DUPĂ TURNEU

Ca un fel de post-scriptum la textul de miercurea trecută – când aproape promiteam să nu mai revin (prea curând) asupra subiectului (dar era și 1 aprilie!) –, vreau să remarc, totuşi, prestaţia onorabilă a Simonei Halep din semifinala turneului de la Miami, în compania numărului 1 WTA şi – n-am nicio îndoială, dacă ar avea cândva ambiţia manifestată la un moment dat, înainte de a se accidenta grav, de schioarea Lindsey Vonn, şi anume să participe la competiţiile masculine – pe undeva în cel puţin prima sută ATP (poate chiar în primii cincizeci!), Serena Williams.

În condiţiile în care americanca a evoluat, după aprecierile mele, cam la 85% din potenţialul ei maxim actual, făcând cel mai bun meci de la turneu (cu tot cu finala de sâmbătă, câştigată cu 6-2, 6-0 la Carla Suarez-Navarro!), românca a fost şi ea pe la vreo 80% din al ei, ceea ce, în paranteză fie spus, i-ar fi asigurat victoria în faţa oricărei alte jucătoare din circuit. Cu Serena avea nevoie de peste 95%. Sigur, cum spuneam şi data trecută, dacă ambele ar fi jucat la 100%, rezultatul ar fi fost acelaşi: victorie muncită a Serenei. Una peste alta, spre deosebire de alte multe partide, chiar şi cu adversare modeste, nu i se pot reproşa prea multe constănţencei.

Ce m-a scos, în schimb, din pepeni şi după acest turneu, ca şi după cel de la Indian Wells, a fost “ghinionul” Simonei de a nimeri în semifinale cu Serena. De fapt, dacă ar fi fost cu adevărat lipsă de noroc, n-aş fi avut foarte multe de comentat. Problema ţine însă de un aspect la care m-am mai referit cândva: “împerecherea” capilor de serie în fazele finale ale competiţiilor sportive.

Şi de data aceasta, din motive de neînţeles pentru mine, cuplarea semifinalistelor a fost după sistemul 1 cu 3 şi 2 cu 4, în loc să fie 1 cu 4 (astfel încât meciul cel mai uşor să-l aibă cea mai bine cotată sportivă, iar cel mai greu cea mai slabă) şi 2 cu 3. Prin urmare, chiar şi presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, atingând această fază, Simona ar fi fost mai avantajată să fie numărul 4 (nu 3, ca acum), fiindcă – în cazul nostru concret – ar fi evitat-o pe Serena, întâlnind-o, eventual, pe Sharapova. Culmea este că, inclusiv în competiţia similară masculină, capii de serie 1 şi 3 (respectiv Djokovici şi Murray) s-au întâlnit abia în finală, semn că acolo a fost respectat principiul corect (1-4; 2-3)!

În încheiere, două vorbe despre susţinătorii Simonei prezenţi pe arenele de tenis de pretutindeni. Spre deosebire de optimiştii comentatori din mass-media autohtonă, convingerea mea lăuntrică, dar fermă este că abolut toţi cei care se manifestă entuziast în favoarea ei, şi cu atât mai mult cei care flutură şi câte un tricolor, sunt românaşi de-ai noştri stabiliţi prin părţile acelea de lume şi nu străini cuceriţi de farmecul ei personal şi/sau de jocul ei spectaculos. Având în vedere că “diaspora” română numără – conform unor surse pe cât de puţin credibile în general, pe atât de oficiale la momentul acela (Traian Băsescu, 2006) – vreo 8 milioane de suflete, adică spre 30% din populaţia totală (presupunând că am fi 27-28 de milioane), probabil că Simona nu s-ar simţi cu adevărat singură nici măcar la un turneu desfăşurat în Bangladesh sau Sri Lanka. Ceea ce mi se pare chiar un lucru bun.

Pe de altă parte, eu n-aş fi scandalizat nici de manifestările lor uneori poate prea zgomotoase, mai potrivite – cum mormăiau niște ciufuți – pe stadioanele de fotbal. E suficient să-i vedem pe francezi sau italieni cum se comportă atunci când joacă un compatriot de-al lor la Roland Garros, respectiv Roma [şi nu mă refer (doar) la meciurile de Cupa Davis!], ca să nu ne mai simţim atât de complexaţi şi pe chestia asta. Avem noi destule alte bube în cap.