TVR, MEREU BĂTRÂNĂ

Ce nu pare să fi înțeles brava Televiziune Română – care, într-o lungă paranteză fie spus, transmite Jocurile Olimpice de la Paris cu fix aceleași metehne dintotdeauna, inclusiv, de-o pildă consemnată de mine la vremea respectivă, de când tocmai apăruse TVR HD, pe care existau deja și „producții originale”, dar în cele mai multe cazuri difuza, în timpul marilor competiții sportive, simultan același conținut prezentat și pe TVR 1 sau TVR 2, așa cum face acum cu TVR Sport, în condițiile în care de multe ori în concurs se află chiar sportivi români, iar pe câte două canale deodată se dă un același meci din turneele de baschet, handbal sau volei, la care România nici măcar nu s-a calificat, ceea ce, printre altele, mă face să mă întreb dacă nu cumva, așa cum odinioară achiziționase doar „opțiunea” a doua sau a treia din Liga Campionilor la fotbal, astfel încât transmitea cele mai neinteresante partide, și acum a achiziționat doar un „pachet” restrâns de drepturi de difuzare ale JO, cu, pe de-o parte, sporturi de mai mică audiență și, pe de alta, un număr limitat de ore (sigur mai mic decât al celor de la Eurosport, de pildă), sau nu s-a înțeles asupra condițiilor salariale pentru orele „suplimentare” de muncă ale comentatorilor, oricum unii dintre cei mai slabi pe care putea să-i trimită, cu toți „morții” în păr, respectiv niște unii care parcă fac relatări în direct de la funeraliile cine știe cărui manelist de frunte, nu de la niște manifestări sportive (cu excepția notabilă a celui de la înot – Emil Hossu-Longin, cred –, singurul care nu pare că-și urăște din adâncul sufletului meseria și că ar da orice să se afle în altă parte decât l-au trimis nenorociții de șefi tocmai când el avea lucruri cu mult mai bune de făcut, și, parțial, a celui de la canotaj, care însă tot n-a scăpat de năravul, remarcat de mine și cu mulți ani în urmă, de a înșira, cu o acribie absolut nejustificată, timpii, la nivel de miime de secundă, obținuți de competitori în una din puținele, dacă nu singura disciplină în care ei nu contează, neexistând, de pildă, noțiunea de „record mondial”) – este faptul că numărul total de medalii obținut de sportivii noștri nu este câtuși de puțin influențat de cel al reluărilor fiecăruia dintre succese, astfel încât, de pildă, David Popovici va rămâne doar cu o medalie de aur chiar dacă pe (toate) canalele se difuzează finala probei de 200 de metri liber de zece ori, la fel cum nici fetele de la 8+1 la canotaj nu se vor întoarce cu zeci de medalii de aur, în loc de una, dacă ni se arată – eventual înainte și/sau după câte un reportaj despre copilăria... Nadiei Comăneci, care putea fi programat oricând altcândva, nu în cele doar două săptămâni de JO – „momentele magice” ale obținerii ei de câte patru ori pe zi, toate astea de obicei în timp ce se află în desfășurare, live, o altă probă cu participare românească pe care sunt obligat s-o văd, în cel mai bun caz, pe Eurosport (oricum cu mult mai puține întreruperi pentru reclame decât pe TVR, ceea ce este iarăși scandalos de paradoxal!), dacă nu chiar pe platforma Max, la care am avut inspirația (și 3 euro) să mă abonez la începerea competiției.

Asta la fel cum nu înțeleg marii specialiști, experți și așa mai departe din sport, în special de la canalele dedicate, ce-i drept... fotbalului, gen Digi Sport, că șansele României de a (mai) obține medalii s-au împuținat dramatic spre zero odată cu încheierea probelor de înot și canotaj, astfel încât este stupid ca, la sfârșitul primei săptămâni de competiții, să spui „România are DEJA 7 medalii”, sau „România este DEJA pe locul 12 în clasamentul general”, cu sublinierea și mai idioată „și nu suntem decât la jumătatea Olimpiadei!”, când o formulare mai apropiată de trista realitate din teren ar fi „România ÎNCĂ se află pe locul 12...”, dat fiind că de-acum înainte alte țări, nu a noastră, își vor spori zestrea, în special de medalii de aur, cele care contează în primul rând pentru acest clasament.

 

P.S. După ce jumătate din viața mea... de spectator la competițiile de gimnastică (feminină) am fost furat/furați (cu sau fără ghilimele) de ruși, iată că în a doua sunt/em de americani, fiindcă nu știu cum naiba, dar fix la noi se petrec toate ciudățeniile, începând de la ce mai pățea Nadia prin anii 70, la povestea nurofenului Andreei Răducan din 2000, declasarea Cătălinei Ponor din 2012 și terminând cu cea a Anei Bărbosu de acum, ultimele două pierzând podiumul în urma unor contestații ale adversarelor, în timp ce contestațiile noastre nu sunt niciodată acceptate.

Una peste alta, sper ca factorii noștri de decizie de prin Agenția (sau ce mai e ea în afară de Minister) Națională de Sport s-o premieze pe Ana Maria Bărbosu ca și cum ar fi obținut cu adevărat medalia aceea de bronz, respectiv cu  sumele aferente, renta viageră și așa mai departe.