii Constituţionale, care cam şomează de la o vreme, această situaţie.

De altfel, principala justificare a preşedintelui şi, pe cale de consecinţă, a democraţilor în legătură cu necesitatea schimbării actualului cabinet este absolut puerilă. Liderii PD se arată îngrijoraţi nevoie mare că sprijinul dat de PSD ar fi unul nesigur, fluctuant şi ar putea să înceteze în orice clipă, ducând la o mare criză politică. În consecinţă, probabil pe principiul “cine moare acum nu mai moare la toamnă”, Tăriceanu ar trebui executat fără zăbavă, iar eventuala criză devansată. O rezolvare originală şi pentru pilduitoarea poveste cu drobul de sare: pentru a curma suspansul, e împins cu premeditare în capul copilului! Asta ca să nu mai spun că orice fel de majoritate ad-hoc constituită în actuala configuraţie parlamentară va fi cel puţin la fel de instabilă ca şi cea (in)existentă acum.

Domnul Băsescu îmi evocă un dentist sinistru de prin filmele horror care le scotea pacienţilor dinţii în mod preventiv, ca nu cumva să se carieze şi să le producă suferinţe.

Preşedintele-sforar loveşte din nou!

Propunerea avansată ieri de Traian Băsescu, prin care viitorul Guvern al României ar trebui să fie constituit în jurul unei alianţe PNL-PD-PLD, este absolut jalnică şi utopică din punct de vedere practic, neconstituţională, venind din partea unui preşedinte, câtă vreme există un executiv în funcţie, dar genială pentru un sforar de calibru, hotărât să-l umilească în această calitate până şi pe combinatorul numărul unu al politicii româneşti, rozaliul Viorel Hrebenciuc. Din această ultimă perspectivă, “soluţia” domnului Băsescu nu are cum să dea greş!

Cum iniţiativa prezidenţială a fost magistral dublată de informaţiile, “pe surse”, că preşedintele negociază şi cu PSD, iar liderii democraţi s-au grăbit să anunţe că defuncta Alianţă DA ar putea fi resuscitată numai în condiţiile în care domnul Tăriceanu va fi lăsat deoparte, liberalii au, în principiu, două opţiuni. Fie se delimitează de propriul preşedinte de partid şi premier, cu riscul unor noi sciziuni (care l-ar face şi mai fericit pe Băsescu), asigurându-şi însă rămânerea la guvernare într-o formulă agreată de însuşi şefului statului, fie rămân uniţi şi intransigenţi, dar cu mari şanse de a fi aruncaţi în opoziţie ca urmare a unor aranjamente între PD, PSD şi fireşte, căci nihil sine Băse, acelaşi Traian Băsescu. Ar mai fi şi varianta menţinerii lui Călin Popescu Tăriceanu cu condiţia semnării unui acord limpede cu PSD, sau a cooptării acestuia în Guvern, una, paradoxal, tot pe placul lui Băsescu şi al democraţilor, încântaţi să rămână singuri în opoziţie.

În acelaşi timp, este evident că în orice situaţie bazată pe debarcarea actualului prim-ministru, lui Traian Băsescu i se deschide o plajă largă de manevre care să conducă la mult visatele alegeri anticipate, chiar dacă asta ar presupune încălcarea vreunor înţelegeri, mai mult sau mai puţin secrete, cu liderii liberali sau social-democraţi, amănunt nesemnificativ pentru domnia sa.

Gândul ascuns al lui Mircea Geoană

După multe frământări şi compromisuri, PD a reuşit să strângă numărul necesar de semnături pentru moţiunea de cenzură. Astăzi, PSD va decide ce poziţie va adopta faţă de ea.

Deşi eu însumi am scris în repetate rânduri, cu referire la liberali, că rămânerea la guvernare până la finalul actualului mandat, în 2008, nu poate decât să le aducă o erodare din punct de vedere electoral, s-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar aşa. După cum remarcau unii analişti, comportamentul alegătorilor s-a schimbat în ultimii ani. Într-adevăr, la alegerile din 2004, adevăratul câştigător a fost, în mod neaşteptat, PSD, care practic a obţinut aceleaşi procente ca şi cu patru ani înainte, după o guvernare dintre cele mai criticate, iar Adrian Năstase s-a aflat la numai câteva zeci de mii de voturi de obţinerea unui mandat de preşedinte, deşi candida din postura de prim-ministru în funcţie! În plus, să nu uităm că vreme de doi ani procentele Alianţei DA s-au menţinut la cote încă mai ridicate decât cele de la scrutin, în timp ce, dimpotrivă, cei care scădeau în sondaje erau PSD şi PRM, aflate în opoziţie!

Ţinând cont de toate acestea, dorinţa unora dintre pesedişti de a reveni, într-un fel sau altul, în Guvern, chiar şi aşa, la spartul târgului, cu doar un an şi jumătate înainte de alegerile la termen nu mai pare atât de absurdă şi sinucigaşă. Iar cum în presa ultimelor săptămâni au tot apărut informaţii conform cărora liderul PSD, Mircea Geoană, ar ţine morţiş să devină prim-ministru, fiind dispus, la o adică, să bată palma până şi cu PD şi Traian Băsescu, nu este exclus ca, analizând evoluţia precursorului său din fruntea partidului, domnul Geoană să-şi fi făcut socoteala că un minimandat de premier ar fi numai bun ca rampă de lansare pentru candidatura la Preşedinţia României.

Din greşeală în greşeală spre scufundarea totală

Tot mai îngrijoraţi de faptul că PD ar putea confisca definitiv partea dreaptă a eşichierului politic autohton, liderii PNL par să fi găsit soluţia miraculoasă: refacerea Convenţiei Democratice, alături de mai vechii aliaţi din PNŢCD şi din Acţiunea Populară a lui Emil Constantinescu. Ieri seara l-am auzit pe preşedintele ţărănist, Marian Miluţ, propunând ca inclusiv elemente ale societăţii civile să fie cooptate în noua construcţie, adică exact ca pe vremuri!

Din punctul meu de vedere, ideea este una cât se poate de proastă. Constat cu tristeţe că după repetatele eşecuri ale diverselor alianţe în care s-au tot vârât, liberalii nu doar că nu suflă şi în iaurt, dar sunt gata să înghită pe nemestecate şi cu ochii închişi o ciorbă reîncălzită din care ies cei mai ameninţători aburi, fiind dispuşi să bată palma cu două formaţiuni minuscule, dintre care una – PNŢ – se confruntă de ani buni cu perpetue frământări interne, iar despre cealaltă nu ştie nimeni dacă există cu adevărat.

Episodul cel mai plin de învăţăminte, din care peneliştii ar trebui să tragă niscai concluzii înainte de a face un gest ireparabil, este cel al alegerilor din anul 2000. Să ne amintim că atunci greşeala capitală a ţărăniştilor a fost aceea de a menţine o CDR doldora de asociaţii şi organizaţii civice fantomatice, lucru care a condus la ridicarea artificială a pragului electoral, de la cele cinci procente necesare (şi, practic, obţinute!) la vreo opt.

De bine de rău, scorurile din sondajele de opinie arată că deocamdată corabia liberală se menţine pe linia de plutire, cu condiţia să nu mai ia balast la bord, oricât de nobil ar fi gestul de a încerca să se constituie – cum sugera domnul Miluţ – într-un colac de salvare pentru vechii camarazi. Altminteri riscă să se scufunde cu ei de gât.

Aceeaşi cauză, acelaşi efect

Ieri seara, la Realitatea TV, l-am revăzut, pentru prima oară după referendumul din 19 mai, pe domnul Gabriel Liiceanu. Mărturisesc că de când domnia sa a devenit unul dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai preşedintelui Băsescu, îl urmăresc cu multă atenţie, aşteptând nerăbdător momentul în care îşi va face mea culpa, de preferat în direct şi la o oră de vârf. Deocamdată acest moment n-a venit.

Dimpotrivă, şi emisiunea de aseară s-a constituit mai degrabă într-un Elogiu adus Marelui Erou. Nici încercările, ce-i drept foarte timide, ale moderatorului Robert Turcescu, de a face, din când în când, pe avocatul diavolului nu au reuşit să tempereze elanul domnului Liiceanu. Până în ultima clipă am sperat ca, măcar tangenţial, să fie atins în cadrul discuţiei episodul cu “ţiganca împuţită”, doar aşa, pentru a vedea cum reuşeşte un filosof de mare calibru să facă din negru alb şi să iasă dintr-o situaţie care ar fi trebuit să fie cel puţin stânjenitoare pentru domnia sa. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea, domnul Turcescu având grijă să ocolească subiectul.

În schimb, Gabriel Liiceanu a vorbit din nou despre apelul celor 50 de intelectuali, încercând să ne demonstreze că este o operă de valoare, care iată, dăinuie peste timp. Cu alte cuvinte, semnatarii îşi menţin convingerea că tot ceea ce se întâmplă acum în România are drept cauză rezistenţa clasei politice şi ostilitatea ei faţă de cele trei teme majore promovate de Traian Băsescu: condamnarea comunismului, deconspirarea fostei Securităţi şi cruciada împotriva corupţiei. După cum a mărturisit invitatul, nici măcar nu are importanţă dacă domnul Băsescu însuşi crede cu adevărat, în forul său intim, în aceste idei. Important este că le enunţă.

Toate bune şi frumoase, aşa o fi, numai că tare mi-ar plăcea să ne explice cândva domnul Liiceanu cum se face că şi în perioada când la cârma ţării se afla alianţa CDR-PD, prin 1997-1998, acelaşi Traian Băsescu a fost mărul discordiei, aflându-se la originea unei alte crize politice majore. Pe atunci nu condamna nici comunismul, nu deconspirase nici Securitatea, ba dimpotrivă, aşa cum am mai spus şi cu alt prilej, partidul din care făcea parte se cam împotrivea Legii Ticu şi retrocedării proprietăţilor confiscate de statul comunist.

Prin urmare, dacă efectul este acelaşi, iar cauza aparentă de acum este cu siguranţă alta decât cea de atunci, nu cumva ar trebui să găsim o aceeaşi cauză pentru un acelaşi efect? Cum ar fi, de pildă, insaţiabilul apetit pentru scandal al Preşedintelui.

Boicotarea moţiunii de cenzură

Uniţi în cuget şi-n simţiri, aşa cum ne-au obişnuit, cu preşedintele Traian Băsescu, care şi-a reafirmat ieri principalul proiect politic, acela de a debarca guvernul Tăriceanu şi a declanşa alegerile parlamentare anticipate, democraţii s-au hotărât să introducă o moţiune de cenzură, menită chipurile să realizeze o biblică “separare a apelor”, arătând o dată pentru totdeauna de care parte a baricadei, cea a puterii sau cea a opoziţiei, se află PSD.

Paradoxal însă, graba cu care se petrec evenimentele îi avantajează chiar pe liberali! Mai întâi că un eşec al demersului PD îi va oferi guvernului actual un răgaz de câteva luni, până la toamnă. Apoi, discursul de ieri al preşedintelui a spulberat, fără îndoială, speranţele social-democraţilor că în urma unei eventuale debarcări a lui Tăriceanu ar putea prelua ei guvernarea, alături de PD; e limpede că Băsescu se va face luntre şi punte pentru a se ajunge la anticipate.

Cum până la discutarea moţiunii nu prea mai este răgaz nici măcar pentru o negociere serioasă cu PNL, în vederea unei susţineri “la vedere” a cabinetului Tăriceanu, fie prin cooptarea în guvern, fie prin semnarea unui protocol de colaborare parlamentară, părerea mea este că PSD nu are în clipa de faţă decât o singură soluţie, cel puţin pe termen scurt: aceea de a păstra exact actuala stare de fapt.

Pentru asta ar trebui pur şi simplu să boicoteze moţiunea PD, retrăgându-se din sală la momentul dezbaterilor (după modelul patentat chiar de iniţiatori), ceea ce ar duce la imposibilitatea strângerii celor 235 de voturi necesare adoptării, fără ca partidul să-şi ia vreun angajament concret. Pretextul unei asemenea atitudini nici nu ar fi prea greu de găsit, având în vedere motivaţiile subţiri ale acţiunii democraţilor, aflaţi până în urmă cu două luni, bine mersi, în guvernul căruia acum îi găsesc toate nodurile din papură.

Neobositul domn Ţuluş

Încercând probabil să-şi demonstreze activitatea neobosită în slujba luptei anticorupţie şi să arate lumii întregi că ministrul Justiţiei s-a pripit atunci când a vrut să-l schimbe din funcţie pentru ineficienţă, celebrul, de-acum, şef al secţiei a II-a din cadrul DNA, procurorul Doru Ţuluş a cerut Senatului României să-i pună la dispoziţie date privitoare la modul în care a votat un proiect de lege udemeristul Verestoy Attila.


Lăsând la o parte faptul că parlamentarii au imunitate în privinţa declaraţiilor politice şi implicit a felului în care votează, că incompatibilităţile dintre calitatea de senator sau deputat şi diferite activităţi ar trebui să fie stabilite pe alte căi şi înainte ca alesul să-şi înceapă mandatul, ori că domnul Ţuluş s-a pricopsit deocamdată cu o acuzaţie de abuz în serviciu, aş fi tare curios să aflu cum ar putea influenţa ancheta DNA în cazul “Verestoy” felul în care acesta a votat sau nu o lege care l-ar favoriza. Dacă legea a fost aprobată de Parlament, dar domnia sa a votat împotrivă, se cheamă că e nevinovat? Dar dacă legea ar fi fost respinsă, însă cel în cauză ar fi votat “pentru”, asta s-ar constitui într-o probă împotriva lui? Ceilalţi parlamentari care au contribuit la adoptarea legii pot fi socotiţi complici ai domnului Verestoy?!

În aceeaşi logică, mă întreb dacă un deputat care participă, să spunem, la votarea unei legi ce prevede obligativitatea introducerii sistemelor de aer condiţionat în mijloacele de transport în comun, şi se dovedeşte că, spre deosebire de majoritatea colegilor, chiar circulă cu RATB-ul, n-ar putea fi acuzat de conflict de interese! La fel cum aş vrea să ştiu dacă vreun mega-DNA de anvergură continentală i-a luat în colimator pe europarlamentarii care recent au votat o lege (oricum cam bizară prin prisma regulilor economiei de piaţă) de micşorare a tarifelor de roaming şi posedă telefoane mobile.

Pot înţelege că domnul Ţuluş s-a “autosesizat” de îndată ce şeful său suprem, Traian Băsescu l-a trecut pe lista neagră a “oligarhilor” pe Verestoy Attila, dar să fie şi domnia sa mai cu băgare de seamă, că prea bate la ochi.

Cu ANI la atac

Ieri, ministrul Justiţiei Tudor Chiuariu a ieşit din nou la rampă, propunând modificarea Legii ANI printr-o ordonanţă de urgenţă, la numai două săptămâni după adoptarea ei în unanimitate de către Parlament. Până când vom reuşi să ne lămurim pe deplin asupra calităţilor de ministru ale domnului Chiuariu, trebuie să i le recunoaştem măcar pe acelea de showman, fiindcă nu-i puţin lucru să apari în prim-planul emisiunilor informative într-o zi dominată de consultările de la Cotroceni.

Oricât de bizară ar putea părea iniţiativa domniei sale, ea are oarece sens, dacă ţinem cont de faptul că se încearcă revenirea la o prevedere care a fost “îndulcită” de către parlamentari (în speţă cei ai PSD, dacă nu mă înşel), şi anume ca diferenţa dintre averea dobândită şi veniturile realizate în timpul mandatului care să declanşeze verificările de către funcţionarii Agenţiei să fie de 10.000 de euro în loc de 20.000. Cu alte cuvinte, legea va fi înasprită.

Pe de altă parte, mie mi se pare că graba cu care s-a purces la această schimbare are şi un substrat politic. În condiţiile în care se discută cu tot mai multă insistenţă despre o eventuală debarcare a Guvernului, n-ar fi exclus ca liberalii să-şi fi asigurat o direcţie de contraatac. Aşa cum domnul Băsescu îşi acuză – cu mare succes de public – toţi adversarii că îşi orchestrează atacurile împotriva sa din cauza opoziţiei faţă de măsurile de luptă împotriva corupţiei pe care le susţine, probabil că şi domnul Tăriceanu s-a gândit că ar da bine în ochii electoratului dacă ar striga sus şi tare că executivul său va fi fost răsturnat în primul rând deoarece Legea ANI într-o formulă atât de dură a deranjat interesele “oligarhiei” pesedisto-pediste, pe cale de a‑şi da mâna într-o nouă coaliţie, altminteri tot contra naturii.