LECȚIA

Coincidenţă sau (mai degrabă) nu, primele două articole care mi-au defilat azi-dimineaţă prin faţa ochilor pe pagina de Facebook (după care au tot revenit în fruntea ei, semn că se bucurau de mare trecere printre “prietenii” cu apetit de comentatori), aveau drept (acelaşi) subiect o întâmplare pe cât de penibilă, pe atât de puţin interesantă pentru mine, dar pe care – de vreme ce, din câte înţeleg, a făcut până şi obiectul unui talk-show de televiziune sau ceva – am zis că nu se cuvinte să o ignor cu desăvârşire, aşa cum ar fi meritat de fapt. Este vorba despre cea cu femeia care şi-a aprins(?)/pornit(?)/deschis(?)… o ţigară electronică în troleibuz, iscând un ditmai scandalul încheiat cu agresiuni fizice şi verbale.

Pentru început, trebuie să spun că, dincolo de interpretările altminteri foarte convingătoare ale tuturor celor care apar în clipul respectiv – înregistrat, chipurile, în direct, la faţa locului, cu un telefon mobil – şi în lipsa altor informaţii în acest sens, pe care n-am avut niciun chef să le caut, nu sunt deloc sigur că toată povestea nu e o plăsmuire a unor glumeţi sau chiar a unor “profesionişti”, în genul “reality show”-urilor acelora grosolan de false de la un capăt la altul, care au împânzit canalele noastre de televiziune. Să admitem însă că imaginile sunt autentice.

Ceea ce mi-a atras atenţia în primul rând, însă mai degrabă la cele două articole pomenite la început – scrise, de altfel, de doi “prieteni” de-ai mei cu pregătire gazetărească, realizatori ai unor emisiuni TV consacrate – este uşoara (iar într-un caz chiar mai greaua) relativizare a gestului mitocănesc al (anti-)eroinei de a-şi… cum spuneam ţigara aceea, ambii subliniind în repetate rânduri că era vorba doar despre un dispozitiv ELECTRONIC, care, vezi Doamne, nu atentează la sănătatea celor din jur şi, la o adică, e de-a dreptul inofensiv, dacă nu chiar benefic, mai ales într-un mijloc de transport în comun aglomerat, dat fiind că răspândeşte o aromă îmbietoare, ca de odorizant, astfel încât reacţiile celorlalţi călători – printre care catalogarea femeii drept “nesimţită” – sunt cică exagerate.

În context, unul dintre autori – pesemne (şi) părinte – remarcă faptul că în troleibuz se (putea) afla şi un copil, care, nu-i aşa?, riscă să rămână traumatizat pe viaţă auzind ocările proferate. În schimb, acelaşi autor – poate (şi) părinte – nu pare să fie deloc îngrijorat că respectivul copil ar fi putut deprinde prostul obicei dezgustător şi nociv de a fuma (nu mai spun într-un loc eminamente public şi închis), părându-i-se “cool” şi nefăcând o distincţie atât de netă între o ţigară electronică şi una obişnuită, canceroasă. Asta oarecum în paranteză fie spus. Din punctul meu de vedere, femeia s-ar fi încadrat perfect în limitele definiţiei “nesimţită” chiar şi dacă ar fi tras numai un vânt (ca să nu spun “pârț” sau “bășină”) sau ar fi râgâit în troleibuzul ăla, două gesturi încă şi mai puţin dăunătoare pentru sănătatea celor din jur (dacă asta au înţeles “prietenii” mei că ar fi principală problemă), ba poate chiar mai scuzabile din considerente medicale.

Pe de altă parte, trebuie observat că, spre deosebire de părerea celor care poate nu au urmărit cu atenţie clipul (printre care şi cei doi “prieteni” amintiţi întruna), conflictul nu izbucneşte brusc, dintr-odată şi pe neaşteptate, ci escaladează, primele reacţii ale celor deranjaţi de atitudinea femeii fiind destul de rezonabile. Abia când cucoana – care, (tot) în paranteză fie spus, în opinia mea de nespecialist, dar de om care, din păcate, am avut ocazia să cunosc destui indivizi în situaţia ei, nu cred să fi fost beată, cum sugerau unii dintre cei prezenţi la faţa locului, ci mai degrabă afectată de o tulburare psihică gravă şi rămasă în urmă cu medicaţia – începe să răspundă (tot ea) cu obrăznicie, le sare muştarul şi celorlalţi. Că într-un final (pe care nici nu l-am mai urmărit) întreaga scenă degenerează e, într-adevăr, regretabil. 

Totuşi, ca unul care nu mă feresc să spun, chiar cu riscul de a fi catalogat în fel şi chip, că există pe lume o mulțime de situaţii în care vorba bună nu e de-ajuns, iar uneori e tardivă din start şi de-a dreptul ridicolă, îmi exprim convingerea satisfăcută că avem cel puţin o certitudine cu valoare de morală (în sens fabulistic) după toată povestea asta, şi anume că femeia cu pricina (și la propriu) – în ipoteza, cum spuneam îndoielnică, în care e totuşi sănătoasă la cap – şi-a învăţat lecţia de educaţie civică (pe care, fireşte, la vârsta ei ar fi trebuit s-o ştie încă din primii şapte ani de-acasă, că de-aia foloseam mai sus oximoronul “tardiv din start”), predată în mod colectiv, şi nu va risca să-şi mai aprindă/pornească/deschidă… vreodată mizeria aia de ţigară, oricât de electronică, într-un mijloc de transport în comun. Ceea ce mi se pare o chestie bună!