RUNDA A DOUA

Chiar nu mi-am propus şi nici n-o să fac o (pseudo)cronică a fiecărui meci jucat de Arsenal în Premier League sau în celelalte competiţii interne şi internaţionale, în măsura în care va mai face mulţi purici prin ele, ceea ce, la cum evoluează deocamdată, pare foarte puţin probabil. Totuşi, îmi vine greu, dacă nu chiar, iată, imposibil să mă abţin de la câteva consideraţii succinte pe marginea partidei de sâmbătă, de la Liverpool, cu Everton, încheiată cu un nesperat şi nemeritat, pentru, respectiv de, londonezi, 2-2, după ce au fost conduşi până în minutul 83 cu 2-0.

Aşadar, coşmarul sezoanelor trecute continuă, “tunarii” cu bombe de mucava conduşi de moşulică Wenger încăpăţânându-se să aplice o strategie aparte, conform căreia meciurile încep cu adevărat pentru ei abia din a doua parte a reprizei secunde, preferabil în ultimele 7-8 minute plus prelungiri, în timp ce prima este folosită pentru odihnă, relaxare şi amuzamentul copios al asistenţei prin execuţii ridicole, pase greşite flagrant şi deposedări periculoase comice ale coechipierilor, în plus fiind interzisă cu desăvârşire expedierea oricărui şut, indiferent cât de anemic, pe, sau chiar numai spre poarta adversă; în schimb, cele năpraznice către cea proprie sunt stăruitor încurajate. De asemenea, pentru sporirea interesului şi atragerea publicului la stadion, adversarii vor fi constrânşi să marcheze în acea primă repriză cel puţin două goluri, mergându-se însă şi până la patru, eventual încă din primul sfert de oră, cum s-a mai întâmplat în ediţia trecută a PL.

Noutatea absolută a ultimilor doi ani este că, în contrast cu vechea politică de austeritate impusă oarecum inexplicabil pentru un club oricum dintre cele mai înstărite, tot acest spectacol grotesc îi are acum în prim-plan pe doi jucători care împreună au costat cam cât loturile reunite ale tuturor echipelor de prima, a doua şi a treia ligă din România, Ozil şi, mai cu seamă, Alexis Sanchez, care mai are nevoie probabil de încă zece-douăzeci de meciuri ca titular (la meciurile amicale sau, poate, de Cupa Ligii) şi de două ori mai multe pe banca de rezerve pentru a se integra perfect în mecanismul echipei şi a fi doar la fel de penibil ca, de pildă, Arteta. Momentan e fără pereche, mai cu seamă că Mertesacker (memorabilă intervenţia lui de sâmbătă prin care a deposedat un adversar… punându-l într-o situaţie iminentă de gol) evoluează în alt compartiment. 

Pe de altă parte, alde Cazorla sau chiar Giroud – care, oricât ar fi de slab (şi este), e totuşi singurul atacant (veritabil) care măcar din o sută de faze tot dă un gol – vor fi pedepsiţi aspru pentru preţurile lor de achiziţie mai modeste (doar cât loturile Concordiei Chiajna şi ale Oţelului Galaţi cu tot cu stadioane) şi vor fi ţinuţi rezerve (de lux), fiind introduşi pentru perioade din ce în ce mai scurte, pe finaluri de meci, atunci când se va fi dovedit fără putinţă de tăgadă că gloabele cele scumpe nu mai pot face nimic pentru întoarcerea rezultatului.

În concluzie, se prefigurează încă un an (deja cam al patrulea sau al cincilea numai de când scriu eu pe blog) plin de insuccese, până şi eternul loc patru în campionat, ca să nu mai vorbesc de tradiţionala accedere în, dar şi eliminare din faza optimilor Champions League (ca să nu mai spun că deocamdată am emoţii mari şi pentru intrarea în grupe, după evoluţia modestă de la Istanbul cu Beşiktaş) părând deziderate mult prea îndrăzneţe. Să dea domnu’ Wenger să mă înşel!