“SEX” DEZAMĂGITOR

Am făcut-o din nou! Deşi îmi promisesem (de vreo zece ori) că nu voi mai lua niciodată drept (unic) criteriu de selecţie a unui spectacol de teatru la care să mă duc numele actorilor, aseară am văzut “Sex” (nici măcar, până şi titlul e mincinos!) de Rob de Graaf, un ilustru necunoscut, dar foarte prolific autor olandez.

Adevărul este că de data asta a existat şi un al doilea criteriu, cel puţin la fel de important, faptul că se juca la Metropolis, a cărui sală se află la nici un sfert de oră de mers pe jos de locuinţa mea, iar pentru că am avut prevederea de a rezerva nişte locuri amplasate strategic, într-un colţ, unde nu puteam deranja pe nimeni, mi-am permis ca în timpul lui să urmăresc şi o partidă importantă de snooker (eram sigur că aşa se va nimeri!), a favoritului meu Ronnie O’Sullivan, pe telefonul mobil. Dacă piesa ar fi durat mai mult, eram pregătit să comut şi pe meciul de fotbal de Champions League. Măcar din punctul ăsta de vedere n-am pierdut nimic.

Despre piesă în sine mare lucru n-ar fi de spus, şi nu pentru că nu m-aş fi concentrat îndeajuns pe ea, fiindcă altminteri sunt un tip cu o atenţie distributivă deosebită, dezvoltată încă de pe vremea când urmăream două-trei talk-show-uri politice deodată, în paralel cu cel puţin un meci de fotbal sau hochei, dacă nu chiar cu un film franţuzesc (de artă), din categoria celor în care nu se vorbeşte aproape deloc, procedeu pe care, la drept vorbind, îl practic şi-n ziua de azi, cu deosebirea că acum mă rezum la filme (în special româneşti) şi transmisiuni sportive. Sigur, nu voi urmări niciodată simultan un meci (decisiv) al lui Arsenal (dacă scorul nu devine 0-3 încă din minutul 10!) şi un film interesant, dar nici n-o să mă (mai) uit vreodată la un film românesc, franţuzesc sau italian fără să fac şi altceva în acelaşi timp. Ar fi o pierdere de timp.

Revenind la piesa de-aseară, că am cam divagat, nu voi spune decât ce-am mai spus, cred, sau în orice caz aş fi putut s-o fac, şi cu alte scandalos de multe prilejuri similare, şi anume că un text bun poate fi ruinat de o interpretare proastă, în schimb un text prost nu poate fi salvat nici măcar de o interpretare genială. “Sex” intră fără îndoială în a doua (ca să nu spun a paișpea) categorie, cu precizarea că de data asta nici distribuţia, oarecum “de excepţie”, că de-aia m-am şi dus, cu Emilia Popescu – pe care n-o mai văzusem pe scenă din tinereţe (şi-a ei, şi-a mea) – Mircea Rusu şi Gelu Niţu, plus un tânăr mai mult sau (mai degrabă) mai puţin promiţător, Mihai Calotă, n-a rupt gura târgului (şi cu atât mai puţin pe-a mea) prin joc.

Subiectul propriu-zis – în măsura în care a existat unul şi piesa n-a fost doar un pretext ca personajele să(-şi) debiteze “filosofia” de trei parale (a autorului) – n-o să-l dezvălui, că nu-mi stă în obicei, dar nu pentru a vă îndemna să-l descoperiţi singuri, fiindcă vă asigur că nu merită. Nici pentru cei atraşi (doar) de titlu, care vor fi dezamăgiţi de “complexitatea” lui şi de faptul că între ele aproape nu există legătură, nici pentru toţi ceilalţi (ca mine), care vor fi dezamăgiţi de orice (altceva) i-ar fi atras.

SFÂRȘITUL E APROAPE

Final strâns de sezon în Premier League. Arsenal, fireşte, nu se număra printre protagoniste, în ciuda faptului că a fost lider multe etape, în schimb se pare că după victoria de-aseară, 3-0 cu Newcastle, şi-a asigurat, din nou, deja tradiţionalul loc (4) călduţ, de (preliminarii) Champions League, pe care şi-aşa era să-l rateze.

La vârf, lupta se dă între echipele care îmi sunt cele mai antipatice, Manchester City şi Chelsea – pe care o detestam chiar şi înainte să devină jucăria preferată, doldora de bani fără miros, a lui Abramovici, să-l aibă antrenor pe insuportabilul Mourinho și să presteze un fotbal (defensiv) atât de urât –, alături de Liverpool, care mi-ar fi oarecum indiferentă, chiar vag simpatică, în amintirea vremurilor când eram fan înrăit Beatles, dacă n-aş nutri faţă de ea mai degrabă o mioritică invidie, de genul celor care nu pot fi domolite decât prin decesul caprei vecinului, fiindcă rămăsese cam singurul reper de echipă cu mare tradiţie şi pretenţii justificate, dar care de ani şi ani de zile rămâne fără trofee, la care mă puteam raporta pentru a mă consola cât de cât pentru ce i se întâmplă (şi) lui Arsenal. Cu Liverpool campioană, prea m-aş simţi singur pe lume. Aşa se face că etapa trecută am ţinut cu Chelsea şi m-am bucurat ca un idiot pentru victoria acesteia pe Anfield!

Pe de altă parte, cinstit vorbind, un sezon cu Liverpool obţinând titlul, Arsenal cupa şi echipele-Frankenstein, însăilate peste noapte cu prea puţină trudă şi prea mulţi bani, înghiţind în sec ar fi unul frumos.

FILOSOFUL DIN SCHIMBUL TREI

Poate şi pentru că – aşa cum spuneam cu alt prilej despre un coleg de-al lui – se simte foarte dezinhibat comentând pentru cei doi telespectatori (cu mine cu tot) care au auzit de postul Sport 1 şi nu dorm la orele (mici ale dimineţii) când sunt transmise în direct meciurile din playoffs-ul NHL, unul dintre cei mai penibili crainici sportivi din ultimii douăzeci de ani, Dragoş Bocanaciu, îşi permite să facă afirmaţii şi aprecieri cu tentă xenofobă pentru care probabil că de la TVR (unde lucrează cealaltă jumătate de normă, în schimbul de zi) ar fi fost dat afară în şuturi încă înainte de finalul meciului. Şi dacă nu, ar fi trebuit.

Astfel, vinerea trecută, la observaţia partenerului de emisie care se arăta uşor contrariat că spectatorii, cu toate că dăduseră o căciulă de bani pe bilete, continuau să intre în incinta patinoarului cu mâinile încărcate de pizza şi bere la câteva minute bune după ce pauza dintre reprize se încheiase, iar meciul reîncepuse, individul a simţit nevoia irepresibilă de a mormăi mai întâi un relativ timid “sunt americani, ce vrei!”, după care a dezvoltat, expunându-şi întreaga “filosofie” proprie despre aceştia: “Americanii, din punctul meu de vedere, sunt… (aici s-a poticnit vreo jumătate de minut, timp în care pesemne a cumpănit în mintea lui de cărăbuş dacă să le-o zică de-a dreptul sau mai cu perdea) inteligenţi doar din punct de vedere al conducătorilor pe care îi au, nu neapărat ca naţiune.”

Acum, dată fiind meseria de mare angajament intelectual pe care caraghiosul a îmbrăţişat-o şi o exercită pe nervii noştri cu foarte mult entuziasm şi supărător de puţină pricepere – demonstrată o dată în plus chiar prin felul împleticit şi repetitiv în care s-a exprimat cu ocazia amintită – nu m-ar mira să-i socotească pe cei din galeriile echipelor sportive ca fiind adevărata elită a unei naţiuni, la fel cum nu m-ar mira să nu fi auzit niciodată în viaţa lui de român condus de nişte caricaturi de politicieni vorba care spune că fiecare popor are liderii pe care-i merită, însă ca un prăpădit de comentator sportiv de doi bani jumate să ajungă să-şi dea cu părerea – plictisindu-şi telespectatorii ŞI cu asta – despre cât de inteligentă sau nu este o naţiune totuşi numeroasă şi cu oarecare însemnătate în lume mi se pare prea de tot. Vezi-ţi, tataie, de ofsaiduri, faulturi şi henţuri!

"FEVER DREAMS"

DESPRE ÎMPERECHERE

Încă una din problemele acelea cu totul şi cu totul insignifiante nu doar la scară cosmică, ci şi la cea cu mult mai măruntă a existenţei mele cotidiene, dar care, cu toate astea, mă scoate periodic, preţ de câteva momente iritante, din pepeni, este proasta împerechere a capilor de serie din sport. Exemplul cel mai recent l-am avut chiar săptămâna trecută, la turneul de tenis masculin de la Monte Carlo, în care, în faza semifinalelor, dacă pe parcurs n-ar fi apărut surpriza ca Nadal să fie eliminat încă din sferturi, s-ar fi întâlnit favoritul numărul 1 cu favoritul numărul 3, şi favoritul numărul 2 cu favoritul numărul 4.

Ce vreau să spun, iar un împătimit al sportului a înţeles deja, iar pe toţi ceilalţi oricum nu-i interesează şi probabil că au renunţat să mai citească, aşa că o fac cam degeaba, dar dacă tot m-am apucat… e că raţiunea existenţei capilor de serie – ordonaţi, după caz, în funcţie de poziţia din clasamentul general pe disciplină (ATP, dacă vorbim de tenis) sau, uneori, după rezultatele obţinute anterior în competiţia respectivă – este de a se evita întâlnirea prematură a sportivilor (sau echipelor) consideraţi (prea) apropiaţi ca valoare şi inevitabila eliminare timpurie (între ei) a celor mai bine cotaţi, cu menţinerea (ne)corespunzătoare în cursă a unora mai slabi. Cu alte cuvinte, nimeni nu vrea ca, de pildă, la un turneu de tenis, în urma unei nefaste trageri la sorţi… lăsată la voia întâmplării (oricât de nostim ar suna), Nadal să-l întâlnească pe Djokovici încă din primul tur sau ca vreunul din ei să n-ajungă nici măcar pe tabloul principal pentru că a fost eliminat deja din calificări de vreun număr 642 care a prins o zi de graţie sau pe adversar un pic răcit. Ori ca o grupă preliminară pentru CM de fotbal să fie alcătuită din Germania, Spania, Olanda, Franţa şi Italia, iar alta din Luxemburg, Liechtenstein, Andorra, Insulele Feroe şi San Marino.

Prin urmare, cel puţin teoretic, celor mai buni li se asigură drumul cel mai facil către fazele superioare. DE LA ÎNCEPUTUL COMPETIŢIEI, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI, indiferent de modalitatea prin care a fost stabilită ordinea favoriţilor. [În paranteză fie spus, sistemul mi se pare foarte corect, pentru că poziţia într-un clasament general se obţine după o serie întreagă de rezultate (bune), nu după unul sau două înregistrate poate conjunctural.]

Ei bine, în cazul de la care am pornit, al turneului de tenis de la Monte Carlo, (dar şi al multor altora, că de-aia ziceam că mă enervez periodic), nu ştiu cum s-o fi respectat principiul acesta pe parcursul primelor faze, că nici nu m-a interesat şi oricum e mai greu de verificat, însă odată ajuns la semifinale este evident că a eşuat (ceea ce, la drept vorbind, înseamnă că s-a şi plecat greşit), deoarece principalul favorit (indiferent care ar fi fost numele lui şi, repet, cum ar fi fost desemnat) trebuia să aibă meciul mai uşor, ceea ce nu s-a întâmplat. Presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, iar în semifinale ar fi ajuns primii patru, împerecherea corectă era 1-4 şi 2-3, nicidecum 1-3 şi 2-4, pentru că aşa meciul mai uşor îl are, hodoronc-tronc, al doilea favorit, cel care-l întâlneşte pe cel de-al patrulea, în timp ce primul dă peste al treilea. Chestie de aritmetică de grădiniţă, care însă pe unii organizatori se pare că-i depăşeşte.

CU “C” DE LA HRISTOS

Nu e că-n zilele astea de Paşti n-aş fi avut şi alte probleme, chiar mai sâcâitoare, pe cap, cum ar fi că nu mai departe de ieri dimineaţă, aşa cum aproape anticipam, mi s-a întrerupt iarăşi curentul preţ de mai bine de-o oră, sau că peste noapte activitatea şobolanilor de dedesubt e-n continuare în toi, ori că am luat iarăşi ţeapă cu nişte cumpărături, dar sunt deja câţiva ani de când în perioada asta am ezitări până şi să trimit tradiţionalele SMS-uri cu urări şi, mai ales, consemnări (cam redundante, superflue şi uşor tardive, având în vedere că evenimentul s-a petrecut cu vreo 2000 de ani în urmă) ale Învierii, din cauză că nu m-am dumirit încă pe deplin asupra grafiei corecte a numelui Mântuitorului: Hristos sau Cristos.

La drept vorbind, în mine se dă o aprigă, deşi cam inegală, luptă, fireşte lăuntrică, deoarece, pe de-o parte, sunt la curent cu noile norme şi reglementări, mai degrabă religioase, decât morfologice şi ortografice, în conformitate cu care varianta acceptată, propovăduită de Biserică şi însuşită, cel puţin până la următorul “DOOM”, de Academie, ar fi “Hristos”, de vreme ce ne-a parvenit pe filiera greco-slavă a ortodoxiei, dar, pe de alta, poate şi unde nu sunt un tip habotnic şi ţin mai mult la originile noastre latine decât la cele ortodoxe (cu atât mai mult cu cât și latinitatea noastră și creştinismul nostru preced oricum Marea Schismă de la 1054!), constat (pur şi simplu, fără nicio veleitate “ştiinţifică”) nu doar că în absolut toate limbile înrudite forma este cea cu “C” – de la “Christ” în franceză, la “Cristo” în italiană, spaniolă şi portugheză –, dar şi că toate derivatele din limba română, în frunte cu însuşi termenul “creştin(ism)” şi numele propriu “Cristian” vin, în mod cât se poate de vădit, tot din varianta “Cristos”.

Câtă vreme nu suntem nici “hreştini”, iar pe unul dintre prietenii mei cei mai buni nu-l cheamă nici “Hristian” (ca să-i spun “Hristi”), şi cu atât mai puţin Hristo, ca pe Botev sau Stoicikov, eu o să rămân conservator, şi o să scriu cum am apucat să învăţ, vezi Doamne pe vremea comuniştilor. Iar când mi se pune pata, o să scriu de-a dreptul “Christos”, ca să împac şi capra Bisericii şi varza latiniştilor. Sau, dimpotrivă, să le enervez şi mai tare pe-amândouă.

"I MISS THE MISERY"

TOATĂ ROMÂNIA PE INTERNET, DAR NU PREA MULT, CĂ DĂUNEAZĂ LA PORTOFEL (AP)

Cum se leagă lucrurile! Mai că-ţi vine să crezi în providenţă!

După ce ieri şi alaltăieri tocmai scrisesem (şi) despre Vodafone, azi… (nu, nu vă speriaţi, deocamdată nu mi s-a mai întâmplat nimic rău şi cu ăştia), absolut din întâmplare, mi-au căzut ochii peste postarea unui “prieten” de pe Facebook, în care spunea ceva despre amintita companie cum că ar vrea să aducă toată România pe internet, după care, intrigat, inclusiv dintr-un motiv pe care îl voi menţiona mai la vale, în urma unei mici investigaţii am aflat că este vorba despre o promoţie, intitulată într-adevăr “Împreună, aducem toată România pe Internet”, prin care de fapt Vodafone (doar) dublează traficul de date inclus în abonamente (pentru contractele noi, presupun).

Motivul despre care aminteam este acela că, nu mai departe de acum vreo lună, am (re)negociat contractul cu ei, obţinând un număr mai mare de minute (inclusiv naţionale) şi de megabiţi (sau baiţi, că niciodată nu mi-a fost clar) de date cam la acelaşi preţ (au ţinut ei morţiş să mai ciupească vreo 20 de cenţi faţă de abonamentul vechi) şi chiar remarcam, împreună cu soţia, că absolut de fiecare dată când am făcut chestia asta de-a lungul timpului, nici n-am apucat să ne bucurăm bine de cât de tari negustori suntem, că au şi apărut abonamente standard cel puţin la fel de avantajoase, de parcă noi le-am fi dat ideea. În paranteză fie spus, pe undeva chestia asta seamănă cu cealaltă poveste adevărată a vieţii mele, potrivit căreia, de câte ori cumpăr câte un lucru (scump) – de la telefoane mobile şi televizoare până la autoturism – nu trec nici câteva săptămâni şi se ieftineşte substanțial (cel mai recent exemplu, datând, coincidenţă, tot de vreo lună, e de 25% în trei săptămâni, şi asta înaintea superpromoţiilor de Paşte!) sau, dacă totuşi am răbdare (sau n-am bani) până când se ieftineşte la maximum (sau minimum), fiindcă aproape iese din oferta magazinelor şi din fabricaţie, imediat apare modelul nou, nu doar încă şi mai ieftin, dar şi cu o mie de facilităţi în plus (cazul cel mai grandios este al autoturismului, dar asta am păţit şi cu marea majoritate a televizoarelor şi telefoanelor mobile cumpărate în ultimii 15 ani). Zău că am ajuns să-mi imaginez că există undeva un comitet al tuturor comercianţilor (mai ales de electronice), care la fiecare produs nou se consultă şi verifică o megabază de date, întrebându-se zilnic: “l-a cumpărat papagalul ăla?”. Dacă răspunsul e negativ, preţul rămâne acelaşi, dacă în schimb se constată că l-am achiziţionat, scade dramatic. Sigur, mai există şi varianta în care, după o vreme, se conving că nu mă interesează şi atunci aplică o politică aleatorie.

Revenind la Vodafone, trebuie să spun că de data asta nu am ce regreta, din simplul motiv că promoţia e mai degrabă o glumiţă de-a lor. Nici măcar cel mai scump abonament, de 45 €, nu are atâta internet inclus cât cel mai ieftin, de doar 2 €, al unui operator al cărui nume n-am să-l menţionez, că nici el nu-mi dă vreun sfanţ să-i fac reclamă (în schimb, foarte de curând l-am beştelit, gratis, aşa că ştiţi de unde să-l luaţi), şi care, culmea, citeam că tocmai a semnat un soi de parteneriat cu Vodafone, prin care beneficiază de infrastructura şi implicit acoperirea teritorială a acestuia din urmă. (Deloc) întâmplător, eu sunt abonat la ambii, de Vodafone fiind legat mai degrabă datorită (ca să nu zic din cauza) firii mele sentimentale şi conservatorismului la care am ajuns cu vârsta, decât din motive raţionale, mai ales dacă nici măcar diferenţă de semnal nu va mai fi între cele două reţele.

Partea (și mai) proastă e că, din cauza zgârceniei de care dă dovadă Vodafone, trebuie să-mi caut mereu smartphone-uri dual-SIM, ceea ce mă împiedică, de pildă, să-mi iau vreun iPhone sau Galaxy S5 fiţos, pentru că ăia 300 MB pe care i-am stors de la ei, şi care reprezintă oricum mai mult decât au majoritatea abonamentelor standard cu preţuri decente, nu mi-ar ajunge nici măcar să-mi verific e-mailul zilnic, d-apăi să văd vreo cursă de Formula 1 sau vreun meci de-al lui Arsenal, când sunt plecat în vacanță. Că internet mobil înseamnă şi asta, nu doar intrat pe Facebook şi pălăvrăgit pe Messenger. Asta ca să nu mai spun că la operatorul al cărui nume îl trec sub tăcere, după ce, sau mai degrabă DACĂ termin ăia mulţi Giga incluşi, îmi scade numai viteza (la un nivel la care probabil că n-aş mai putea face mai nimic, e drept), dar nu sunt taxat în plus, în schimb la Vodafone, dacă depăşesc cei foarte puţini Mega, mă rupe la buzunar fiecare secundă suplimentară petrecută online! Singurul motiv pentru care ţin(eam) să am un strop de net mobil şi de la ei era eventualitatea că voi avea vreodată nevoie să accesez reţeaua, poate pentru GPS, pe un vârf de munte, unde acoperirea Vodafone era mai bună. Acum nu mai e cazul.

Oricum, ca unul care am apucat, pe lângă vremurile când internetul nici nu exista, pe cele când plăteai câte 10-12 dolari pentru un abonament cu legătură dial-up, prin care puteai să intri (când prindeai ton) şi să stai doar câteva minute pe zi şi eventual ceva mai mult noaptea (că te mai cocoşau şi adiţionalele la Romtelecom), sper să le prind şi pe cele când diferenţele de preţ la internetul mobil vor fi (tot) numai în funcţie de viteză, nu (şi) de trafic.

Până atunci, socotiţi articolul acesta drept unul de anti-publicitate, marcat de altfel în mod corespunzător.

POST-SCRIPTUM LA UN ARTICOL OARECUM GREŞIT

Nici n-apucasem bine aseară să postez articolul în care consemnam ditamai recordul de şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute în care (credeam eu că) nu mai avusesem probleme (majore) cu cei cinci furnizori de (de)servicii şi (in)utilităţi la care sunt abonat, când am realizat că bătusem câmpii, fiindcă factura de RCS&RDS era deja şi, mai ales, IARĂŞI în mare întârziere, ceea ce de fiecare dată a însemnat că pe luna respectivă nici n-o mai văd. Telefoane, scandal, reclamaţii, nervi, funcţionari idioţi…

Ca să fie treaba aproape clară, azi-dimineaţă, consultându-mi după vreo săptămână e-mailul (care din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai lente mijloace de comunicare din toate timpurile!), am descoperit un mesaj cam tot atât de vechi de la societatea amintită, prin care eram informat că “în scopul îmbunătăţirii serviciilor şi eliminării oricăror disfuncţionalităţi privind întârzierea sau nerecepţionarea facturii tipărite, te informăm că POŢI ALEGE (sublinierea mea) acum serviciul online…” bla-bla-bla, adică factura prin e-mail. Exista şi un link de activare, însă ce mă îngrijorează pe mine cel mai tare este că titlul mesajului era “Acum primeşti Factura Digi pe e-mail”. Deci ca şi cum lucrurile ar fi fost deja stabilite, chipurile de comun acord, doar că mai mult al lor!

Acum, trebuie să spun că povestea asta cu facturile pe e-mail nu este deloc nouă, mai toţi furnizorii încercând să mă ademenească, de-a lungul timpului, cu nemaipomenitele avantaje ale formatului digital, apelând inclusiv la sentimentele mele de dragoste sinceră şi fierbinte faţă de natura-mumă, care ar scăpa cu nu ştiu câte mii de copaci netăiaţi pentru fiecare pliculeţ. Cum ar veni, din cauza mea se duce de râpă toată şandramaua sistemului ecologic, apare efectul de seră, dispar urșii panda, se înmulţesc surpările de teren, tornadele, cutremurele, concertele lui Horia Brenciu şi-aşa mai departe.

Ei bine, oricât de tentat aş fi fost, câteodată, să mă conformez şi eu noilor tendinţe ale societăţii moderne, la o analiză mai atentă răspunsul a fost de fiecare dată negativ, fiindcă în afară de a le face un favor oricum nemeritat societăţilor în cauză, care n-ar mai da atâţia bani pe hârtie şi pe poştă, eu mă aleg doar cu ponoasele. De pildă, în loc să cobor numai până la oficiul poştal de la parterul blocului, unde pot să-mi plătesc (mai) toate facturile deodată (nenorocita excepţie, despre care am mai şi scris, o reprezintă fix RCS, care pesemne de-aia îmi şi forţează mâna mai abitir decât ceilalţi, sărindu-mă cu plicul tot la două-trei luni o dată!), ar trebui, din două una: ori să mă apuc să bat cale de nu ştiu câţi kilometri până la câte un sediu al fiecărei societăţi (că şi-astea s-au rărit pentru reducerea costurilor!), singurele locuri unde nu ţi se cere factura tipărită, respectiv codul de bare, fie să mă apuc să-mi scot eu la imprimantă un “duplicat”, cu cod cu tot, ceea ce înseamnă nu doar că aş omorî mai cu mâna mea copacii ăia chipurile salvaţi, dar aş mai da şi bani pe toner. Cum spuneam, practic preiau eu cheltuielile şi eforturile companiilor.

Sigur, teoretic există variantele de plăţi electronice – online, la bancomate etc. – sau poţi încheia contract cu o bancă pentru a ţi se plăti aceste servicii automat, din cont, însă din punctul ăsta de vedere aştept să intre în era modernă mai întâi sistemul bancar însuşi, cu personalul şi infrastructura lui, pentru că doar în paginile acestui blog am relatat nenumăratele aventuri pe care le-am avut cu el, inclusiv când am încercat să fac astfel de plăţi, cu cardul (că am şi de-ăla). Până atunci, cu rare excepţii (care mai mereu ies rău), prefer să plătesc după “desuetele” metode clasice, cu factură, bani peşin şi chitanţă scrisă. Că altfel tot eu ajung să-mi mănânc tinereţile (câte mi-au mai rămas) şi sănătatea, descâlcind iţele vreunei plăţi eşuate, dar în urma căreia contul mi s-a golit cu suma (ne)corespunzătoare, din cauza unui aparat prost sau a unui funcţionar defect. Ori invers.

P.S. Cât priveşte nemernicia celor de la RCS&RDS, am ştiut eu de ce nu vreau în ruptul capului să le dau un cont de e-mail, însă din păcate n-am mai avut încotro, pentru că nu exista altă soluţie (adică aşa m-au minţit ei) de a-mi trimite un duplicat după o factură pe care, tot aşa, nu mi-o trimiseseră, dar pretindeau c-au făcut-o, factură în care, a dracului potriveală, mă informau – chipurile din timp, legal – că-mi creşte substanţial un tarif, dacă nu renunţ la serviciul în cauză.

Acum nu-mi mai rămâne decât să-i mint şi eu că mi-am desfiinţat contul şi nu mai am niciunul la care ar putea să-mi trimită factura electronică. Brașoavă cu atât mai plauzibilă cu cât nici n-am internet de la ei.

DOUĂ EXPLICAȚII

Vodafone, Enel, UPC, RCS&RDS, Romtelecom. Aceştia sunt toţi furnizorii mei de (de)servicii, pe bază de abonament lunar. Carevasăzică, cinci. Puţin peste medie, am impresia.

Ei bine, la ora când redactez aceste rânduri, se împlinesc fix şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute de când nu m-am mai enervat din cale-afară cu vreunul dintre ei, ceea ce este deja un record. Până şi prima factură de la Romtelecom, venită în această dimineaţă, şi în legătură cu care aveam mari temeri, după ce am păţit încă de la instalarea echipamentelor şi semnarea contractului, pare corectă, deşi am de achitat două luni, în condiţiile în care m-am abonat doar de una singură (parcă nu mai era legală plata în avans!). În fine.

Acum – dacă momentan nu mai am nimic anume de consemnat şi de ce să înjur – ce voiam eu să remarc este tocmai frecvenţa ieşită din comun (sau nu?) cu care am probleme ba cu unul dintre ei, ba cu altul, ba cu mai mulţi deodată. Ieri, după ce terminasem de scris despre cea mai recentă daraveră, cu Enel şi, parţial, cu Vodafone (cele de la care am şi socotit termenul de mai sus), am început să meditez şi să-mi pun întrebări, unele mai mult, altele mai puţin retorice, ajungând, grosso modo, la două posibile explicaţii.

Prima ar fi că sunt eu fabulos de ghinionist. Sigur, faptul că am cinci furnizori, faţă de vreo trei, cât ar fi fost mai normal (în sensul că probabil nu multă lume e abonată la trei societăţi de cablu TV), sporeşte substanţial, chiar şi din punct de vedere strict matematic, probabilităţile de conflict, dar, pe de altă parte, nu există măcar unul singur dintre ei cu care să nu fi avut ceva de împărţit ÎN REPETATE RÂNDURI şi pe diferite motive, de la calitatea jalnică a serviciilor, până la umflarea facturilor sau nerespectarea termenilor contractuali. Aşadar, oricum peste medie, chiar şi dacă ar fi fost mai puţini. În favoarea acestei prime explicaţii ar pleda şi împrejurarea – oarecum din altă ordine de idei – că am nişte vecini siniștri (de pildă, şobolanii aproape bipezi, dar la fel de piperniciţi, proşti şi slinoși ca ăia obişnuiţi, de la nouă, iarăşi au fojgăit toată noaptea) sau că îmi ies în cale – de data asta în neobişnuit de PUŢINELE situaţii când mă ocup eu personal de activităţile administrative ale familiei – doar cei mai idioţi dintre vânzători, funcţionari (inclusiv din sistemul bancar) etc.

A doua explicaţie – spre care, cel puţin din punct de vedere aproximativ raţional, şi mai degrabă ca să nu cad în mania persecuţiei, înclin – ar fi că uriaşa majoritate a celorlalţi aşa-zişi beneficiari ai oricăreia dintre cele cinci societăţi trec şi ei prin ce trec eu, poate la fel de frecvent, dar pur şi simplu nu se sinchisesc, fie din indolenţă, fie pentru că s-au obişnuit şi li se pare firesc ce (li/ni) se întâmplă, fie din ignoranță, fiindcă nici nu sesizează, de pildă, că le-a crescut un tarif peste noapte. Pe scurt, ori sunt idioţi, ori îi doare-n cur.

E adevărat că nici eu nu mai urmăresc ştirile din media sau de pe bloguri, dar şi când o făceam, astfel de teme apăreau în cantităţi uimitor de mici, faţă de câte mi se întâmplă (numai) mie. Asta ca să nu mai spun că am avut, nu o dată, inclusiv uriaşa surpriză neplăcută de a primi chiar mustrări din partea unor cititori (pe vremea când erau şi ei mai numeroşi) care mă acuzau fie că exagerez, fie că mint cu neruşinare, pentru că ei sunt extraordinar de mulţumiţi de serviciile primite, unele nu doar perfecte calitativ şi absolut îndestulătoare pentru nevoile lor, ci şi excepţional de ieftine. Aşadar, nu pot avea nici măcar mărunta satisfacţie de a fi o “voce” a celor mulţi, dar care n-au timp sau pricepere să “le-o zică”. Ceea ce mă cam face să revin la prima explicaţie.

Pe de altă parte, în privinţa vecinilor mei, care cel puţin în materie de Enel ştiu sigur că au fix aceeaşi frecvenţă a neplăcerilor ca mine, m-am lămurit: sunt nişte dobitoci care nu ştiu decât să mormăie în barbă, exprimându-şi nemulţumirea cel mult între ei, şi mai toţi către mine, poate unde mă ştiu cu gura mare. Cel mai recent exemplu e moşul fumăcios de la etajul doi, despre care am mai pomenit, şi care şi acum de câte ori mă prinde pe holuri mi se vaită, din ce în ce mai acuzator, că de când mi-am pus eu televiziune de la Romtelecom nu mai are el ton la telefon. Cu toate că tot de-atâtea ori i-am spus să sune şi să reclame la numărul special alocat şi gratuit (cât o mai fi şi ăsta), pe care de fiecare dată i l-am şi repetat, nu s-a arătat deloc convins, persistând pesemne în creierul lui anchilozat cu vârsta convingerea că e de datoria mea să-i rezolv problema. Deocamdată mi-am propus ca data viitoare când mai dau ochii cu el să-l mint de la obraz că am reziliat contractul cu Romtelecom. Sper să înfrunte cu bărbăţie vestea şi să nu facă vreun gest necugetat, cum ar fi să se arunce de la etaj. Nu de alta, dar am maşina parcată sub balconul lui şi abia am obţinut locul, după nişte peripeţii despre care ar merita să scriu.

INCOMPETENȚĂ PROFITABILĂ

Prin prisma faptului că este deja cam a cincea numai pe anul acesta şi a fix douăzeci şi noua începând din martie 2012, de când mi-a venit mie să le contabilizez cu relativă scrupulozitate, pana de curent de sâmbătă dimineaţă, care m-a surprins – fatalitate – în timp ce mă aflam pe căcăstoare (sigur, putea fi şi mai rău, dacă mă prindea, de pildă, în lift, dar, pe de altă parte, ce dracu să caut în lift la ora 6.30, într-o zi de weekend?!), abia trezit pe jumătate din somn, nu reprezintă cine ştie ce element de noutate, demn de a face obiectul unui articol de blog.

În schimb, merită consemnată, mai degrabă sub formă de blesteme şi înjurături de mamă, noua găselniţă a celor de la Enel, care – nu ştiu precis de când, dar cu siguranţă de mai curând decât ultima mea problemă similară, care a avut loc în urmă cu vreo lună – nu mai primesc sesizările privitoare la astfel de întreruperi (şi) la numărul lung, dar gratuit, unde, printre altele, există serviciul de telecitire a contorului şi informaţiile (comerciale), ci doar la cel scurt, dar taxabil. Cu alte cuvinte, nemernicii întreprinzători de-acolo, în cârdăşie cu cealaltă companie cu capital (minoritar) de stat (român), la fel de ticăloasă, Romtelecom, s-au gândit să scoată profit şi din propria incompetenţă. Adicătelea, după ce că mi se întrerupe curentul, când mi-e lumea mai dragă (vă imaginaţi ce traumatizat am fost ultima oară!), fiindcă, în secolul XXI, în buricul unei capitale chipurile europene, un efectiv rahat de instituţie nu e în stare să-l furnizeze 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, tot eu trebuie să plătesc ca să-i anunţ că sunt nişte cizme (şi nu mă refer neapărat la forma ţării de origine).

Personal descoperisem nenorocirea aia de număr scurt acum vreo doi ani, când, după ce l-am folosit cu încredere, aproape încântat că nu mai trebuie să formez un purcoi de cifre, m-am pomenit cu factura telefonică binişor încărcată, cu atât mai mult cu cât nu prinsesem legătura cu un operator foarte repede şi rămăsesem multă vreme pe fir, ascultând o bucată muzicală agasantă. De atunci înainte, am folosit doar numărul verde, însă sâmbătă, după ce am apăsat eu tastele care mi se cereau, la ultima – corespunzând comenzii “pentru întreruperi în Municipiul Bucureşti şi sectorul Ilfov” –, în loc să-mi răspundă vreo proastă de-acolo, mi s-a comunicat de către robot să sun la numărul celălalt. Din fericire, n-a mai fost nevoie, pentru că, în cele douăzeci de minute până m-am… dezmeticit (împrejurările fiind de aşa natură…) şi am prins legătura (că nu’ş ce dracu avea şi Vodafone-ul, de am prins doar de pe Digi), a venit curentul.

Fiindcă aproape şi la propriu mă mânca în fund, şi căpătasem deja chef de harţă, am sunat iarăşi la Enel, la numărul gratuit, ca să aflu măcar ce tarif are apelul la numărul scurt, informaţie pe care între timp am uitat-o, dar îmi este foarte necesară, ca unul care trebuie să apelez la el în medie de două-trei ori pe lună. În paranteză fie spus, se prea poate ca prima (şi, deocamdată, şi ultima) oară când l-am folosit, să nu fi avut în abonamentul meu de telefonie mobilă minute naţionale incluse, şi, oricum, asta cu siguranţă, era înainte de 2 iunie 2013, dată memorabilă de la care Vodafone a anunţat (poate ca urmare a schimbării legislaţiei, că altfel nu-i ştiu nici pe-ăia aşa generoşi) că apelurile către numerele scurte se scad din cele naţionale, fireşte dacă ai aşa ceva. Că am mai păţit-o eu la un moment dat şi cu un număr de taxi pentru care am fost tarifat, cu toate că aveam minute naţionale neconsumate. În fine.

Revenind la Enel, după ce primul imbecil care mi-a răspuns m-a lăsat pe fir (alte) zece minute, chipurile să se intereseze, ceea ce pesemne presupunea, după mintea lui de babuin retardat, să facă un tur pe jos prin oraş pe la sediile tuturor operatorilor de telefonie, doar că eu n-am mai avut răbdare şi am închis, viţica următoare – după ce a încercat să mă aburească printr-un oligofren “are tarif normal”, de a trebuit să-i explic, cu uimitoare, pentru mine însumi, răbdare, că nu există aşa ceva, fiindcă e în funcţie de reţea, iar eu când nu am curent nu am nici telefon fix, aşa că trebuie să sun de pe mobil, plus că, la orice instituţie civilizată, inclusiv bancară, se alocă numere diferite, corespunzând fiecărei societăţi de telefonie (mobilă), iar până şi în reclamele mincinoase de la televizor apare scris, fie şi cu caractere minuscule, tariful apelurilor, doar pe factura Enel nu – a recunoscut că habar n-are şi că ar trebui să sun (tot eu!) la “departamentul tehnic” (adică la numărul ăla taxabil), deşi, aşa cum i-am explicat iarăşi, eu aveam nevoie de o informaţie “comercială”, respectiv cu câţi bani sunt taxat pentru un (fel de) (de)serviciu.

Pe scurt, în afară de a o face să admită, exact în cuvintele astea, că noua schimbare e “încă o măgărie marca Enel”, n-am scos nimic util de la ea. Probabil o să aflu (tot) pe pielea mea, din factura telefonică, data viitoare când o să trebuiască să sun. Adică, poate chiar peste cinci minute sau, de ce nu? – că n-ar fi prima oară când mi se întâmplă cu prilejul zilelor festive – fix de Paşti.

"NAMASTE"

PRESA JUSTIŢIARULUI

Atât de buimac m-am trezit azi-dimineaţă, încât până să mă dezmeticesc de-a binelea, apucasem deja nu doar să deschid calculatorul, care din nefericire rămăsese fixat pe Facebook, şi să dau clic pe un link de-acolo, ci şi să citesc până la capăt un articol de-al lui Cristian Tudor Popescu, intitulat “Justiţia Pârâtului”! Partea încă şi mai senzaţională din această măruntă întâmplare matinală este însă aceea că autorul a reuşit să mă scoată din sărite, în ciuda faptului că… îl critica, de-a dreptul vehement, pe Victor Ponta, care altfel o merită cu vârf şi-ndesat!

Pe scurt, într-un text care, în paranteză fie spus, începe cu o formulare uşor agramată – “[…] meseria pentru care te-ai pregătit şi ai practicat-o în tinereţe…” – şi al cărui şapou m-a confuzat pentru o clipă, fiindcă am crezut sau, mai degrabă, sperat că CTP face referire la meseria de bază a lui Victor Ponta pentru a se indigna ce acte normative aberante scoate pe bandă rulantă un guvern condus nu de un (fost) inginer sau arheolog, ci de un jurist, aşa cum cel condus de constituţionalistul de mare anvergură, dar mică statură, Emil Boc le dădea pe cele mai NEconstituţionale, jurnanalistul îi reproşează actualului premier de viitoare tristă amintire că, deşi este procuror de carieră, în loc să manifeste o neostoită solidaritate de breaslă, îşi acuză colegii că sunt “nişte unelte politice antiPSD”, atunci când îi iau în vizor pe baronii chipurile curaţi ca lacrima de crocodil ai principalului partid de guvernământ.

Dincolo de partea de adevăr pe care o grăieşte gura oricărui păcătos, deci şi ale celor amintiţi mai sus, am senzaţia că CTP pur şi simplu n-a privit lucrurile în ansamblu, pentru a sesiza şi reversul medaliei, aşa cum nu le priveşte un naufragiat bătut în cap (de soare) care, văzând că bărcuţa pe care pluteşte în derivă i s-a umplut cu apă, se gândeşte să-i dea o gaură ca s-o golească. Adicătelea nu-i dă prin minte (la timp) că, pe aceeaşi gaură pe care ar trebui să iasă, apa ar putea să şi intre, nu doar la loc, ci şi în plus.

Ce vreau să spun e că, prea orbit de ura faţă de domnul Ponta, CTP nu s-a gândit cum ar fi dacă, de pildă, cineva i-ar pretinde chiar lui să-şi apere fără rezerve toţi colegii de breaslă (sau măcar să nu-i beştelească niciodată), respectiv jurnaliştii, inclusiv, să spunem, pe cei care-l iubesc sincer sau interesat pe Victor Ponta şi posteriorul său. Sau pe cei care scriu bazaconii, articole insuficient documentate, insulte, calomnii (eventual chiar la adresa lui) şi aşa mai departe. Ori cum ar fi dacă medicii ar face întotdeauna front comun şi le-ar lua apărarea tuturor Ciomilor acuzaţi de malpraxis.

Din NEfericire, Ponta are destule păcate ca să nu trebuiască să-i mai şi inventăm altele când n-avem ce scrie, acuzându-l că “este un adevărat duşman al propriei meserii”, doar fiindcă îşi bârfeşte, fie şi din meschine interese politice, colegii din procuratură, pe care, în schimb, cam pe aceeaşi logică (inversă) a textului său, CTP pare să-i socotească, în bloc, supercompetenţi şi imaculaţi. La fel ca ziariştii.

ULTIMA SPERANȚĂ

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu Bucureştiul, fac precizarea că sugestiva imagine de mai sus nu înfăţişează nicidecum Catedrala Mântuirii Neamului (care înţeleg că se află într-un stadiu similar al construcţiei), ci o alta, care, pe lângă dimensiunile sale impozante, se distinge prin faptul că a răsărit, oarecum peste noapte, nu pe un teren viran sau măcar într-un părculeţ, aşa cum din păcate se mai obişnuieşte, ci fix în curtea spitalului Colentina.

Acum, sincer să fiu, chiar nu-mi imaginez că e şi finanţată din bugetul acestuia, eventual în chip de capelă, cum ştiu că mai există prin spitale, ci trag nădejde că, dimpotrivă, reprezintă o afacere (imobiliară) de mare succes, în urma căreia, cu ajutorul banilor obţinuţi prin înstrăinarea câtorva sute de metri pătraţi de prisos din incintă, se asigură necesarul de medicamente, vată şi spatule pentru tratarea actualilor şi viitorilor pacienţi în vecii vecilor, dar chiar şi aşa, imaginea mi se pare absolut deprimantă, pentru că îmi lasă impresia că medicii de-acolo au fost depăşiţi de situaţie, şi, deveniţi neputincioşi în lupta cu bolile şi suferinţa, au declinat competenţa către forurile mai înalte. Dumnezeu să ne-ajute!

A FOST, ODATĂ, UN OM NORMAL...

Într-una din zilele uneia din săptămânile trecute, mai pe la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui martie, dacă nu cumva mai demult sau chiar mai recent, am aflat, absolut întâmplător, dintr-un soi de drept la replică în care admitea că informaţia e în fond perfect reală, dar se arăta revoltat că apare periodic din cauza ticăloşiei unora care o tot descoperă cu schepsis şi, vezi Doamne, falsă stupefacţie, că un oarecare blogger, scriitor şi analist independent, invitat de Antene, la ore de minimă audienţă şi în weekenduri, ca voce onestă, proaspătă şi autorizată a societăţii civile, pe care altminteri îl apreciam, ce-i drept, mai degrabă pentru cum decât pentru ce scria (că era oricum cam de stânga) şi pe care poate l-aş mai fi citit, cu aceeaşi plăcere, dacă nu chiar până-n ziua de azi, măcar la vremea aceea, dacă n-aş fi renunţat încă de pe-atunci de vreo doi ani să-mi mai mănânc timpul şi nervii cu orice are o legătură cât de măruntă cu politica, fusese cooptat deja de câteva luni bune (după cum mărturisea, tocmai pentru a demonstra că “detractorii” săi folosesc ştiri învechite) în calitate de ceva clănţău, purtător de cuvânt al unei filiale de cartier sau la departamentul de relaţii cu presa al unui partid fără vreo relevanţă deosebită sau baremi electorală, decât că e unul conservator şi cu nebuloase origini securiste.

Acum, nu ştiu de ce, poate unde şi eu sunt un tip cam exagerat în reacţiile mele umorale, dar o astfel de revelaţie – că adică un om aparent normal (și chiar cu scaun) la cap şi cu care, cel puţin pe ici pe colo, părea că am anumite afinităţi, inclusiv (a)politice, împărtăşind, de pildă, acelaşi dispreţ faţă de clasa, ca să nu zic cloaca, politică autohtonă, s-a sucit cu 540 de grade, executând o titirezică rotaţie ameţitoare completă şi încă jumătate, pentru a se băga şi el în troacă până la gât – îmi provoacă exact aceeaşi repulsie vomitivă pe bază de profund dezgust pe care aş avea-o descoperind că gagica de nota zece, cu craci perfecți şi ochi verzi, pe care am vrăjit-o toată seara la un concert rock pe plaja din Vama Veche era de fapt un transsexual poponar. (Bine, ăsta e un exemplu cam tras de păr, că altminteri am un fler aparte la chestiile astea şi nici după Vama Veche nu mă dau în vânt.) Fără să vreau să-i jignesc nici pe unii, nici pe alţii, nici pe celălalt, fiindcă e dreptul lor să-şi folosească după cum cred ei de cuviinţă diversele părţi ale corpului, mai de jos sau mai de sus, inclusiv să le dea la raţe sau să le pună în slujba măgarilor, dar ar fi frumos din partea lor să mă anunţe şi pe mine în timp util, ca să-mi văd de drum. Unul care-i ocoleşte larg.

Sigur, la modul teoretic şi principial, orice intelectual care intră în politică pentru “a lupta cu sistemul din interior” ar trebui apreciat, susţinut şi încurajat, dar la ăla practic şi concret mie mi se pare că respectivul e cel puţin absurd de naiv, dacă nu de-a dreptul mizerabil de oportunist. În plus, nu mai pot avea nici minima siguranţă pe care o aveam pe când îl ştiam/credeam independent şi neremunerat pentru opiniile sale că ideile pe care le susţine şi argumentele pe care le aduce (de multe ori într-adevăr schimbate radical după înregimentare) sunt cu adevărat ale lui şi nu fabricate în vreo reuniune de partid.

Şi acum, pe bune, nu vi s-ar părea normal ca, pentru onesta informare a cetăţenilor, orice membru de partid, mai ales dacă deţine o funcţie, să fie obligat să-şi decline calitatea de fiecare dată când îşi dă cu presupusul în public, indiferent că e la o televiziune cu acoperire (inter)naţională, pe Facebook sau pe un blog cu patru cititori (adică dublu decât am eu)? Exact pe sistemul cu care sunt marcate în presă materialele publicitare. Doar că în loc de un (P) sau un (A) (pe-ăsta îl pun snobii, că ei fac “advertising”, nu publicitate), pentru a nu se crea confuzii, să fie inscripţionat un (M). De la “membru”, şi încă de partid, nu de la ce v-oţi fi imaginat voi, bazându-vă eronat pe ce am pomenit mai sus.

PUBLICITATE LA PUBLICITATE

Mare dezbatere mare, (începând de) săptămâna trecută, la CNA: după nu ştiu exact câţi ani în care RCS&RDS a reuşit, prin mijloace care, aşa cum mai mărturiseam cândva, îmi scapă, dar din punctul meu de vedere nu pot fi decât cel puţin profund suspecte, să înfiinţeze şi să difuzeze o căruţă de canale cu tematici variate, de la cele de sport, trecând prin cel(e) de ştiri sau cele educaţionale şi terminând, dacă nu chiar culminând, cu, cel(e) de filme (destul de noi), fără să aibă în structura lor niciun strop de publicitate, le-a venit şi celor de-acolo mintea la cap şi vântul prin buzunare şi au depus o cerere prin care să le fie permisă includerea unui procent de 20% publicitate, deşi, din câte am înţeles din comunicatul oficial, ea ar consta în “promovarea produselor şi serviciilor de programe din portofoliul societăţii”, lucru pe care, la drept vorbind, îl făceau din plin şi până acum, fiindcă existau atât clipuri promo, cât şi reclame propriu-zise (cu papagalul Alex şi vitezele lui ameţitoare, de pildă) la serviciile de internet, televiziune, telefonie fixă şi telefonie mobilă.

Acum, dincolo de faptul că în acelaşi timp au pretenţia ca postul de ştiri Digi24 să fie preluat obligatoriu, în acel pachet “must carry”, şi de celelalte societăţi de cablu, care astfel vor avea un program în care se vor promova întruna Digi Sport (1, 2, 3…) şi Digi Film (1, Premium), de care însă clienţii nu pot beneficia decât dacă schimbă furnizorul, trecând, desigur, la RCS, ceea ce e un soi de flagrantă concurenţă neloială, eu unul, ca telespectator altminteri fidel al celor trei canale de sport amintite, n-aş avea absolut nimic împotriva reclamelor, nu doar fiindcă în 20 de ani de urmărit televiziuni române care mai de care mai libere m-am obişnuit cu ele de aproape că acum îmi lipsesc (la reclame mă refer), ci mai ales pentru că prefer să văd (vorba vine, că oricum mai iau şi eu, ca tot omul, câte o pauza de pipi la momentul respectiv) (şi) acolo câte un astfel de calup, din când în când, decât să NU văd deloc competiţii întregi, aşa cum se întâmplă acum cu Fomula 1 şi Premier League, fiindcă nu mai au idioţii bani de cheltuit pentru drepturile de difuzare, ori să-mi scumpească abonamentul sau să-mi scoată programe din grilă, cum a fost cazul cu Discovery şi Animal Planet, tot din lipsă de fonduri, indiferent de scuzele nobile şi “principiale” invocate la vremea aceea.

Că nu mă încălzeşte cu absolut nimic dacă mă pot uita (tot teoretic, fiindcă altminteri nu mă interesează nici cât negru sub unghie) fără a fi, vezi Doamne, “deranjat” de publicitate, la un meci de Liga I între Concordia Chiajna şi Săgeata Năvodari, analizat pe toate părţile, în pauză şi la final, de invitaţi chipurile de marcă, dintre care nu poate lipsi, decât pe perioada detenţiei, MM Stoica.

"NECROPOLIS"

ÎNCLEŞTAREA

Mega Image-ul de la parterul blocului de vizavi, azi-dimineaţă, ieri după-amiază, alaltăieri seară, sau în oricare zi, la orice oră, între 8.00 şi 23.00 (duminica 8.00-22.00). Ai fi intrat poate în Shop&Go-ul aparţinând aceleiaşi reţele, de la parterul propriului bloc, dacă n-ar fi fost unul din cele deocamdată numai vreo două (a scris în ziare) desfiinţate, din Bucureşti, pe bună dreptate, fiindcă după ce te bucuraseşi ca un copil mare şi uşor oligofren, sărind prin apartamentul tău cu tavanul prea jos şi lustra prea lungă, că nu mai trebuie să traversezi ditamai străduţa pe care abia încape un Matiz bleumarin (se ştie că nuanţele închise fac obiectele să pară mai mici) ca să ajungi la Mega, ţi s-a întâmplat să ai nevoie de un lucru anume, apoi de altul şi altul, care – ghinionul dracului (care seamănă ca două picături de smoală topită cu al tău) – nu se aflau printre cele doar douăzeci care încăpeau în buticanie, aşa că de-atunci înainte nici n-ai mai riscat să pierzi vremea aiurea scotocind rafturile degeaba, şi preferai să te duci din prima tot în magazinul-mamă. În fine.

Nici acum nu cumperi mare lucru: o sticlă de pepsi de-aia ciudată, cum ai văzut în reclamă, de un litru şi-un pahar sau un litru şi-o gură… Ceva de genul ăsta. La drept vorbind, de fapt te uitaseşi după altceva, dar nu găsiseşi, şi-ai zis să nu ieşi chiar cu mâna goală. Dar uneori mai intri numai pentru un borcan de muştar sau trei chifle, aşa că e cam tot aia. Te costă trei lei şi-un pic (de pepsi vorbesc acum). Muştarul poate să fie patru lei şi-un pic mai mult, aproape cinci. Chiflele… habar n-am, că era doar un exemplu dat la nimereală, fiindcă mi-a plăcut cum sună: “trei chifle”. Încercaţi şi voi să repetaţi de câteva ori, şi-o să vedeţi cum vi se înseninează ziua. Sau seara. Bun.

Ajungeţi la casă (iar eu cu povestea în punctul culminant). Aici începe un adevărat război psihologic dus între tine, în calitate de client amărât, şi casier/casieră, în calitate de nesimţit/nesimţită sadea. (Bine, strict din punctul meu de vedere, e un război inegal, fiindcă la cât sunt de zgârie-brânză, nu am cum să nu ies de fiecare dată biruitor). Miza jocului: cei câţiva bănuţi rest, pe care tu ai cam vrea să-i primeşti, iar ei ar vrea cu tot dinadinsul să nu ţi-i dea.

De obicei, ostilităţile decurg în felul următor: mai întâi, în timp ce scanează produsele, inamicul te scanează şi pe tine, măsurându-te cu mare atenţie din cap până-n picioare, chiar dacă, versat cum e, o face pe sub sprâncene şi are nevoie de mai puţin de-o secundă, cât te întreabă, de pildă – după ce este evident că pe banda transportoare sau pe tejghea nu se mai află nimic – “asta e tot?”. Deja şi-a făcut o părere clară. (În cazul meu şi eronată, că sunt genul de om care pare mult mai de treabă decât este în realitate.) Dacă mai are totuşi dubii, insistă, trăgând de timp, sub pretext că numără cu atenţie banii (oricât ar fi de puţini), îngrijorat că bancnotele s-ar fi putut lipi între ele, sau că monedele ar putea face parte dintr-o ediţie ieşită din uz. Cazurile de fals sunt mai rare. În situaţii extreme, se preface că greşeşte sertăraşele din aparat, punând hârtiile de un leu peste cele de cinci sau invers.

După ce a luat suma (ne)cuvenită, adică cele patru bancnote de un leu pentru un produs de trei lei şi douăzeci de bani, sau pe cea de cinci lei pentru un produs de patru lei optzeci, vine rândul clientului să-şi facă de lucru, în speranţa că bătând şaua prin amânarea făţişă a momentului despărţirii va pricepe şi iapa, respectiv boul, aluzia. Paleta pretextelor pentru trasul de timp este de data asta mult mai ofertantă. Eu, de pildă, mai întâi descopăr că pârdalnicele de cumpărături nu s-au aşezat deloc cum trebuie în sacoşe, aşa că trebuie aranjate minuţios. (Da, da, nu vă miraţi, şi o singură sticlă de pepsi poate fi pusă orizontal sau vertical, când trebuia neapărat pusă vertical sau orizontal. Plus că, fiind mai mult pe rotund, tot alunecă, ba într-un colţ, ba în altul al sacoşei. Iar când nici măcar nu am sacoşă, mi-e greu să mă hotărăsc dacă s-o apuc cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, dacă s-o iau de gât sau mai de pe la mijloc etc.)

Dacă rezultatul confruntării stă încă în cumpănă, la nevoie mă pricep de minune să dau deodată impresia că aş mai fi avut ceva de luat, dar nu-mi amintesc ce. Apoi, la fel de brusc, îmi amintesc: pare să fi fost vorba de un pachet de ţigări (de fapt, m-am lăsat de fumat de vreo şase ani, dar asta au ei pe la case), de unul de gumă de mestecat sau de ce-o mai fi pe-acolo, prin preajmă, relativ la-ndemână, însă după ce caut cât caut, cu înfrigurare, din priviri, cu ochii mijiţi, realizez, chipurile profund dezamăgit, că taman sortimentul dorit de mine nu face parte din ofertă. Oricum, între timp, se prea poate să fi trecut şi câteva minuţele bune. În nouă din zece situaţii, odată ajunşi în acest punct, victoria e deja tranşată, în favoarea mea, desigur. În a zecea, nu-mi rămâne decât să-mi compun o figură feroce şi să rostesc sec, pe un ton ce nu admite replică: “restul, vă rog!”.

Aţi văzut cât e de simplu? Zău că nu-i înţeleg (ba, sincer să fiu, îi şi dispreţuiesc un pic) pe cei care n-aşteaptă nici să le iasă bonul, darămite să primească mărunţişul, că au şi zbughit-o pe/spre uşă. Pariez că niciunul din fiţoşii ăştia n-are acasă, pe post de prespapier, un borcan aşa mare ca al meu plin ochi cu fise de un ban, de cinci bani, de zece bani…

PĂCĂLEALĂ DE 1 FEBRUARIE

Dacă povestea asta s-ar fi întâmplat ieri, de 1 aprilie, aş mai fi înţeles, numai că s-a petrecut cu aproape fix două luni mai înainte. (Cum zboară timpul!)

De fapt, mai întâi am observat eu, cu ochiul liber, într-una din incursiunile mele periodice de-a lungul şi de-a latul grilei de canale de la UPC (la RCS fac manevra asta mai rar, deoarece nu mă interesează decât cele trei posturi de sport, iar la Romtelecom de-abia m-am abonat), că peste noapte, probabil începând cu 1 februarie, au apărut patru programe HD noi: Etno HD, Auto Moto Sport HD, Mezzo HD şi Mooz HD.

Pentru că, de-a lungul timpului, pe lângă nenumăratele surprize neplăcute de la UPC, mai avusesem şi câteva, mai puţine, de genul ăsta, adică oarecum drăguţe, am zis “să fie primit!” şi mi-am văzut de-ale mele… până mi-a venit factura. Acolo, pe lângă fiţuica obişnuită cu totalul de plată, se afla şi un fluturaş care mă anunţa că ÎN luna februarie (formulare foarte dibace, iniţial eu însumi păcălindu-mă şi crezând că e DIN) voi putea urmări GRATUIT nici mai mult nici mai puţin de 23 de canale în format high definition, înşirate acolo pe trei coloane, după care, pentru că sunt eu client fidel şi cu plata datoriilor la zi, le voi putea recepţiona în continuare achitând numai cinci lei pe lună, chipurile în loc de zece, cât ar fi “preţul standard” (chiar aşa scria). În caz că nu eram de acord cu superoferta, trebuia să sun (tot) eu la departamentul de relaţii cu clienţii şi să anunţ clar şi răspicat, altminteri socotindu-se că am acceptat-o şi fiind taxat în mod corespunzător din luna următoare (procedură oricum mizerabilă şi, am senzaţia, profund ilegală chiar şi în conformitate cu legislaţia noastră jalnică!).

Acum, problema e că, în afară de alea patru programe noi, pe restul de 19 eu le aveam deja în pachetul meu de bază, chestie care mi-a ridicat anumite nedumeriri, concluzia oarecum logică fiind că, la urma urmelor, oferta nu mi se adresa mie, ci celor care încă nu se abonaseră la extraopţiunea HD. Ca să fiu totuşi sigur, am sunat la UPC, unde am dat peste o cuconiţă care în nici un sfert de oră (slavă Domnului că apelul era gratuit!) şi după ce m-a lăsat pe fir de vreo trei ori ca să se sfătuiască pesemne cu vreuna care se angajase acolo cu o săptămână înainte, nu chiar în ziua aceea, ca ea, aşa că începuse să mai înveţe câte ceva, s-a dumirit ce şi cum şi mi-a confirmat că în cazul meu e vorba de cele numai patru programe, pe care fireşte că nu le primesc gratuit decât în luna menţionată expres, după care, dacă le vreau în continuare, trebuie să scot lunar din buzunar cei cinci lei în plus. 

Mai mult de dragul polemicii – fiindcă eram deja hotărât să nu pun botul, posturile acelea adăugându-se unei alte sute şi mai bine la care nu mă uit decât cele două secunde la trei luni cât fac verificările amintite în debutul articolului – am întrebat-o dacă i se pare corect ca eu să dau cinci lei pentru patru programe, în timp ce alţii primesc de aceiaşi bani 23 de programe. După ce a bâiguit ceva din care trebuia să înţeleg că eu am beneficiat de altă superofertă, mai veche (ceea ce, pe undeva, e chiar adevărat, că de-aia şi ţin cu dinţii de pachetul meu, altminteri scos de mult din uz, şi mă feresc de orice schimbare care să le dea prilejul să mi-l retragă definitiv) şi după ce s-a mai sfătuit cu cineva, mi-a dat vestea bună, menită să mă copleşească, lăsându-mă fără glas şi suflare, şi anume că doar pentru mine, personal, ditamai compania de renume mondial e dispusă la încă un discount fabulos, oferindu-mi cele patru canale noi pentru numai 2,5 lei, adică o înjumătăţire a ofertei înjumătăţite. Practic de nerefuzat.

Ei bine, spre marea ei uimire, nu doar că am refuzat-o, dar i-am şi spus, pe un ton pe care vă jur că nu vreţi să-l auziţi dacă veţi avea vreodată ocazia să staţi de vorbă cu mine, că dacă tot ţin ei morţiş să scoată un profiţel, oricât de mic, şi oricum necuvenit, de la mine, propun să-mi ofere minipachetul acela cu patru canale de rahat cu 2,5 bani, nu lei, pe lună, caz în care voi mai reflecta câteva zile şi le voi da un răspuns tranşant.

Într-un târziu, după ce negocierile au eşuat, deoarece nu ne-am înţeles la preţ, am convenit totuşi ca de-atunci înainte eu să rămân cu nici mai multe, dar categoric nici mai puţine canale decât înainte de ofertă, şi, fireşte, la aceiaşi bani pe care îi plătesc deja de câţiva ani buni. Iar ca să fiu sigur că toanta n-a operat vreo modificare şi a înţeles exact ce vreau şi, mai ales, ce NU vreau, la vreo jumătate de oră după ce am închis telefonul, măcinat de frământări şi îndoieli, am sunat din nou şi am cerut şi o a doua opinie, vorbind de data asta cu un puşti care cred că atinsese deja două, dacă nu chiar trei săptămâni vechime în câmpul muncii, aşa încât discuţiile au decurs mult mai bine.

În consecinţă, am şi acum pachetul meu vechi şi drag, fără cele patru posturi, care, în schimb, ca o ultimă mare măgărie din partea nenorociţilor de la UPC, mi-au fost scoase din grilă chiar în ziua aceea, deşi, conform fluturaşului, care prin asta devine şi mai vădit mincinos, ar fi trebuit să beneficiez gratuit de ele până la sfârşitul lunii. (Cineva mai pragmatic ar fi anunţat că nu acceptă oferta pe 28 februarie, nu pe 5 sau 6, ca mine.)

În acelaşi timp, merită menţionat faptul că pe pagina de internet a UPC alea patru canale continuă să nu apară nici în pachetul de bază HD (caz în care de fapt ar fi trebuit să le am şi eu), dar nici ca vreo extraopţiune, aşa cum mă asigurase că se va întâmpla prima toantă. Dovadă în plus că totul n-a fost decât o cacealma, ca să mai stoarcă nişte amărâţi de cinci lei (ca chiorii, vorba aia) de la unii mai neatenţi decât mine, care nu sesizau manevra şi nu anunţau în timp util că nu le vor.

P.S. Acum, categoric că nu sunt eu subiectul etalon al unui (eventual) studiu de piaţă, realizat de cercetători de la mari institute de profil, şcoliţi la universităţi de prestigiu din lume, necesar pentru stabilirea celui mai atractiv pachet de canale extra, care ar urma să întrunească doleanţele și să satisfacă gusturile unui număr colosal de clienţi, astfel încât societatea de cablu comanditară să devină lider autoritar pe ramură, cu un profit-record. De aceea, presupun că m-aş afla în marja de eroare a celor foarte puţini care ar fi de părere că alăturarea unui canal de manele unuia de muzică clasică, unuia de muzică uşoară şi unuia de sporturi cu motor (care difuzează reportaje, necum transmisiuni în direct) e o imbecilitate, şi nu s-ar arăta dispuşi să-l achiziţioneze, indiferent cât ar fi de ieftin.

Deşi, pe de altă parte, dacă un strateg diabolic ar veni cu ideea de a se introduce în acelaşi pachet şi un canal de filme bune, trebuie să recunosc cu smerenie că m-ar cam ademeni şi pe mine.

P.P.S. Nu e că mi-aş fi schimbat radical poziţia, fie şi din principiu, însă din păcate abia după ce anunţasem că renunţ la minipachetul amintit întruna mai sus, am sesizat că Mezzo HD are alt conţinut decât Mezzo… neHD (adică SD), pe care îl aveam (şi-l am în continuare), şi-mi spuneam că oricum mai important e cum se-aude, nu cum se vede (e drept că şi sunetul e mai bun la transmisiunile HD). Spre deosebire de HBO HD, Pro TV HD, Sport.ro HD sau DigiSport (1, 2) HD, care transmit aceleaşi programe/emisiuni şi la aceleaşi ore ca suratele lor în versiune standard, există unele care au această diferenţă, printre care chiar TVR HD (cel mai adesea cu o grilă diferită de a oricărui alt TVR, mai puţin când chiar s-ar fi impus, respectiv la Olimpiada de iarnă!), FilmBox HD diferit de FilmBox SD etc.

ŞEZI BLÂND, BĂIETE!

Ştiţi bancul acela cu ceferistul care după o viaţă întreagă de ciocănit roţile vagoanelor încă nu pricepuse rostul unei acţiuni atât de bizare şi s-a gândit să-şi întrebe superiorii fix cu prilejul festivităţii prilejuite de ieşirea lui la pensie? Ar fi trebuit să-l ştiţi, că mi se pare că l-am mai pomenit eu pe-aici, şi oricum, tocmai vi l-am spus.

Ei bine, la el şi la faptul că de-acum înainte îmi voi ierta, eu mie însumi, cu desăvârşită indulgenţă, orice greşeală, fie şi monstruoasă, de gramatică şi/sau ortografie, gen “miau spus…”, “mi sa părut…” sau “Lola şi Mimi merge la şcoală” , chiar dacă mă ocup cu scrisul de atâta amar de vreme, mă gândeam când l-am văzut pe măreţul tenismen teribil de antipatic Novak Djokovici admiţând, altminteri cu fair-play, după victoria din sferturile de finală ale turneului de la Miami, în faţa lui Andy Murray, obţinută şi din această cauză, fiindcă a reuşit să-l scoată definitiv din pepeni pe britanic în cârdăşie cu gogomanul de arbitru, că a intrat la una din mingi cu racheta (şi braţul până dincolo de cot, aş adăuga) în terenul adversarului, însă cică nu ştia că n-are voie să facă aşa ceva şi credea, naivul, după o jumătate întreagă de carieră strălucită de dat cu bâta în băşică la cel mai înalt nivel, că ar fi trebuit să piardă punctul doar dacă atingea fileul. (Ceea ce ar însemna că şi dacă un jucător sare peste el ca o căprioară, încolo şi-ncoace, de câte ori pofteşte, cu condiţia s-o facă fără a-l atinge, e perfect regulamentar). I-auzi ia!

Pe această cale, şi cu ajutorul translatorului automat pus la dispoziţie de Google, care presupun că poate traduce chiar şi din română în sârbă, două limbi de circulaţie cam regională, îi atrag atenţia actualului număr doi în clasamentul ATP, însă fost şi, din păcate, foarte probabil, viitor lider, că un alt lucru pe care nu are voie să-l facă, indiferent dacă atinge sau nu fileul, este să-şi pălească mortal adversarul cu racheta, atunci când îl prinde în raza de acţiune a braţelor lui interminabile. Că-n vâltoarea unui meci, când oricum îşi cam pierde uzul raţiunii – dovadă reacţiile sale necontrolate din multe momente – nu m-ar mira să-i dea prin (respectiv în) cap!