PORTOCALA FLEȘCĂITĂ

După cea dintâi semifinală din istoria Campionatelor Mondiale de fotbal încheiată, în timp regulamentar, cu scorul de 7-1, nu putea urma decât cea dintâi cu 0-0! Totuşi, o medie de patru goluri pe meci nu-i rea!

Aseară, în urma celui mai urât meci de la actuala ediţie, Olanda şi Argentina au demonstrat pe viu necesitatea imperioasă a unei prevederi regulamentare conform căreia două echipe să poată conveni ca loviturile de departajare să fie executate LA ÎNCEPUTUL unui meci, nu la sfârşitul lui. Cum niciuna din cele două n-a părut să-şi dorească mai mult victoria, preferând s-o lălăie până-n pânzele albe, avantajul ar fi fost că ambele intrau, sâmbătă şi duminică, mult mai odihnite în cele două finale, cu Brazilia (cea mică), respectiv Germania (cea mare), în timp ce (tele)spectatorii scăpau de două ceasuri agonizant de plictisitoare. Pe mine, cel puţin, chiar dacă iniţial ţinusem aprig cu Olanda, încă de prin minutul 70 deja nu mă mai interesa nici cât negru sub unghie cine va câştiga, ci îmi doream numai să se dea dracului un gol ca să mă pot duce liniştit la culcare, în loc să fiu nevoit să mă mai lupt cu somnul şi pentru prelungiri.

Cât priveşte rezultatul final, mi se pare destul de corect, dovadă că există dacă nu chiar un (Dumne)zeu al fotbalului, cel puţin un soi de echilibru natural. Aşa cum mi s-ar fi părut nedrept ca naţionala din Costa Rica să ajungă în semifinale după trei meciuri egale, din care două, consecutive, transformate în victorii la loviturile de departajare (dacă ar fi învins astfel Olanda), nici batavii nu prea meritau să ajungă în finală după ce în optimile cu Mexicul erau practic eliminaţi în minutul 88, întorcând soarta partidei în următoarele trei sau patru, şi au trecut (tot) la 11 metri de costaricani. Nu e că Argentina ar fi rupt gura târgului până acum după glorioasele victorii la limită cu Iranul (printr-un gol înscris în minutul 90!), Nigeria (cu mult noroc), Elveţia (gol în minutul 118!!!) şi Belgia, dar orişicât. Aşa, măcar ulciorul fiecăreia dintre echipe a mers numai câte o singură dată la apa loviturilor de la 11 metri. Ca şi al meu de altfel, fiindcă scriam încă de ieri că şi-aşa mi-au ieşit prea multe pasienţe anul ăsta, ca să nu trebuiască să înghit într-un târziu una dintre cele mai antipatice finale posibile, Germania-Argentina.

De altminteri, trebuie remarcat că numai când e vorba de favoritele mele teoria aia care spune că la loteria loviturilor de departajare sunt defavorizate echipele de sorginte latină, fiindcă jucătorii sunt mai emotivi şi nu rezistă presiunii psihice, nu se confirmă. Dovada? Luaţi orice statistică privitoare la naţionala Angliei şi la echipele de club din insulă şi o să vedeţi câte astfel de înfrângeri au suferit în faţa italienilor, francezilor, spaniolilor, portughezilor… Acum trebuia ca şi Olanda să dea cu mucii-n fasole în disputa cu “emotivii” sud-americani. Sper să nu urmeze nemţii, cu care, din motivele alea de solidaritate continentală amintite ieri, o să ţin, pentru a doua şi poate ultima oară în viaţă, la finala de duminică. Asta dacă o să mă uit.