DESPRE LIMITE

Apropo de ce scriam ieri, chestia asta cu depăşirea limitelor pistei tinde să fie considerată o infracţiune majoră în Formula 1, ceea ce pe undeva mi se pare normal. Aşa cum nici în traficul de zi cu zi nu-i suport pe şmecherii închipuiţi cu care te pomeneşti apărând din faţă cu jumătate de maşină pe sensul tău de mers pentru că au tăiat o curbă, ca să facă, probabil, economie de benzină sau de cauciucuri, că după ce şi-or fi dat ultimii 50.000 de eurişori pe gipanul de neam prost nu le-or mai fi rămas bani şi pentru consumabile, mă calcă pe nervi şi piloţii cărora nu le ajunge întreaga lăţime oficială a traseului, simţind nevoia să folosească şi o bucată cât mai consistentă din spaţiul adiţional, de siguranţă, dacă tot e acolo, şi astfel să-şi creeze un avantaj necinstit, pentru că abordează virajele mai rapid decât în mod normal.

Sigur, dacă ar fi după mine, sadic cum sunt, aş mărgini pista, în special în zonele delicate, precum şicanele şi acele de păr, cu ceva borduri viguroase, dacă nu chiar cu ziduri de-adevăratelea, înalte şi de beton, sau măcar aş planta coridoare de cuie, în genul celor puse de poliţie în calea maşinilor urmărite, dar pentru că înţeleg raţiunile de securitate a piloţilor m-aş mulţumi să creez, de pildă, nişte bălţi de vopsea albă, astfel încât fiecare monopost mozolit pe cauciucuri după un tur să fie sancţionat corespunzător. Asta pentru că judecata comisarilor de traseu, după cum scriam şi ieri, este prea puţin demnă de încredere când se lasă la latitudinea lor să aprecieze cât de mult a încălcat o maşină marginile, dacă le-a depăşit cu toate cele patru roţi sau numai cu trei jumate şi dacă prin manevra aceea s-a creat sau nu un avantaj important. Câtă vreme limitele traseului sunt cele clar stabilite – nu mai late cu 15 centimetri, un metru sau cât socoate fiecare, în funcţie de “stilul de pilotaj” – toată lumea să facă bine să se încadreze strict în ele. Nu cred să fie aşa de greu pentru nişte profesionişti plătiţi regeşte.