CÂND FOARTE BINE NU-I DESTUL

Cu precizarea – importantă pentru acurateţea relatării, dar nu foarte relevantă în ansamblu – că, la ultima parte a meciului dintre Simona Halep şi Caroline Wozniacki, de sâmbătă, din semifinalele turneului de la Stuttgart, nici nu m-am mai uitat, după ce prorocisem că jucătoarea care va face prima breakul în setul decisiv va scăpa în învingătoare, iar la 3-1 pentru daneză, când încă nu eram pe deplin convins de aptitudinile mele de Mama Omida, constănţeanca tocmai împrăştiase cu nonşalanţă (şi) primele două mingi din ghemul următor, pe serviciul adversarei, îndreptându-se cam implacabil spre un 1-4 greu de suportat pentru mine şi, mai cu seamă, de remontat pentru ea, pot să spun că – poate uşor paradoxal –, în opinia mea, Simona a făcut una dintre partidele ei foarte bune. Cum scriam însă nu de mult – spre revolta unui cititor (celălalt!) şi, după toate aparenţele, în contradicţie cu părerile comentatorilor de la Digi Sport, care o ţineau ca gaia-maţu’ în primul set că Wozniacki şi-a atins deja nivelul maxim de joc şi nu are soluţii de contracarare a Simonei, dar asta probabil pentru că, spre deosebire de mine, or fi văzut-o mai rar evoluând pe fosta lideră mondială, ocupaţi fiind cu meciurile din circuitul masculin, iar “Cristi-Mândru-Jurnalist-TVR” şi cu prefaţările plicticoase ale meciurilor de Champions League de la televiziunea publică, dovadă că, de pildă, duminică, evocând istoricul finalelor de la Stuttgart, a pierdut-o din vedere cu desăvârşire pe cea de anul trecut, la fel de dramatică, dintre Sharapova şi Ivanovici – daneza este una dintre cele numai (vreo) trei jucătoare din lume (alături de Serena Williams şi, totuşi, din păcate, în continuare, Maria Sharapova) care o pot învinge pe Simona chiar şi când sportiva noastră evoluează la potenţialul ei maxim. Sâmbătă o fi fost un 95% din acest potenţial maxim pentru Simona şi 98% pentru Caroline, care uneori îmi aminteşte de o jucătoare de ping-pong, în momentele acelea când adversara plesneşte mingiuţa din răsputeri, cu furie, iar ea returnează liniştit, cu boltă, de la vreo zece metri de masă (recte, vreo doi de teren).

În condiţiile în care şi în sine partida mi s-a părut de un nivel extrem de ridicat, semănând pe alocuri cu una (bună) de băieţi, mai greu de înţeles este de ce cu o zi înainte, în “sferturile” de vineri, cu Sara Errani, Simona a evoluat jalnic, contribuind şi ea, din plin, la una dintre acelea extrem de proaste, care mă fac să mă întreb “ce caut eu aici la ora asta şi în general în faţa televizorului când sunt transmisiuni de tenis feminin?!”.

De altfel, cu riscul de a-mi ridica (iarăşi) în cap fanii săi necondiţionaţi şi obtuz de subiectivi, trebuie să spun (o dată în plus), cu aceeaşi simpatie neştirbită pe care o am şi faţă de Arsenal sau echipele de hochei favorite când le critic, adesea chiar cu înverşunare, că Simona îmi pare o jucătoare uşor rudimentară, din al cărei “bagaj tehnic” lipsesc o seamă de procedee, pe care nu mă îndoiesc că le cunoaşte în teorie, dar de care pesemne că nu e deloc sigură. Pe lângă absența “scurtelor”, remarcată de (tot mai) multă lume, dar care este o carenţă destul de comună în circuitul feminin, am constatat, mai acut decât oricând, inclusiv, sau mai ales, la meciul cu Wozniacki, că nu (prea) apelează nici la “slice”, de multe ori încercând să dea cât poate ea de tare (şi chiar cu “topspin”!) în câte o minge foarte joasă, cu rezultatul previzibil că în nouă din zece cazuri o trimite în fileu, iar în al zecelea mult dincolo de linia de fund. Pentru o jucătoare altminteri destul de firavă, e totuşi cam straniu că arma ei de bază (ca să nu spun singura) sunt loviturile în forţă.

Una peste alta, chiar dacă s-a oprit în turneu mai repede faţă de cât ne-am fi dorit cu toţii, câştigându-i, în schimb, în bună măsură, partida din finala cu aceeaşi Wozniacki femeii-stabilopod, nemțoaica Angelique (?!) Kerber (la recent încheiatul Campionat European am văzut halterofile mai subţirele şi mai finuţe!), care mă tem că, la cum a jucat, ar fi învins-o şi pe ea, mai ales având în vedere oboseala acumulată în semifinale, Simona dă semne că poate face (şi) un sezon pe zgură OK. Să-i ţinem pumnii!

P.S. La un moment dat, la meciul cu Errani, văzând susţinerea cam anemică de care a avut parte la Stuttgart (puţini, dar inimos!), mă întrebam dacă nu cumva Simona a devenit cam prea dependentă de o galerie relativ numeroasă şi foarte entuziastă, asta cu atât mai mult cu cât la unele turnee chiar s-a arătat deranjată de “pasivitatea” românilor. (Sigur, acel “Bate din palmele alea!” o fi fost adresat antrenorului, care poate trebuia să-i transmită ceva în vreun cod al lor, dar într-una din pauzele dintre ghemuri am auzit-o şi plângându-se de-a dreptul). Sper să mă înşel. Că românul (de pretutindeni), pe cât e de avid acum după niscai idoli (inclusiv) sportivi, atât de absenţi din peisaj în ultimii (mulţi) ani, pe atât de repede se obişnuieşte cu binele, şi nu mai simte nevoia să-şi manifeste în mod expres ataşamentul.