DESPRE (IN)STABILITATE

Pentru că am lipsit din fața micului ecran la primele, presupun, multe emisiuni de pe Antena 3 în care analiștii politici de frunte ai postului or fi explicat cu lux de amănunte despre ce e vorba, n-am reușit să înțeleg nici până azi substratul din spatele felului ironic spre rânjitor-batjocoritor în care rostesc, de fiecare dată, cel puțin de pe la alegerile locale încoace, pentru a contrazice ipoteza destrămării coaliției de guvernare PSD-PNL și, ca o consecință oarecum firească, aruncarea țării într-o criză politică, termenul „stabilitate”, de parcă ar fi ceva plin de înțelesuri subtile, dar și cam de ocară, inclusiv atunci când adaugă, la fel de glumeț-disprețuitor și ușor misterios, „vorbesc serios, nu glumesc, stabilitatea e o chestiune importantă”, ca să nu mai spun când se referă și la „mama” și „tata” sau „cel (sau cei) de sus”, poate cu referire la americani, însă indiferent ce au ei în minte, mie mi se pare că, probabil fără să vrea, își exprimă întreaga încredere și admirație în și față de politicienii români de la guvernare de astăzi, în frunte cu Iohannis II (adică din al doilea mandat), Ciucă și Ciolacu, pe care îi consideră pe deplin responsabili și capabili să mențină o astfel de alianță (la urma urmelor destul de bizară și nu prea conformă cu interesele lor separate și meschine) doar pentru binele țării și pentru a respecta, poate, o doleanță expresă a partenerilor noștri din UE și mai ales NATO în contextul actualei situații internaționale complicate, ceea ce, de pildă, cei mai de odinioară, de pe la Iliescu și Băsescu până la Iohannis I (adică din primul mandat), fiecare cu trepădușii lor aferenți din fruntea partidelor din vremurile respective, n-au fost în stare, preferând s-o dea dracului de stabilitate (fără ghilimelele puse de analiștii amintiți) politică și economică numai ca să se vadă ei în fruntea bucatelor cu efectiv orice preț plătit de restul poporului, ceea ce, într-un soi de paranteză fie spus, pare a fi pe cale să se întâmple, totuși, și acum, în ciuda optimismului iar amintiților analiști, care firește că n-ar fi nici prima și nici doar a suta oară (și cu atât mai puțin ultima) când se înșală amarnic în orice propovăduiesc sau anticipează.

Și pentru că tot e pe cale să se întâmple ceea ce orice om cu o inteligență măcar medie, deci mult peste a oricăruia dintre iar și iar amintiții analiști, putea să înțeleagă de foarte mult timp, respectiv ca Ciolacu să-și anunțe candidatura la președinția țării, am râs mai tare decât la cele mai reușite scenete cu Toma Caragiu și Amza Pellea când i-am văzut pe toți înțelepții de prin televiziuni și partide, în frunte, de data asta, cu tot mai penibilul (de te întrebi până unde mai poate ajunge) Victor Ponta, care nu doar că se îndoiau de candidatura liderului PSD, dar chiar îl sfătuiau – care mai aparent stupid de sincer, care mai vădit meschin de fățarnic – să nu și-o depună, pentru că nu poate sfârși decât ca, vezi Doamne, „absolut toți” candidații PSD de la Iliescu încoace (printre „sfătuitorii” ăia mai sinceri sau mai fățarnici numărându-se și mulți dintre cei care urlau în 2009 și de atunci încoace că Geoană a fost cel care a câștigat alegerile acelea, dar a fost furat de statul paralel al lui Băsescu!), în sensul că va pierde și va fi mazilit de „camarazii” săi din partid care chipurile acum nu vor decât să-i dea brânci pe scări împingându-l să candideze doar ca să-i ia locul, când mai cuminte ar fi să se mulțumească să rămână premier (de parcă asta e o funcție pe viață, care să depindă strict de ce are el chef, nu de rezultatele unor alegeri parlamentare și de voința următorului președinte ales, poate chiar din partea PNL!), sfaturi gogomane pe care, la drept vorbind, nici măcar un om cu principii mai sănătoase, bun-simț mai autentic și mai dezinteresat de putere decât un politician (ca Ciolacu), și chiar dacă ele (sfaturile) s-ar dovedi cumva bine intenționate, n-ar avea inima sau tăria de caracter să le urmeze în condițiile în care ar avea fie și o șansă oricât de mică de a se vedea ales în cea mai înaltă funcție din stat, așa cum, totuși, indiferent de pesimismul unora și optimismul altora, are oricare candidat susținut de un ditamai partidul ca PSD, plus că lui Ciolacu nu i-ar fi deloc bine (în partid) nici dacă l-ar lăsa pe altul să candideze, iar acesta ar obține un rezultat spectaculos, cu milioane de voturi pe numele lui, indiferent dacă ar câștiga sau nu (ba mai periculos pentru Ciolacu ar fi dacă NU ar câștiga, pentru că ar rămâne doar în partid, să-l acuze de lașitate și așa mai departe)!