EGALITATE ÎN TOATE

Una dintre cele mai trâmbițate mari realizări ale proaspăt încheiatei ediții a Jocurilor Olimpice este faptul că, pentru prima oară în istoria lor milenară, numărul sportivilor (bărbați) a fost, chipurile, egal cu cel al sportivelor (femei), sau mai degrabă invers (deși, la drept vorbind și judecând după delegațiile noastre cam dintotdeauna – situație la care mă voi referi în paragraful următor –, eu aș fi putut să jur că au fost mereu mai multe femei decât bărbați, așa că bine c-a venit și vremea acestora din urmă!), inițiativă pe care, firește, o salut și o susțin, însă mărturisesc că, dincolo de problemele cu sportivii și/sau sportivele de sex oarecum incert, precum cel sau cea care a obținut medalia de aur la una din categoriile (de greutate) de box feminin (dar au fost situații ușor echivoce și la haltere și chiar atletism), care nu știu unde sunt contabilizați/ate, n-am înțeles foarte bine cum funcționează, chiar și în condițiile în care tocmai am verificat și am descoperit cu amuzată uimire că da, într-adevăr, pe lângă destul de bizarele, din punctul meu de vedere, probe de rugby, box, haltere și altele la fel de sau chiar mai violente și dure pentru femei, au fost introduse încă și mai hazliile întreceri de gimnastică ritmică și înot artistic pentru bărbați, fiindcă, de pildă, din câte știu eu, la înot (atât cel feminin cât și cel masculin), există anumite bareme de calificare, astfel încât, oricine realizează, în ultimul ciclu olimpic, un anumit timp cronometrat, capătă automat dreptul să participe, ceea ce înseamnă că, măcar în teorie, există posibilitatea ca, de exemplu, la 100 de metri liber feminin să se califice, poate, 70 de sportive, în timp ce la proba similară masculină doar 40 (baremele sunt, firește, separate pentru femei și bărbați), consecința (i)logică fiind că fie restul de 30 de femei sunt împiedicate în mod, aș spune, artificial și nedrept să ia parte la competiție, fie sunt admiși în plus 30 de bărbați care... abia știu să înoate, plus că la gimnastică masculină există cinci aparate (cu numărul aferent de sportivi), spre deosebire de cele doar patru de la feminină, așa că n-ar fi exclus să apară ceva inele sau cal cu mânere și pentru fete.

Pe de altă parte, nu știu cum o fi la alții, însă în ceea ce privește delegația noastră, a „Team România” cum mi-au strepezit urechile toți inglejiții de pe la televizor, cred că a fost numai un miracol faptul că, prin calificarea absolut nescontată a echipei de polo masculin, s-au mai echilibrat cât de cât lucrurile, mai ales că, la fel de puțin scontat, dar în context „din fericire”, NU s-a calificat cea de handbal feminin, alături de cea de gimnastică, mult mai multele fete decât băieți de la canotaj, atletism, haltere, lupte etc., așa încât e limpede că în echilibrul general de la Paris au trebuit să cântărească decisiv băieții din alte țări, însă numai pe bază de hazard nu văd cum se poate realiza o asemenea stare de fapt, decât, cum spuneam, fie cu „penalizarea” unor sportivi sau sportive care ar fi obținut calificarea „pe teren”, dar au pierdut-o la „masa verde”, fie cu acceptarea unora care n-au îndeplinit criteriul sportiv, dar l-au realizat pe cel... sexual.

Sigur, pe viitor, pentru a se desăvârși procesul de integrare, incluziune și așa mai departe și a nu se (mai) crea discriminări de diverse tipuri, sper să se găsească modalități adecvate prin care să avem un număr egal de sportivi/sportive de culoare (neagră) și albi; tot atâția blonzi și blonde câți bruneți și brunete (natural!); sportivi/sportive cu ochi albaștri și verzi; frumoși și urâți; grași și slabi; înalți și scunzi; chelioși și pletoși; bărboși și bărboase (pardon, spâni); cârni și cu nasul ascuțit; dreptaci și stângaci; urecheați și... neurecheați; români și americani; chinezi și somalezi; homo și heterosexuali... (Lista va continua să fie actualizată. Aștept sugestii.)