DOUĂ EXPLICAȚII

Vodafone, Enel, UPC, RCS&RDS, Romtelecom. Aceştia sunt toţi furnizorii mei de (de)servicii, pe bază de abonament lunar. Carevasăzică, cinci. Puţin peste medie, am impresia.

Ei bine, la ora când redactez aceste rânduri, se împlinesc fix şaptezeci şi cinci de ore (nu de zile!) şi paisprezece minute de când nu m-am mai enervat din cale-afară cu vreunul dintre ei, ceea ce este deja un record. Până şi prima factură de la Romtelecom, venită în această dimineaţă, şi în legătură cu care aveam mari temeri, după ce am păţit încă de la instalarea echipamentelor şi semnarea contractului, pare corectă, deşi am de achitat două luni, în condiţiile în care m-am abonat doar de una singură (parcă nu mai era legală plata în avans!). În fine.

Acum – dacă momentan nu mai am nimic anume de consemnat şi de ce să înjur – ce voiam eu să remarc este tocmai frecvenţa ieşită din comun (sau nu?) cu care am probleme ba cu unul dintre ei, ba cu altul, ba cu mai mulţi deodată. Ieri, după ce terminasem de scris despre cea mai recentă daraveră, cu Enel şi, parţial, cu Vodafone (cele de la care am şi socotit termenul de mai sus), am început să meditez şi să-mi pun întrebări, unele mai mult, altele mai puţin retorice, ajungând, grosso modo, la două posibile explicaţii.

Prima ar fi că sunt eu fabulos de ghinionist. Sigur, faptul că am cinci furnizori, faţă de vreo trei, cât ar fi fost mai normal (în sensul că probabil nu multă lume e abonată la trei societăţi de cablu TV), sporeşte substanţial, chiar şi din punct de vedere strict matematic, probabilităţile de conflict, dar, pe de altă parte, nu există măcar unul singur dintre ei cu care să nu fi avut ceva de împărţit ÎN REPETATE RÂNDURI şi pe diferite motive, de la calitatea jalnică a serviciilor, până la umflarea facturilor sau nerespectarea termenilor contractuali. Aşadar, oricum peste medie, chiar şi dacă ar fi fost mai puţini. În favoarea acestei prime explicaţii ar pleda şi împrejurarea – oarecum din altă ordine de idei – că am nişte vecini siniștri (de pildă, şobolanii aproape bipezi, dar la fel de piperniciţi, proşti şi slinoși ca ăia obişnuiţi, de la nouă, iarăşi au fojgăit toată noaptea) sau că îmi ies în cale – de data asta în neobişnuit de PUŢINELE situaţii când mă ocup eu personal de activităţile administrative ale familiei – doar cei mai idioţi dintre vânzători, funcţionari (inclusiv din sistemul bancar) etc.

A doua explicaţie – spre care, cel puţin din punct de vedere aproximativ raţional, şi mai degrabă ca să nu cad în mania persecuţiei, înclin – ar fi că uriaşa majoritate a celorlalţi aşa-zişi beneficiari ai oricăreia dintre cele cinci societăţi trec şi ei prin ce trec eu, poate la fel de frecvent, dar pur şi simplu nu se sinchisesc, fie din indolenţă, fie pentru că s-au obişnuit şi li se pare firesc ce (li/ni) se întâmplă, fie din ignoranță, fiindcă nici nu sesizează, de pildă, că le-a crescut un tarif peste noapte. Pe scurt, ori sunt idioţi, ori îi doare-n cur.

E adevărat că nici eu nu mai urmăresc ştirile din media sau de pe bloguri, dar şi când o făceam, astfel de teme apăreau în cantităţi uimitor de mici, faţă de câte mi se întâmplă (numai) mie. Asta ca să nu mai spun că am avut, nu o dată, inclusiv uriaşa surpriză neplăcută de a primi chiar mustrări din partea unor cititori (pe vremea când erau şi ei mai numeroşi) care mă acuzau fie că exagerez, fie că mint cu neruşinare, pentru că ei sunt extraordinar de mulţumiţi de serviciile primite, unele nu doar perfecte calitativ şi absolut îndestulătoare pentru nevoile lor, ci şi excepţional de ieftine. Aşadar, nu pot avea nici măcar mărunta satisfacţie de a fi o “voce” a celor mulţi, dar care n-au timp sau pricepere să “le-o zică”. Ceea ce mă cam face să revin la prima explicaţie.

Pe de altă parte, în privinţa vecinilor mei, care cel puţin în materie de Enel ştiu sigur că au fix aceeaşi frecvenţă a neplăcerilor ca mine, m-am lămurit: sunt nişte dobitoci care nu ştiu decât să mormăie în barbă, exprimându-şi nemulţumirea cel mult între ei, şi mai toţi către mine, poate unde mă ştiu cu gura mare. Cel mai recent exemplu e moşul fumăcios de la etajul doi, despre care am mai pomenit, şi care şi acum de câte ori mă prinde pe holuri mi se vaită, din ce în ce mai acuzator, că de când mi-am pus eu televiziune de la Romtelecom nu mai are el ton la telefon. Cu toate că tot de-atâtea ori i-am spus să sune şi să reclame la numărul special alocat şi gratuit (cât o mai fi şi ăsta), pe care de fiecare dată i l-am şi repetat, nu s-a arătat deloc convins, persistând pesemne în creierul lui anchilozat cu vârsta convingerea că e de datoria mea să-i rezolv problema. Deocamdată mi-am propus ca data viitoare când mai dau ochii cu el să-l mint de la obraz că am reziliat contractul cu Romtelecom. Sper să înfrunte cu bărbăţie vestea şi să nu facă vreun gest necugetat, cum ar fi să se arunce de la etaj. Nu de alta, dar am maşina parcată sub balconul lui şi abia am obţinut locul, după nişte peripeţii despre care ar merita să scriu.