PUIU ŞI CUCU

Zilele trecute am văzut la HBO un fel de film, cică artistic, românesc. El se numeşte – din motive pe care am încercat zadarnic să le descopăr, atât pe întreaga sa durată, de aproape trei ore (cu toate că “acţiunea” încăpea numai bine într-un scurtmetraj!), cât şi o vreme după ce s-a terminat – “Aurora” şi îl recomand nu doar cu foarte multă căldură, ci chiar cu insistenţă tuturor (dar numai!) celor care, pe de-o parte, îl apreciază pe mult (prea) lăudatul şi premiatul regizor Cristi Puiu, iar, pe de alta, ţin morţiş să-l vadă, nu atât şi în calitate de actor mediocru, ca interpret al rolului principal, cât… în cucu’ gol, făcând duş.

Pentru ceilalţi trebuie să spun că, în afară de asta, nici nu mai face altceva decât să se vânture (îmbrăcat!) prin oraş pe lungi drumuri redate practic în timp real, să se învârtă prin apartament, să dea telefoane la care nu-i răspunde nimeni şi să primească altele la care nu răspunde el, să mănânce şi să cugete adânc. Abia după jumătatea peliculei (tele)spectatorii perseverenţi îl pot vedea procurându-şi o armă cu care se-apucă să-şi împuşte, tot în deplină tăcere, niscai rude, dacă am înţeles eu bine. Succes de critică şi la festivalurile internaţionale ga-ran-tat!