CU CINE ȘI DE CE

În ceea ce mă priveşte, bilanţul după prima etapă a playoffs-urilor din NHL sau, cu alte cuvinte, după (primele) două săptămâni de transmisiuni nocturne, cu mine pe post de planton doi în faţa laptopului sau/iar uneori ŞI tabletei conectate la televizor, este unul surprinzător de bun: s-au calificat, în ordinea preferinţelor mele, Calgary Flames, Montreal Canadiens, Washington Capitals şi New York Rangers, fiind eliminate, în schimb, tot în ordinea preferinţelor, Ottawa Senators (de către Montreal!), Vancouver Canucks (de către Flames!) şi Winnipeg Jets, aceasta din (literalmente) urmă de către indiferenta spre din ce în ce mai, frizând profund, antipatica Anaheim Ducks, câştigătoarea Conferinţei de Vest, cu care în runda a doua se vor confrunta chiar cei din Calgary şi mă tem că nu cu mult mai mari şanse de izbândă.

După cum se vede, de data asta bafta a fost de partea mea, judecând, desigur, prin prisma jumătăţii pline (recte calificate) a paharului, în sensul că două din cele opt întâlniri nu se puteau solda decât cu un rezultat mai mult sau mai puţin pozitiv. Şi mai grozav este că din ambele s-au calificat echipele… ca să spun aşa, “şi mai” sau “cele mai” favorite. Sigur, prin prisma jumătăţii goale (recte eliminate), am fost condamnat din start să şi pierd două dintre echipele simpatice, însă, obiectiv vorbind, canadienii ar fi ieşit probabil şi mai şifonaţi dacă s-ar fi întâlnit doar cu americani.

În orice caz, veştile (relativ) bune continuă, fiindcă în turul următor se întâlnesc Capitals cu Rangers, ceea ce înseamnă că şi în semifinalele Ligii (respectiv finala Conferinţei de Est) voi avea cel puţin o favorită. Eu sper să fie Caps. Iar un meci între Montreal (care ar trebui să treacă de şi-aşa superantipaticele Tampa Bay Lightning sau Detroit Red Wings, care se înfruntă la noapte în decisivul meci 7 al seriei) şi Washington, cu calificarea canadienilor în finala mare, ar fi chiar cireşica de pe tortuleţ, adevărata cireaşă de pe adevăratul tort fiind ca aceştia din (vorba vine) urmă să obţină şi trofeul. Cred însă că am mers cam departe.

Acum, dacă s-o întreba cineva cum şi de unde până unde mi-am stabilit eu preferinţele astea şi încă într-o ordine atât de precisă, aş vrea să încerc să (şi chiar să ÎMI) explic:

Aşadar, în primul şi-n primul rând, prefer TOATE echipe canadiene în faţa covârşitoarei majorităţi a celor americane, aşa cum fac şi la nivelul echipelor reprezentative, la Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice, criteriul de bază fiind, probabil, la origini, faptul că, nu-i aşa?, canadienii sunt un fel de englezi, nu (doar) ca origini, ci inclusiv în privinţa organizării statale, monarhie, supuşi ai reginei etc. Excepţia de la această “regulă” este de fapt una singură, Philadelphia Flyers, care se strecoară pe undeva printre cele canadiene, poate chiar imediat după Flames şi Canadiens, aici elementul de bază fiind un fost jucător… canadian, Eric Lindros, pe care l-am remarcat la Olimpiada din 1992 şi care evolua pentru această echipă.

Celelalte două formaţii americane, Washington Capitals şi New York Rangers, aşezate ierarhic oricum după toate cele canadiene, inclusiv Edmonton Oilers şi Toronto Maple Leafs, pe care, din păcate, n-am apucat să le văd prin faza eliminatorie de când am posibilitatea să urmăresc şi în direct competiţia, respectă “criteriul capitalei” (cum ar veni, al oraşelor “înrudite” cu Bucureştiul natal), cel care în fotbal mă face să ţin cu Arsenal Londra, Lazio Roma, Sporting Lisabona sau Atletico Madrid (în măsura foarte mică în care mă interesează campionatele Portugaliei şi Spaniei). (O excepţie şi aici, Feyenoord… Rotterdam, n-aş putea să explic de ce, poate pe “criteriul esteticii numelui”, la care am să revin. A, şi o alta: AS Monaco. Dar cu precizarea că şi competiţiile din Olanda şi Franţa mă interesează la fel de puţin precum cele din Spania şi Portugalia). Sigur, New York nu e capitală, dar e ca şi cum ar fi.

Cazul poate cel mai interesant (în orice caz pentru mine însumi) este cel al lui Calgary Flames, formaţie pe care am senzaţia că o simpatizez încă dinainte să-mi placă atât de mult hocheiul. Cum originea acestei simpatii se pierde în negura vremurilor, presupun că undeva, în fragedă copilărie, am auzit (bănuiesc că la radioul pe care îl ascultam dimineaţa încă de la intonarea imnului, când plecau ai mei la serviciu şi mă trezeau, cel puţin pentru câteva minute, cât să-l pornesc, lăsându-l apoi aprins de-a lungul întregii zile) şi mi-a plăcut teribil rezonanţa numelui, chiar dacă se prea poate ca pe-atunci să nu fi ştiut care din cuvinte ce înseamnă. Din păcate, nici cei din Calgary n-au ajuns în playoffs în ultimii ani, aşa că susținerea mea pentru ei a cam rămas într-o stare latentă.

Pe locul doi în ordinea preferinţelor, dar unu în privinţa ocaziilor de a mi-o şi manifesta (chit că şi ei au ratat multe din playoffs-urile recente) sunt, cum spuneam, cei de la Montreal Canadiens, aici motivaţia lăuntrică ţinând, presupun, de faptul că Montrealul mi-a rămas puternic în conştiinţă (şi în suflet) de la Olimpiada din 1976, una din primele competiţii sportive de care îmi amintesc, graţie mai ales trăirilor intense pe care le aveau ai mei. (În paranteză fie spus, cred că prima-prima este finala CM de handbal din 1974, câştigată de România în faţa RDG.) De altfel, chiar şi după acel moment, oraşul pare unul predestinat succeselor noastre sportive, începând (respectiv continuând) cu evoluţiile boxerilor Leonard Doroftei şi Lucian Bute (“Bell Centre” este arena de casă a lui Habs) şi terminând cu victoria naţionalei noastre de tenis feminin în Fed Cup pentru calificarea în grupa mondială de elită.

Urmează Ottawa Senators, pe “criteriul capitalei”, Vancouver Canucks, pentru că… s-au nimerit să fie mai în formă în anii din urmă, aşa încât cred că e singura echipă din care cred că pot să enumăr cel puţin jumătate dintre componenţi, Toronto Maple Leafs… pentru că am doi prieteni care de-a lungul timpului au ajuns să locuiască la un moment dat acolo, Edmonton Oilers, mai degrabă ca echipă care practic l-a lansat în NHL pe Wayne Gretzky, şi, în fine, Winnipeg Jets, (re)venită din State, unde a fost o vreme antipatica/ele Carolina Hurricanes şi Atlanta Thrashers.

În încheiere, ca să le dau şi mai multă apă la moară celor care or cârti pe seama paletei mele poate prea largi de preferinţe într-o singură competiţie cu treizeci de echipe mari şi late, trebuie să recunosc spăşit că, atunci când eram mic-mic, dacă mă întreba cineva cu cine ţin la fotbal, răspundeam simplu: “cu Dinamo şi cu Steaua”. Prin comparaţie, se poate spune că am devenit mai selectiv.