DESPRE ÎMPERECHERE

Încă una din problemele acelea cu totul şi cu totul insignifiante nu doar la scară cosmică, ci şi la cea cu mult mai măruntă a existenţei mele cotidiene, dar care, cu toate astea, mă scoate periodic, preţ de câteva momente iritante, din pepeni, este proasta împerechere a capilor de serie din sport. Exemplul cel mai recent l-am avut chiar săptămâna trecută, la turneul de tenis masculin de la Monte Carlo, în care, în faza semifinalelor, dacă pe parcurs n-ar fi apărut surpriza ca Nadal să fie eliminat încă din sferturi, s-ar fi întâlnit favoritul numărul 1 cu favoritul numărul 3, şi favoritul numărul 2 cu favoritul numărul 4.

Ce vreau să spun, iar un împătimit al sportului a înţeles deja, iar pe toţi ceilalţi oricum nu-i interesează şi probabil că au renunţat să mai citească, aşa că o fac cam degeaba, dar dacă tot m-am apucat… e că raţiunea existenţei capilor de serie – ordonaţi, după caz, în funcţie de poziţia din clasamentul general pe disciplină (ATP, dacă vorbim de tenis) sau, uneori, după rezultatele obţinute anterior în competiţia respectivă – este de a se evita întâlnirea prematură a sportivilor (sau echipelor) consideraţi (prea) apropiaţi ca valoare şi inevitabila eliminare timpurie (între ei) a celor mai bine cotaţi, cu menţinerea (ne)corespunzătoare în cursă a unora mai slabi. Cu alte cuvinte, nimeni nu vrea ca, de pildă, la un turneu de tenis, în urma unei nefaste trageri la sorţi… lăsată la voia întâmplării (oricât de nostim ar suna), Nadal să-l întâlnească pe Djokovici încă din primul tur sau ca vreunul din ei să n-ajungă nici măcar pe tabloul principal pentru că a fost eliminat deja din calificări de vreun număr 642 care a prins o zi de graţie sau pe adversar un pic răcit. Ori ca o grupă preliminară pentru CM de fotbal să fie alcătuită din Germania, Spania, Olanda, Franţa şi Italia, iar alta din Luxemburg, Liechtenstein, Andorra, Insulele Feroe şi San Marino.

Prin urmare, cel puţin teoretic, celor mai buni li se asigură drumul cel mai facil către fazele superioare. DE LA ÎNCEPUTUL COMPETIŢIEI, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI, indiferent de modalitatea prin care a fost stabilită ordinea favoriţilor. [În paranteză fie spus, sistemul mi se pare foarte corect, pentru că poziţia într-un clasament general se obţine după o serie întreagă de rezultate (bune), nu după unul sau două înregistrate poate conjunctural.]

Ei bine, în cazul de la care am pornit, al turneului de tenis de la Monte Carlo, (dar şi al multor altora, că de-aia ziceam că mă enervez periodic), nu ştiu cum s-o fi respectat principiul acesta pe parcursul primelor faze, că nici nu m-a interesat şi oricum e mai greu de verificat, însă odată ajuns la semifinale este evident că a eşuat (ceea ce, la drept vorbind, înseamnă că s-a şi plecat greşit), deoarece principalul favorit (indiferent care ar fi fost numele lui şi, repet, cum ar fi fost desemnat) trebuia să aibă meciul mai uşor, ceea ce nu s-a întâmplat. Presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, iar în semifinale ar fi ajuns primii patru, împerecherea corectă era 1-4 şi 2-3, nicidecum 1-3 şi 2-4, pentru că aşa meciul mai uşor îl are, hodoronc-tronc, al doilea favorit, cel care-l întâlneşte pe cel de-al patrulea, în timp ce primul dă peste al treilea. Chestie de aritmetică de grădiniţă, care însă pe unii organizatori se pare că-i depăşeşte.