AZI LA BCR UN LEU DEPUI, MÂINE… EŞTI CETĂŢEAN AMERICAN!

Parcă nicăieri nu e mai adevărată decât la băncile din România zicala aia – altminteri uşor agramată, conform DOOM (2) – care spune “câte bordeie atâtea obiceie”: fiecare are propria politică – inclusiv, aşa cum mai remarcam cândva, în privinţa “împuternicitului”, ale cărui “puteri” variază de la cele mai mari şi decât ale titularului, până la a nu avea dreptul nici să-l însoţească pe acesta în incintă –; la unele trebuie să completezi de mână, cu pixul (obligatoriu albastru) un teanc de documente numai ca să poţi depune în propriul cont 15 bani, în timp ce la altele toată hârţogăraia iese la imprimantă şi e suficient să semnezi; fiecare din ele are propriul set de formulare, chestionare, declaraţii pe proprie răspundere şi aşa mai departe. Ce au însă în comun mai toate este că dacă nu ai treabă cu ele două-trei săptămâni, atunci când revii constaţi că s-au schimbat jumătate dintre reguli.

Aşa, de pildă, la sfârşitul săptămânii trecute, la una din ele, al cărui nume l-aş fi trecut prudent sub tăcere, că aşa-i “deontologic”, numai că, pe de-o parte, m-am săturat să tot fac eu pe băiatul bun înghiţind disciplinat toate mizeriile şi prostia celor răi, iar pe de alta oricum cât de curând nu voi mai fi clientul ei, şi mi se rupe de ce prejudicii îi poate pricinui o postare pe care se prea poate să n-apuce s-o citească nici măcar nevastă-mea, aşa că îl notez (şi) aici cu caractere italice de-o şchioapă – BCR –, după ce ani de zile ne-a tot mustrat prieteneşte o funcţionară aparent mai dezgheţată de-acolo fiindcă mergeam cu toată familia să facem operaţiuni deşi fiecare din noi e împuternicit pe contul celuilalt şi, vezi Doamne, ar fi fost suficientă prezenţa unuia singur, acum, când în sfârşit ne-am conformat şi s-a dus numai soţia, fireşte că n-a putut rezolva o chestiune de rutină până când nu m-a chemat de urgenţă telefonic să completez un chestionar proaspăt introdus de câteva zile.

Culmea e că nu asta a fost partea cea mai absurdă a întâmplării, mai cu seamă că pe undeva mă aşteptam de la bun început ca lucrurile să nu meargă nici pe departe atât de normal pe cât primisem asigurările acelea repetate (din fericire pentru ea, funcţionara cu pricina nu era la birou), şi – aşa cum spunea biata maică-mea, fie-i ţărâna uşoară! – poate că şi eu atrag ghinioanele cu gândirea mea negativă, aşa că stăteam gata îmbrăcat şi cu cheia băgată în uşă, încât nu mi-a luat mai mult de cinci minute să ajung la ghişeu, faţă în faţă cu un puştiulică idiot, ci chestionarul în sine, altminteri banal, dar care, pesemne pentru a uşura munca bieţilor clienţi, socotiţi cam sărăcuţi cu duhul, era nu doar gata tipărit, ci şi completat, cu căsuţele (ne)corespunzătoare bifate după bunul plac al băncii, în funcţie de ce socotea ea că ar fi răspunsul mai convenabil.

Mai degrabă din spirit de frondă, enervat că fusesem smuls aiurea de la activităţile mele oricât de puţin importante, şi oarecum într-o doară, pentru că, din păcate, de multe ori nici eu nu sunt suficient de atent la asemenea detalii şi am, ca mai toată lumea, tendinţa de a merge pe încredere şi a semna “cu ochii închişi”, convins că oricum nu te poţi împotrivi de unul singur regulilor, oricât de absurde, stipulate în contracte de marile companii, de la furnizorii de servicii până la, iată, cazul în speţă, bănci, pentru că altfel rişti să trăieşti (ca) în evul mediu, fără lumină electrică, televizor, telefon mobil, internet şi cu banii ţinuţi la saltea, aşadar superficial, mi-am aruncat totuşi privirile pe formular, constatând cu stupoare nu doar că sunt, chipurile, de acord să primesc tot felul de mizerii publicitare din partea băncii şi a partenerilor ei, sau ca datele mele “cu caracter personal, inclusiv CNP-ul, să fie stocate şi prelucrate în ţară şi/sau străinătate…”, ci şi ca secretul (meu) bancar să nu mai fie secret pentru nimeni, inclusiv, sau mai ales pentru – ţineţi-vă bine! – Departamentul Trezoreriei SUA, care pesemne că, după ce şi-a întins tentaculele asupra întregii populaţii americane, râvneşte să-şi bage râtul şi în oalele care nu-i fierb de pe restul mapamondului! Bun, sunt convins că o (va) face oricum, perfect ilegal, dar nu şi cu acordul “meu” expres, dat nici măcar de mine, ci de nenorociţii din BCR.

Şi staţi, că asta nu-i tot! Ultima întrebare – înainte de a se trece la cele legate de eventualele relaţii de rudenie cu funcţionari ai băncii, care, în mod oarecum surprinzător, erau completate automat cu NU – suna astfel: “Declaraţi că sunteţi cetăţean al Statelor Unite ale Americii sau rezident pe teritoriul Statelor Unite ale Americii şi că vă sunt aplicabile prevederile referitoare la regimul fiscal din acest stat”. Căsuţa bifată: DA.

Ce-i drept, judecând după stupida mină liniştită a idiotului de la ghişeu atunci când i-am atras atenţia asupra acestui fals în declaraţiile mele săvârşit de bancă, mă gândesc că ştia şi el prea bine că tot chestionarul ăla era de florile mărului, doar o nouă şicană făcută pentru a-şi bate joc de clienţi, neavând nicio importanţă cum se completează: oricum toate asigurările date în legătură cu “secretul bancar” (şi nu numai) sunt o poveste pentru adormit copiii mai mari sau mai mici care cred încă, naivi, în valorile democraţiei, drepturile individului şi aşa mai departe.

În schimb, n-am nicio îndoială că, la o adică, dacă interesele (băncii) o cer, “greşeala” aia intenţionată făcută de funcţionari (cu aprobarea superiorilor) se va întoarce dramatic împotriva clientului neatent, aşa că, totuşi, MARE ATENŢIE LA CE SEMNAŢI!